În fiecare an luna martie este închinată femeii, dar mai ales mamei. În plan religios Buna Vestire, 25 martie, sărbătorește Ziua Mamei Creștine, asumarea fără teamă și fără îndoială a jertfei maternității; în plan civil pe 8 martie toți copiii mai mici sau mai mari își arată, așa cum știu și cum pot, iubirea pentru mama. Pe lângă acestea – date atât de bine cunoscute – „luna femeii” cuprinde și data de 9 martie, în care, cel puțin oficial și teoretic, de câțiva ani se omagiază în România și ziua deținutului politic anticomunist. Iată că martie nu aparține femeii doar în plan religios și civil, ci o înalță maiestuos în planul memoriei neamului.
Știm cu toții că urgia bolșevică nu a cruțat nici partea femeiască a neamului românesc. Numărul celor care au pătimit în lagăre, temnițe, au luptat în munți, au fost zdrobite în bătăile anchetatorilor în beciurile Securității și au trudit în imensele lagăre de muncă ale țării, rămâne după atât amar de vreme imposibil de reconstituit. Astăzi marea majoritate a fostelor deținute politic nu se mai află printre noi, în urma lor rămân însă mărturiile, mărturisirile, amintirile și peste ele, datoria noastră, a celor care le-am cunoscut și le-am însoțit în anii iernii lor biologice, de a le elibera din temnițele istoriei și a le muta în memoria neamului.
Între filele acestor istorii dureroase despre biruința prin pătimire, se află și poveștile adevărate ale mamelor întemnițate de regimul comunism. Diferite ca orientare politică, vârstă, cultură și religie, acestor femei, pe lângă libertate, li s-a răpit și dreptul natural la maternitate.
Avem mai multe categorii de mame deținut politic:
- Mame care au lăsat acasă unul sau mai mulți copii rămași în grija soțului nearestat, a familiei sau doar a bunului Dumnezeu. Au fost cazuri în care familiile au fost arestate integral și copiii minori au rămas singuri în casă, la mila străinilor.
- Mame arestate și condamnate împreună cu fiii lor pentru apartenența, reală sau fabricată de Securitate, la activitatea politică și anticomunistă a acestora. Este în special cazul mamelor partizanilor și ale legionarilor parașutați în România comunistă de aviația americană, o dată cu capturarea lor, au fost arestate și familiile. Parașutații, de exemplu, au fost executați rapid, dar mamele au continuat să facă ani grei de temniță în urmă lor.
- Mame arestate sub pretextul “omisiuni de denunț” a propriului copil, în special pentru a servi drept momeală fiilor aflați în munți, angajați în lupta armată anticomunistă. În aceste cazuri Securitatea miza pe faptul că partizanii se vor preda la schimb cu eliberarea mamelor lor.
- Mame arestate și condamnate pentru îngrijirea mormintelor fiilor lor (acțiune considerată ilegală și etichetată ca “ajutor legionar”) pe care îi pierduseră sub gloanțele plutonului de execuție în timpul regimului Antonescu. Acestor mame comunismul nu le-a iertat vina de a fi avut copii legionari.
- Femei însărcinate arestate și bătute cu bestialitate în anchete pentru provocarea avortului. Avortul forțat a fost o formă de tortură comunistă.
- Femei însărcinate la arestare care au dat naștere pruncilor în temniță, continuând să își execute pedeapsa. Copiii lor au fost încă dinainte de a vedea lumina zilei condamnați la statutul de deținut politic.
Pe lângă ele avem șirul zecilor de mii de mame care, aflate în libertate, și-au măcinat lumina ochilor și au săpat urme în lespezile bisericilor plângând și rugându-se ani și zeci de ani pentru copiii dispăruți, asasinați, executați sau întemnițați de regimul comunist.
Vom zăbovi preț de câteva pagini asupra femeilor care au dat naștere în temnițe. Ele au ajuns să execute condamnări sub eticheta largă a detenției politice din mai multe motive: activitea politică, participarea în rezistența anticomunistă, refuzul de a-și denunță soțul/fiul/tatăl/camarazii ca „element periculos, ostil regimului”, sabotarea colectivizării etc. Indiferent de motiv ele nu au beneficiat de un tratament diferit din partea anchetatorilor, procurorilor, gardienilor și directorilor din închisori.
