Evoluția de aproape un secol a Mișcării Legionare s-a împletit până la identificare cu existența neamului românesc, cu mersul lui în istorie, fiind expresia cea mai profundă a frământărilor sale, a luptei lui pentru supraviețuire demnă, a transformării lui lăuntrice, a dorului său de Absolut. Un secol de suferințe și jertfe imense, unele sublime, care merită dezgropate și cunoscute, care dovedesc vitejia și tăria românească și care sporesc comuniunea Neamului cu Dumnezeu.
Dar drumul legionar al neamului românesc este un drum al Biruinței, al Biruinței obținute prin focul luptei cu tine însuți (în educația legionară “intră un om și iese un erou”) pentru ca apoi eroul să înfrunte dușmanii țării, din interior și din exterior.
Începând cu victoriile individuale ale Căpitanului (unele de mare forță simbolică) în luptele complet inegale din perioada pre-legionară (1919-1927), românii înrolați sub steagul Arhanghelului au învins în numeroase confruntări prin forța Spiritului legionar, prin capacitatea lui de a mobiliza și orienta energiile naționale. Unele victorii au avut doar o amploare locală dar au iradiat prin eroismul lor luminos, altele mai târziu au avut anvergură națională și ecou internațional. În perioada 1937 -1945 Mișcarea Legionară a fost o forță de primă mărime pe care nimeni nu o putea ignora, iar în rezistența împotriva comunismului (în țară și exil) a fost de departe oștirea cea mai numeroasă, mai organizată și mai consecventă. (preot prof. Marius Vișovan)
*
O mare victorie morală pentru Căpitan și Mișcarea Legionară a fost spargerea, în 1937, a „zidului de ură”, ieșirea din izolarea politică (la care îi supuneau dușmanii, și în primul rând camarila regelui Carol al doilea), prin colaborarea cu alte forțe politice responsabile din opoziție și în primul rând cu Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu.
Pactul de neagresiune
Ideea naţional-ţărăniştilor a fost primită cu satisfacţie în toate cercurile politice; totuşi din pricina neînţelegerilor existente între partidele de opoziţie, nu s-a ajuns la un acord general. “Pactul de
neagresiune” – aşa s-a numit declaraţia comună a partidelor coalizate în perioada alegerilor – n-a fost semnat la început decât de trei partide: Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul “Totul pentru Ţară” (Garda de Fier) şi Partidul Liberal dizident; mai târziu, Const. Argetoianu, şeful Partidului Agrarian, şi-a dat şi el adeziunea. Prin pactul acesta, partidele semnatare îşi luau angajamentul de a nu se ataca unii pe alţii, în timpul campaniei electorale, şi de păzi împreună urnele contra eventualelor ingerinţe guvernamentale. Iată textul acestui acord:
“Între partidele semnatare s-a încheiat o înţelegere în scopul apărării libertăţii şi a asigurării de alegeri corecte. Aceste partide încheie, pentru perioada alegerilor actuale, un fel de pact de neagresiune. Acest pact de neagresiune înseamnă că se va împiedica recurgerea la acte şi la un limbaj de violenţă şi de denigrare, dar aceasta nu împiedică afirmarea ideologiilor proprii şi discuţia de bună credinţă. O scrisoare va fi adresată celorlalte partide, pentru ca ele să se alăture acestei înţelegeri. O comisie comună va stabili modul de a proceda şi demersurile ce vor trebui întreprinse dacă se produc infracţiuni. “
Semnatari:
CORNELIU Z. CODREANU- Şeful Mişcării Legionare
IULIU MANIU – Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc
GHEORGHE I.C.BRĂTIANU – Preşedintele Partidului Naţional Liberal
O chestiune importantă în legătură cu acest subiect este aceea de a se vedea cum a putut fi efectuat acordul dintre Mişcarea Legionară şi Partidul Naţional-Ţărănesc. Raporturile dintre cele două formaţiuni politice fuseseră încordate în ultimii ani, din cauza alunecării spre stânga a Partidului Naţional-Ţărănesc. De la începutul lui 1936, Partidul Naţional-Ţărănesc devenise pivotul unui “Front popular” embrionar, orientare care, deşi mai puţin accentuată, se menţinuse în 1937.
