Sunt ultimele versuri din minunata poezie a lui Radu Gyr ”Nu plâng pe-nfrângerile mele”, publicată în numărul precedent al buletinului nostru.
Aceste rânduri exprimă mai mult decât sentimentul celor chinuiți în închisorile comuniste: o credință, un ideal, o concepție de viață, o întreagă filozofie. Sensul plenar și final al oricărei existențe. Pentru asta trăim. Pentru a ne realiza ca persoană umană. Țel pe care nu-l putem împlini decât visând, imaginând ceva nou, proiectând dincolo de învelișul material al vieții reflexele lumii de dincolo. Trebuie să prindem un crâmpei de cer în tot ceea ce întreprindem aici pe pământ. Trebuie să avem ochii ațintiți spre valori mai înalte decât zidurile în care trăim, patul în care dormim, sau mâncarea ce-o digerăm. Nici chiar pleiada de invenții tehnice, care de care mai arătoasă, nu trebuie să ne strice echilibrul interior. Toate acestea sunt lucruri pieritoare. Ele vin și pleacă și nu afectează destinul nostru împărătesc.
Omul e om numai în măsura în care visează la mărirea neamului său și se integrează în zbuciumul lui istoric și spiritual. Națiunea e o componentă a sufletului său și nu poate renunța la ea fără a-și mutila existența. Pe linia neamului, omul se urcă mai departe și printr-un efort convergent se întâlnește cu Dumnezeu și contemplă creația Lui în ordine etnică. ”Visul” lui Radu Gyr este această ierarhie a valorilor, care-l smulge pe individ din zoologie și îl înzestrează cu dimensiunea transcendentului.
În închisorile comuniste, tratamentul aplicat deținuților, cu fioroasele lui secvențe, avea ca scop final dezintegrarea persoanei umane. Să repudieze, ca un anacronism istoric, atât ”superstițiile” religioase cât și atașamentul lor față de neam. Odată conștiința golită, prin teroare și foamete, de aceste ”resturi” ale unei civilizații apuse – ideea religioasă și ideea națională – rămâne limită decât materia. Cosmonauții sovietici în peregrinările lor prin văzduh au raportat doar ”că n-au întâlnit nicăieri pe Dumnezeu”.
Dar iată că în ciocnirea dintre reprezentanții sistemului, care aveau toate avantajele de partea lor, și populația închisorilor, despuiată de orice protecție legală și condamnată să moară prin denutriție și lipsă de aer, s-a întâmplat un fenomen neprevăzut de specialiștii în tortură ai școlilor de la Moscova. ”Biruit-a gândul”, cum spune cronicarul. Deținuții s-au ghemuit în ultima lor tranșee, în albia nevăzută a sufletului lor, și aici au rezistat asalturilor repetate ale unui inamic ce nu cunoaște nici mila și nici omenia. Sistemul monstruos a fost înfrânt de om, de omul adevărat, de omul iertător, care-i legat printr-un fir nevăzut de Dumnezeu. Regimul comunist a confiscat proprietățile oamenilor, pământurile lor, munca lor, dar n-a putut să confiște sufletul oamenilor azvârliți în ”zarcă” sau alte locuri de exterminare. Deținuții au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renunțat la visele lor, știind prea bine, cum spune Radu Gyr, că ”adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. Cine-și reneagă structura lui sufletească, își pierde identitatea lui spirituală, se despoaie de propriul său eu și devine o anexă a lumii materiale. Toate înfrângerile își pot găsi o compensație sau o reparație, afară de aceea care anulează însăși condiția umană. Iar dacă Dumnezeu îi va chema la El, pe aceia cere-și apără cu atâta înverșunare înfățișarea de om, vor primi o îndoită răsplată: laurii istoriei și cununa martiriului.
În închisorile din țară, regimul comunist a suferit cea mai mare înfrângere a lui. ”Idealul” a biruit realitatea îngrozitoare în care au trăit deținuții zeci de ani. Tinerețea celor ce au supraviețuit s-a măcinat în celule, dar ”visul” lor n-a încetat o clipă să-i susțină din interior. Prin ei s-a impus neamul nostru contra năvălitorului din răsărit, dovedindu-și capacitatea lui supraomenească de a rezista celor mai crâncene prigoane și tiranii.
Când luăm act de aceste exemple cutremurătoare de tenacitate și mândrie ale acestor ”Feți-frumoși” și închisorilor, datoria pribegilor liberi crește la infinit. Nu ne putem lăsa copleșiți nici de ani nici de vârstă nici de decepțiile provocate de atitudinea unui Occident mălăieț, lipsit de demnitatea ultimului deținut din România, ci ne vom călăuzi după suferința celor din închisori, care nu s-au uitat la vremea care trece peste ei și le-a supt toată vlaga tinereții. Ne vom cumineca din comorile lor spirituale, adunate în deceniile de detenție, știind că aceste suferințe nu vor rămâne fără răsplată în ochii Domnului și vor cădea, într-un viitor apropiat, ca o mană cerească peste deșertul istoric ce-l străbate neamul nostru acum.
Să fraternizăm cu epopeea muceniciei naționale, răspunzând cu hotărârea noastră tot atât de nezdruncinată de a nu ”renunța niciodată la vis” de a nu înceta o clipă lupta de eliberare. E singurul omagiu ce-l putem aduce cohortelor de morți și vii din închisori, care au salvat onoarea neamului nostru.
Horia Sima, Ţara şi exilul, an XVII, 1980-81