Ca orice altă deținută politic, femeia însărcinată stătea în frig, era bătută, putea fi pedepsită cu izolarea la cea mai mică abatere, era subalimentată și subhidratată, lipsită de orice produs elementar de igienă și de asistență medicală. În cele mai multe cazuri nașterea avea loc în temniță, fără asistență medicală, uneori în izolare completă. Deși în mod oficial exista o secție de obstetrică și ginecologie la Spitalul Penitenciar Văcărești, nu toate deținutele politic însărcinate ajungeau să nască acolo.
După naștere copilul era în general lăsat alături de mamă până la înțărcare. Apoi era în cel mai fericit caz predat familiei, în cel mai nefericit caz statul român se făcea stăpân asupra lui și îl interna în orfelinatele patriei, mutându-l practic dintr-o închisoare în alta. De multe ori chiar și acei copii care aveau rude în liberate erau în mod voit trimiși în orfelinate: comunismul găsise o nouă metodă de tortură pentru mame și familiilor lor. Mulți copii s-au pierdut în acest fel pentru totdeauna, lăsând niște răni nevindecabile în piepturile slăbite și maltratate ale bietelor mame care au supraviețuit detenției doar cu gândul la ei.
După 1990 o parte din poveștile acestor mame și ale copiilor lor s-au făcut timid auzite prin diverse cărți de memorialistică, prin reviste de profil, în ultimii ani prin articole de presă, internet și chiar în emisiuni TV. Se știe astăzi despre doamna Zoe Rădulescu fiica partizanului Gogu Puiu născută de mama sa Olimpia în detenție și botezată “în ascuns” la Mislea de soeur Marghita și nășită de Aspazia Oțel. Se mai știe de Ileana Samoilă Budimir, nepoata partizanului Ion Samoilă născută la Văcărești de Elena Samoilă Opriș. Povestea Ioanei Hudiță Berindei a devenit o valoroasă carte de memorii, în ea aflăm despre nașterea Ruxandrei, tot în Spitalul Penitenciar Văcărești. În același spital închisoare a venit pe lume și Iustina Libertatea, fiica Iulianei Constantinescu al cărui tată, Preotul Ion Constantinescu, a fost executat în lotul partizanilor de la Nucșoara.
De aceea vom profita de această ocazie pentru a dezvălui pătimirea și durerea unor mame despre care s-a vorbit mai puțin sau deloc: Georgeta Georgescu Lungu, Alexandrina Teglariu Voinea și Eugenia Roșca Otparlic.
*
Georgeta Georgescu Lungu și fetița făcută din mere
Născută la 1 ianuarie 1921 în Colibași, Ilfov, Georgeta (Geta) Georgescu și-a petrecut copilăria și adolescența în București. După absolvirea liceului a intrat la Academia Comercială. Deși situația politică era cel puțin complicată, Geta a ales să activeze în cadrul Mișcării Legionare. Așa l-a cunoscut pe viitorul ei soț, învățătorul Dumitru Lungu. Acesta revenise în țară din exil, parașutat de aviația americană pentru organizarea unui punct cheie al rezistenței armate anticomuniste în Munții Ciucaș. Înainte de săparea primului buncăr, în martie 1945, Lungu și grupul său cad în mâna Securității.
Geta, parte din grup, va lua calea temniței pentru prima dată. La acel moment era studentă în anul III. Condamnată de Curtea Marțială, va executa o scurtă perioadă în detenție la Mislea. Eliberată, avea să fie rearestată în 1947 și iar eliberată. Și Dumitru a fost eliberat, astfel că în februarie 1948 cei doi se căsătoresc. Ca foști deținuți găsesc cu greu de lucru la o fermă agricolă de lângă București.
