Se împlinesc 80 de ani de la formarea în România, sub presiunea ocupantului sovietic, a primului guvern de orientare comunistă condus de dr. Petru Groza (pigmentat decorativ și cu membri ne-comuniști dar acceptați de Moscova, pentru a îndulci – de ochii Occidentului- tranziția spre totalitarism și a mai da o vreme iluzia de democrație). Deși formal celelalte partide politice au continuat să mai existe vreo 2-3 ani, deși regele Mihai era încă (decorativ) șeful statului pâna la 30 decembrie 1947, unanimitatea istoricilor recunosc că după 6 martie 1945 instaurarea regimului bolșevic de tip stalinist în Romania a fost ireversibilă (falsificarea alegerilor, interzicerea și prigonirea oricărei opoziții, alungarea Regelui, confiscarea proprietăților, persecutarea cultelor religioase, represiunea barbară la nivel de masă, etc fiind doar etape cu o succesiune bine calculată și programată).
Dar….ceea ce istoria oficială nu vrea să recunoască este că momentul decisiv a fost cu 7 luni înainte, la 23 august 1944. Atunci s-au deschis larg porțile invaziei sovietice și țara a fost ocupată fără lupte în câteva zile și sute de mii de ostași români au luat drumul lagărelor din Siberia. Din acest moment autoritățile românești (Rege, guvern etc) mai există doar formal, pentru scurtă vreme, puterea reală o are cizma bolșevică cu cozile de topor – comuniștii locali (nu pot fi numiți “români”, fiind alogeni în imensa majoritate), puțini deocamdată dar care vor crește numeric exponențial în anii următori (un rol important, deosebit de nefast, îl vor juca și “convertiții” la comunism din diviziile de prizonieri, “Tudor Vladimirescu” și “Horia, Cloșca și Crișan”).
Cei care au făcut sau girat politic trădarea de la 23 august (numele emblematice, Maniu și Dinu Brătianu – liderii celor 2 mari partide istorice – PNȚ și PNL, girul moral fiind al Regelui Mihai) nu erau de fapt decât niște prizonieri ai ocupantului și ai propriei lor decizii iresponsabile, iar ultimul guvern (cât de cât) românesc, al generalului Nicolae Rădescu, se prăbușește neputincios după ce fusese tolerat câteva luni de sovietici doar pentru a trimite cât mai mulți soldați pe front și a servi ca unealtă intereselor de moment ale ocupantului (memoriile Adrianei Georgescu, militantă liberală și șefa de cabinet a primului ministru Rădescu arată foarte clar atmosfera acelei perioade și faptul că România își pierduse suveranitatea și autoritatea guvernului era doar formală fiind permanent subminată de comuniștii susținuți de armata sovietică). Strigătul de disperare a lui Rădescu din 24 februarie 1945 era autentic, era strigătul țării cotropite și batjocorite, dar nu era nimic nou sau surprinzător – situația putea fi prevăzută din august și trebuia prevăzută de cei care au decis atunci soarta țării.
Timp de 4 decenii, propaganda comunistă a susținut actul de la 23 august 1944 ca eminamente benefic, de “salvare națională”, denumit pompos în ultimii ani ai lui Ceaușescu „insurecție națională antifascistă și antiimperialistă” și această susținere entuziastă nu e de mirare pentru că, deși au avut un rol insignifiant în producerea lui, comuniștii au fost principalii beneficiari. Mult mai ciudată este însă poziția istoriografiei de orientare monarhistă, țărănistă și liberală care – printr-o fractură logică greu de explicat – continuă să se laude cu lovitura de stat de la 23 august susținând că au adus România în tabăra aliaților occidentali și au scurtat războiul, ignorând complet realitatea din teren, propria sinucidere politică și moartea în temnițe a majorității liderilor politici și a generalilor care prin acțiunea lor de la 23 august au predat țara barbariei sovietice, amăgindu-se pe ei înșiși și opinia publică cu speranța unei intervenții anglo- americane care nu fusese promisă concret niciodată.