Alianţa Partidului Naţional-Ţărănesc cu partidele marxiste a durat atât în vremea plecării lui VAIDA-VOEVOD din partid, cât şi a înlăturării lui Iuliu Maniu din viaţa politică şi, apoi, din conducerea partidului. Ion MIHALACHE, succesorul lui, rupsese echilibrul dintre dreapta şi stânga a partidului, pe care Maniu se străduise să-l păstreze intact. Mihalache înclinase puternic partidul spre stânga, căutând colaboratori de genul “frontului popular”. El îşi justifica politica pro-marxistă prin necesitatea contrabalansării creşterii curentului naţionalist. Pentru o mai bună înţelegere a acestei slăbiciuni, trebuie să reamintim că Partidul Naţional-Ţărănesc avea o structură hibridă. Era format din două ramuri distincte, care niciodată n-au reuşit să constituie un organism unic, fiecare păstrându-şi caracteristicile iniţiale: ramura ardelenească ieşise din luptele naţionaliste ale românilor din această provincie împotriva opresiunii maghiare, în vreme ce ramura valahă iscată din Partidul Ţărănesc, avea un caracter de clasă puternic influenţată de socialismul revoluţionar rusesc.
În istoria acestui partid a predominat rând pe rând, una ori alta din aceste două tendinţe – ideea naţională sau ideea de clasă – dând impresia unei nave fără cârmă, care pluteşte dusă de valuri. Relaţiile Mişcării Legionare cu Partidul Naţional-Ţărănesc au suferit aceleaşi fluctuaţii: erau bune, atunci când predomina în sferele conducerii naţional-ţărăniste curentul naţionalist; şi proaste, când ramura marxist-ţărănistă guverna destinele partidului. Nu trebuie să uităm că prima dizolvare a Gărzii de Fier a fost decretată de Ion Mihalache, în 1931, pe când el era Ministrul de Interne. Dar, abstracţie făcând de toate aceste oscilaţii, Corneliu Codreanu a manifestat mereu un mare respect faţă de Iuliu Maniu, considerându-l drept un om corect şi un ireproşabil patriot. Ceea ce i-a apropiat, dincolo de divergenţele lor politice, era aversiunea profundă pentru orice imixtiune străină în mecanismul statului. Atât Maniu, cât şi Codreanu, erau neliniştiţi în faţa abuzurilor Regelui, care, în loc să-şi exercite rolul constituţional de arbitru al vieţii publice, se constituise parte interesată în procesul politic, şi organizase o clientelă politică, cu ajutorul căreia voia să nimicească partidele.
Totuşi, ceea ce i-a determinat cel mai mult pe Maniu şi Codreanu să se opună politicii aventuroase a Regelui a fost totala lui supunere influenţei Elenei Lupescu. Aceasta nu se mulţumea cu rolul de favorită a Regelui, voia să dirijeze din umbră treburile statului. Iuliu Maniu denunţase, după 1932, existenţa “Forţei Oculte” şi ceruse Regelui să se elibereze de nefasta înrâurire a anturajului său. E de remarcat că, în perioada în care Iuliu Maniu s-a retras de la conducerea partidului, şi în care Ion Mihalache îi luase locul, cu cât legăturile dintre Mişcarea Legionară şi Partidul Naţional-Ţărănesc se înrăutăţeau, cu atât se îmbunătăţeau cele cu Iuliu Maniu personal. Căpitanul a întreţinut cu el contacte permanente, prin intermediul anumitor personalităţi, şi chiar i-a trimis o delegaţie de conducători studenţi, cu Viorel TRIFA în frunte, pentru a-l saluta şi a-l asigura de bune sentimente. În decursul schimburilor de vederi care au avut loc între Maniu şi conducătorii studenţilor, Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc s-a plâns că nu dispunea, în organizaţia lui, de elemente devotate şi ferme, cum existau în Mişcarea Legionară.