Între timp vine 14 mai 1948, ziua în care se operează în întreaga țară zeci de mii de arestări. Torturați în anchete unii aveau să își expună camarazii aflați încă în libertate. Asta se întâmplă și cu tinerii soți Lungu care vor fi arestați de la fermă în vara lui 1948. La data arestării Geta era însărcinată în luna a șasea. Va ajunge direct în temnița Mislea, fără proces și fără condamnare. Sarcina și-a continuat evoluția în condițiile de închisoare până când femeii i-a venit sorocul. A fost închisă singură într-o celulă, iar directoarea a aprostrofat-o cu răutate: ”naște cățea”. Într-adevăr Georgeta a născut singură o fetiță sănătoasă pe care a numit-o Alexandra, alintând-o Sanda. Era 4 octombrie 1948.
“Când i-a venit timpul să nască a scos-o din dormitorul care era la etajul I unde erau mai multe camarade ale dânsei (20-25 de fete), dintre care unele erau doctorițe și ar fi putut să o ajute la naștere. Directoarea a închis-o absolut singură, într-o celulă la parterul clădirii spunându-i cu ură ”naște cățea”. Și într-adevăr în acea noapte mama a născut singură. Această celulă mi-a arătat-o dna Geta Gheorghiu în 1990. Dimineața când a venit directoarea și a deschis vizeta și a văzut că mama născuse, a scuipat-o, a înjurat-o. Deși în incinta închisorii aveau infirmerie nu a trimis-o acolo, ci la dormitorul unde erau celelalte deținute. Nu a beneficiat de nici un tratament suplimentar la alimentație nici înainte, nici după naștere. Atât că fiind toamnă, iar închisoarea fiind înconjurată de livezi de meri, colegele îi mai strecurau pe furiș câte un măr. Mamei îi plăcea să-mi spună că eu sunt “făcută numai din mere”. (Sanda Lungu Mazilu)
Sanda va rămâne în temniță alături de mama ei timp de câteva luni. Micuța Sanda a devenit imediat bucuria și singura jucărie a deținutelor. În cartea sa de memorii Aspazia Oțel Petrescu notează: “Cea mai tânără deţinută era micuţa Sanda, în vârstă de câteva luni, născută în închisoare fără asistenţă medicală, botezată în sat de coana Aurica, cea care a avut curajul s-o încreştineze într-un moment când prunca se îmbolnăvise. Geta, mămică ei, ne lăsa să o asistăm când îi făcea băiţa, era jucăria şi bucuria noastră.”
Copila a fost într-adevăr botezată de Aurica Agapie, o gardiancă cu suflet mare și credință în Dumnezeu. Geta îl medita la matematică pe fiul Auricai. Când fetița s-a îmbolnăvit, Aurica a scos-o pe ascuns din temniță și a dus-o la biserica din sat unde Alexandra a primit botezul revenindu-și din boală. Îngrijorată de faptul că Sanda s-ar putea îmbolnăvi din nou din cauza condițiilor improprii de viață, Geta decide să o lase în grija familiei. I se aprobă carte poștală și în scurtă vreme cumnata sa se prezintă la poarta închisorii și ridică copilul. Astfel părăsea temnița micuța deținută politic.
Bunica, fratele mamei și soția acestuia o vor crește pe fetiță până la eliberarea Getei. Sanda s-a reunit cu mama sa abia după doi ani. Până la eliberare Georgeta suspina adesea de dorul copilei, așa cum relatează colegele sale de detenție. Nici după eliberarea din 1950 viața ei nu a fost prea ușoară. Dumitru a venit acasă în 1952, pentru ca în 1956 să fie iarăși arestat.
Sanda își amintește cum într-o noapte au apărut polițiștii la ușă, au început să amenințe, să scotocească toată casa, să îi bruscheze pe toți. Geta avea o scrisoare pe care a înghițit-o în acea noapte de teamă să nu fie găsită la percheziție, conținutul scrisorii nu îl cunoaște nici azi. După ce toată casa a fost răvășită, Dumitru Lungu, a fost arestat și condamnat la încă 8 ani de închisoare. Când a revenit acasă Sanda avea 16 ani, era elevă în clasa a X-a.
Cu greu Georgeta a reușit să devină laborantă și să se angajeze la fabrica de medicamente. Lucra însă într-un mediu extrem de toxic care i-a declanșat un cancer mamar. A murit în 1979. Dumitru Lungu a murit după 1990. Cu toate astea fiica lor nu a putut afla de la ei prea multe informații despre perioada și pătimirile detenției, desigur aceasta a fost o formă prin care părinții au încercat să o protejeze în anii comunismului, mai ales că securiștii veneau și reveneau mereu la casa Lungu cu amenințări și încercări de intimidare.
Astăzi Sanda Lungu căsătorită Mazilu, este o prezență nelipsită de la comemorarea anuală de la Mislea, fostul loc al întemnițării transformat azi în Paraclis închinat Maicii Domnului. Aici și-a reîntâlnit după 1990 nașa din temniță și pe camaradele de detenție și pătimire ale mamei aflând atâtea detalii prețioase de care nu avusese cunoștință. An după an, Sanda revine în locul în care s-a născut pentru a-și cinsti mama alături de toată generația de mame și femei martirizate de comunism.
“Peste zeci de ani am întâlnit-o la hramul paraclisului ridicat de noi la Mislea, doamnă matură, nu-mi venea să cred că o ţinusem în braţe cândva. Păstra că zestre de la mama ei povestea naşterii ei la Mislea, în condiţii groaznice, fără cel mai elementar ajutor.” Aspazia Oțel Petrescu
Alexandrina Teglariu Voinea, icoana maternității întemnițate
Alexandrina (Dina) Teglariu s-a născut la 18 ianuarie 1924 la Topliţa. Orfană de ambii părinți timpuriu, reușește să termine liceul și să devină studentă la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Cluj. Încadrată din timpul liceului în Cetăţuile Mişcării Legionare, va deveni şefa Cetăţuilor de Fete din cadrul Centrului Universitar Cluj. Din această cauza, în 1944 este nevoită să intre în clandestinitate pentru a evita arestarea, se ascunde în zona Fetea de lângă Agnita până în 1946, participând alături de legionarii parașutați și de alți camarazi din țară la organizarea începutului luptei anticomuniste din munți în acea zonă.
În 1946 revine la Cluj pentru a-și continua studiile, dar la scurtă vreme izbucnește celebra grevă studenţească la care participă şi Alexandrina. Forţată să părăsească iar Clujul, alături de alţi studenţi şi profesori aflăţi în pericol de a fi arestaţi, se întoarce la Fetea în primitoarea gospodărie a familiei Ursu, supranumită „Facultatea de la Fetea”.
Vine cumplitul an 1948 cu valul masiv de arestări operate în rândul legionarilor în luna mai. Dina merge în zona Aiudului, alături de partizanii Ştefan Popa şi Petru Săbăduş va locui la Galda într-o casă închiriată de Ana Săbăduş (viitoarea soţie a lui Ion Gavrilă Ogoranu). Aceasta îi ţinea ascunşi pe fugari în podul casei. Când ascunzătoarea de la Galda nu a mai fost sigură, Dina alături de alţi camarazi au pornit spre Aiud.
Între timp studenţii clujeni fuseseră arestaţi şi judecaţi într-un proces amplu al cărui şef se lot era Ion Bohotici (Şeful Corpului Studenţesc Legionar Cluj). Este judecată şi Dina în absenţă. Primeşte o condamnare de 15 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale”.
În martie 1949 Alexandrina se găsea în zona Mesentea, cu partizanii Ştefan Popa, Traian Gligor şi Traian Mârza. Pentru că Securitatea era pe urmele lor Alexandrina a pornit spre Teiuş, băieţii au rămas în casa pe care o considerau sigură. În noaptea de după plecarea Alexandrinei au fost înconjuraţi de Securitate şi după o luptă aprigă au fost împuşcăţi.
Dina se refugiază în zona Braşovului, schimbând mai multe gazde şi locuinţe clandestine. Într-una din ele, la Râşnov, îl va cunoaşte pe viitorul ei soţ, Ion Voinea. Şi el legionar, era licenţiat în Drept şi evadase din arestul Securităţii Focşani. Cei doi se îndrăgostesc, şi, că să îşi piardă urma, se stabilesc în Dâmboviţa, la Cobia de Jos. Dina rămâne însărcinată şi va da naştere unui băieţel. Deşi căutaţi de Securitate, cei doi soţi reuşesc să rămână nedescoperiţi până în 1952.