Revenirea lui Maniu la conducerea partidului a restabilit bunele raporturi dintre Mişcarea Legionară şi Partidul Naţional-Ţărănesc. Axa partidului s-a deplasat iarăşi spre naţional, spre interesele generale ale ţării; în timp ce marxismul camuflat, lupta de clasă, reprezentate de forţele de stânga din partid, au recăzut pe al doilea plan. Acestor schimbări din conducerea partidului i se datorează “pactul de neagresiune” semnat. Cu Mihalache, ca Preşedinte, înţelegerea ar fi fost dificilă, dacă nu chiar imposibilă, deşi, faţă de reaua credinţă a Regelui, el se convertise într-un fervent susţinător al “pactului”.
Climatul politic, care făcuse posibilă stabilirea pactului de neagresiune din noiembrie 1937, era asemănător stării de spirit a naţiunii după dizolvarea Gărzii de Fier şi sălbaticele alegeri care au urmat. Aceleaşi cauze au condus la aceleaşi efecte. În timpul dizolvării, partidele de opoziţie, revoltate de teroarea dezlănţuită de guvern în perioada alegerilor – care ajunsese să suprime mandatele lor parlamentare – îşi manifestară furia împotriva liberalilor, luând apărarea Mişcării Legionare. Toţi şefii de partide defilaseră la bara tribunalelor în procesul din 1934, şi făcuseră guvernul răspunzător de evenimentele sângeroase care se desfăşurau. În împrejurimile prezente, soluţia dată crizei de către regele Carol, acum la putere, împotriva tuturor uzanţelor constituţionale, un guvern depreciat după patru ani de administraţie şi lipsit de orice bază populară, a provocat aceeaşi mişcare de nemulţumire generală şi de apropiere între partidele de opoziţie. Decizia Regelui era o provocare aruncată ţării întregi. Opoziţia i-a răspuns, creând instrumentul necesar împiedicării unei alte falsificări a alegerilor a unui nou triumf al coaliţiei Rege-Tătărăscu, prin fraudă şi violenţă. Deşi n-au aderat la pact toate partidele – unele chiar l-au criticat aspru – toate au profitat de el: urnele fiind de data asta bine păzite, guvernul a pierdut alegerile şi, drept urmare, toate partidele de opoziţie şi-au văzut locurile dublate în Cameră.
“Pactul de neagresiune” a fost salutat cu insulte şi calomnii, atât de guvernul liberal, cât şi de grupările care nu l-au aprobat sau au refuzat să-l semneze. Propaganda guvernamentală s-a concentrat în special asupra lui Iuliu Maniu, acuzându-l că ar fi pactizat cu “extremiştii”, pentru răsturnarea monarhiei. Cum e posibil – scriau ziarele guvernamentale – ca Iuliu Maniu să meargă acum cu Garda de Fier, când partidul lui scosese pe legionari în afara legii, câţiva ani mai înainte? Maniu era atacat, în toate zilele, în adunările mari sau mici ale Partidului Liberal, ori în discursurile electorale de la radio; totodată, era împiedicat să se apere şi să răspundă. Căpitanul, revoltat de nedreptatea făcută lui Maniu, dă un Comunicat în care condamnă procedeele infame ale guvernului: un protest public!
“Duminică s-au ţinut în ţară, în Capitală şi la radio, zeci de discursuri, toate lovind în Iuliu Maniu, în timp ce el a fost împiedicat, cu gaze lacrimogene, de a vorbi. A ataca din zeci de părţi un om – orice ar avea el – punându-i în sarcină mai mult decât merită, şi în acelaşi timp interzicându-i a se apăra, este un act de laşitate care înalţă pe cel atacat şi înjoseşte pe toţi atacatorii lui. Dacă prin ilegalităţi cineva mai poate birui, laşitatea n-a ridicat niciodată biruitori. Cei ce uzează de ea sunt condamnaţi la înfrângere”. Bucureşti, 14 Decembrie 1937, semnat Corneliu Z. Codreanu (Horia Sima, Istoria Mișcării Legionare)