Securitatea le dă de urmă şi sunt arestaţi împreună la 10 martie 1952. Acuzaţia iniţială a fost de „abuz, fals şi înşelătorie”. Dina a fost condamnată de Tribunalul Militar Bucureşți la 3 ani şi jumătate de închisoare. Situația era dramatică, Dina a pornit pe calea temniţelor în braţe cu Nicuşor – băieţelul în vârstă de 7 luni, fiind însărcinată cu al doilea copil. Alexandrina Teglariu Voinea este probabil cel mai elocvent exemplu al maternităţii întemniţate politic.
Comunismul satanic a muşcat cu toţi dinţii din sufletul Alexandrinei. La scurt timp după arestare, Nicuşor i-a fost luat din braţe. Statul comunist pretindea că băieţelul are nevoie de îngrijire medicală specială pe care o va primi în orfelinatele ţării. Mama a rămas cu braţele goale… A venit sorocul să nască şi al doilea prunc. A născut sub pază la maternitatea din Ploieşti (după alte surse ar fi născut la Văcăreşti). I-a fost luat şi al doilea copil… Ce jale trebuie să fi fost în sufletul acesta de mamă! Dar ce tărie, ce demnitate, ce dârzenie, în acest suflet chinuit în mod barbar de comunismul fără suflet!
Dina nu a cedat, nu a făcut niciun compromis, nu a cooperat cu Securitatea ca să iasă mai repede din temniţă. A rămas fermă în credinţa ei, jertfind cele mai scumpe sentimente şi dureri pentru durerea neamului! Aspazia Oțel Petrescu a reîntâlnit-o în temniță notând după 1990 cumplita situație în care se afla Dina și copiii ei pierduți: “Copiii au fost internaţi în aşezămintele comuniste, supuşi stilului de educaţie ce se acordă în aceste creşe şi şcoli. Se gândea cu groază cum vor supravieţui şi ce vor deveni; se gândea mai ales la cel mic care abia se născuse. Ziua era foarte tăcută, foarte închisă în ea însăşi. Avea coşmaruri cumplite, nu a apucat să-mi povestească din anchetele ei în foarte scurtul interval cât am stat împreună, dar mi-am putut imagina prin ce a trecut. I-am respectat tăcerea şi suferinţa.”
Periplul carceral al Alexandrinei nu se va sfârşi în 3 ani şi jumătate. Între timp sentinţa cea veche fusese descoperită. Intrată în temniţă în 1952 avea să iasă abia în 1964, odată cu decretul general de amnistie pentru deţinuţii politici. Dina Teglariu Voinea este plimbată din temniţă în temniţă urmând un itinerariu halucinant: Ploieşți, Jilava, Văcăreşti, Dumbrăveni, Deva, Jilava, Dumbrăveni, Jilava, Miercurea Ciuc, Mislea, Miercurea Ciuc, Cluj, Jilava, Miercurea Ciuc, Jilava, Galaţi, Jilava, Miercurea Ciuc, Cluj, Oradea, Văcăreşti, Oradea!
În 28 iulie 1964 se eliberează din temniţă. Două zile mai târziu se eliberează şi Ionel. Soţii se regăsesc după 12 ani de chin. Se stabilesc la Focşani şi pornesc în căutarea băieţilor. Reuşesc să îl regăsească pe Nicuşor într-un orfelinat. Pentru cel de-al doilea copil, toate căutările nu au adus decât un… certificat de deces. Micuţul internat în creşele statului ar fi murit din cauza unei infecţii. Dina nu s-a împăcat niciodată cu ideea asta. Era sigură că băiatul ei trăieşte şi că regimul comunist vrea să o tortureze şi în libertate, lipsind-o de el. A continuat toată viaţa să îl caute, să îl aştepte cu aceeaşi dragoste şi disperare. Nu l-a găsit nici înainte de 1989, nici după…
Întâi s-a mutat la Domnul Ionel, l-a urmat şi Dina în data de 2 mai 2005. Era a doua zi a Sfintelor Paşti. Alexandrina Teglariu Voinea se înălţa la ceruri, sufletul ei de luptătoare şi de mamă îşi găsise odihnă!
„Nouă, celor bătrâni ne revine datoria să spunem tot ce ştim că s-a întâmplat în cei 50 de ani, căci peste noi a trecut tăvălugul. Să mărturisim totul căci în curând ne vom îndrepta spre ţara umbrelor la cei ce nu mai sunt. Vouă celor tineri vă revine datoria să continuăţi lupta şi să învingeţi! Să detronaţi pentru totdeauna minciuna, să studiaţi istoria şi s-o refaceţi. Să realizaţi asanarea morală a acestui neam. Fără ca sufletul să fie vindecat de frică şi să-l premărească pe Dumnezeu nu puteţi să faceţi nimic. Trebuie să ştie şi copiii voştri despre faptele şi viaţa înaintaşilor, să le urmeze pilda şi să meargă cu fruntea sus spre Înviere…” (Alexandrina Teglariu Voinea, Lacrima Prigoanei, vol. II)
Eugenia Roșca Otparlic, mama mucenicului din valiză
Eugenia (Cocoloș) Roșca s-a născut la 26 octombrie 1926 la Târgu Ocna. A urmat liceul Elena Doamna din Cernăuți unde a făcut parte din cetățuia legionară condusă de Aspazia Oțel Petrescu. În 1944 fetele au absolvit liceul chiar înainte ca frontul să ajungă în Cernăuți. Familia Eugeniei s-a refugiat la Iași unde aceasta a început să studieze chimia industrială în cadrul Politehnicii.
În 1948 a fost arestată pentru activitate legionară și condamnată la 10 ani de închisoare. În temnița Suceava își va regăsi iubitul, pe Eugen Otparlic, lider al unei organizații țărăniste de rezistență anticomunistă. Comunicând prin morse decid să se căsătorească, drept zălog al promisiunii Eugenia reușește să îi trimită lui Eugen o cruciuliță. Anii trec și calea temnițelor lor se desparte. În 1956 ambi sunt eliberați. Pentru atitudinea din temniță și „constatându-se că în urma acestei condamnări nu s-a reeducat”, Eugenia nu este trimisă acasă, ci în domiciliu obligatoriu, în Bărăgan, cu un supliment de pedeapsă, 24 luni închisoare administrativă.
Aici la Fundata într-o oarecare libertate atent supravegheată de Securitate, este găsită de familie și de Eugen. Se căsătoresc și la scurtă vreme Eugenia rămâne însărcinată. Aflată în luna a 8-a de sarcină este ridicată într-o noapte de Securitate. Eugen Otparlic încearcă inutil să se opună. Mai mult, cere clemență pentru starea ei și îi roagă să îl ridice în locul ei măcar până când va reuși să nască. Evident că nu găsește nicio înțelegere. Eugenia este încărcată într-un camion care urca spre Moldova.
Drumul făcut în condiții dificile, starea sufletească și starea avansată a sarcinii vor face ca travalilul să înceapă pe drum. Chiar și așa va fi dusă direct la sediul Securității Moinești și ținută la izolare timp de două zile, fără a i se da măcar puțină apă. Abia a treia zi, cu febră mare, a fost dusă la Spitalul Moinești. Aici reușește să nască un băiețel plin de vânătăi pe față și aproape sufocat. Eugen se afla la spital. S-a încercat fără succes salvarea copilului care, după câteva ore, a murit în brațele tatălui. Îngrozit de toată situația aceasta, văzând că băiatul moare nebotezat rostise când încă mai respira „să se boteze Eugen Mihai”.
După moartea micuțului tatăl pleacă năuc din spital, se oprește la gară unde bea o sticlă întreagă de cognac, sperând să îl ajute să depășească durerea, se așează pe linia ferată în fața unui tren care evita tragedia în ultimul moment. Ridicat de acolo de șeful de gară va sta închis câteva zile în magazia gării în speranța angajaților CFR că își va reveni în fire. Așa se întâmplă și ulterior ia trenul spre casă.
În acest timp Eugenia reușește cu greu să supraviețuiască calvarului atât fizic cât mai ales sufletesc. Din spital este dusă direct în temnița Mislea unde se va regăsi cu fosta să șefă, Aspazia Oțel Petrescu, de care se despărțise tot la Mislea la eliberarea din 1956. Iată cum descrie Aspazia momentul reîntâlnirii cu draga ei Cocoloș:
“Fără cea mai elementară grijă faţă de o astfel de traumă, Cocoloş a fost adusă la Mislea. Avea încă figura caracteristică femeilor însărcinate, burta nu i se retrăsese încă. Îşi purta durerea cu demnitate, în ochii ei atât de calzi şi de frumoşi coborâseră umbrele unei tristeţi care le-a ucis luminile. Mi-am amintit de casa părinţilor ei de la Cernăuţi, minunaţii ei părinţi care ne primeau cu atâta duioşie! Cât de frumos creştea în spiritualitatea din acea casă dragostea pentru ţara noastră creştină, atât de ameninţată. Dar nici în cele mai crude scenarii la care ne-ar fi dus o imaginaţie bolnavă n-am fi putut ajunge la barbaria la care a fost supusă dulcea lor fetiţă, atât de sensibilă, adevărat suflet de poetă. Şi, în aceste condiţii, Cocoloş mai găsea puterea să mă consoleze, povestindu-mi cu răbdare de înger ce se mai întâmplase în lumea din care lipseam, iată, de peste un deceniu.”
Povestea micuțului martir Eugen Mihai nu se oprește aici. După un timp de la cele petrecute în Spitalul din Moinești, Securitatea apare la ușa lui Eugen Otparlic căruia i se cere să vină la spital și să ridice trupul copilului. Eugen le răspunde „Nu-i copilul meu, e copilul dumneavoastră. Luați-l, înmormântați-l, eu nu îl recunosc. Dumneavoastră l-ați omorât, dumneavoastră să îl înmormântați, nu eu”. Peste încă două zile agenți înarmați sosesc acasă la Eugen și îl ridică împreună cu o valiza goală. Îl duc la spital, îi pun copilul în valiză și îl trimit acasă. Și așa, Eugen pleacă cu trenul spre Târgu Ocna purtând în valiză trupul fiului său spre creștinească înmormântare…
Durerea și sensibilitatea Eugeniei nu au făcut-o nicicând să renunțe. A supraviețuit, a executat încă doi ani de temniță la capătul cărora a revenit în libertate. Dumnezeu i-a îngăduit ca mai târziu să poarte în pântec încă un fiu, pe care l-au numit tot Eugen. Familia Otparlic a reușit să plece în Franța unde fiul lor trăiește și astăzi.
„Aş vrea să-ţi scriu despre iubire,/ Despre noroc sau despre moarte,/ Dar colţul meu de cer subţire/ E prea înalt, e prea departe./ Aş vrea că mâna prin zăbrele/ Să poată apuca o stea,/ Dar stelele-s la fel de grele/ Ca sufletul, ca viaţa mea./ Aş vrea să-ţi scriu lângă fereastră/ Povestea ca o-nchipuire/ Ce seamănă cu viaţa noastră,/ Aş vrea să-ţi scriu despre iubire./ Aş vrea ca palmele întinse/ Să-ţi netezească fruntea tristă,/ Dar palmele sunt reci de vise/ Şi strâng doar lacrimi în batistă.”
Eugenia Otparlic Roșca, versuri scrie în temnița Mislea
Bibliografie:
Aspazia Oțel Petrescu, “Strigat-am către tine, Doamne… Memorii”, editura Evdokimos, 2016
Aspazia Oțel Petrescu, “A fost odată”, București, 2011
“Lacrima Prigoanei”, vol II, Editura Gama, 1997
Cosmin Budeancă, “Experiențe carcerale în România comunistă”, vol VI, editura Polirom, 2012