Odată cu revenirea președintelui Trump la Casa Albă asistăm la o reașezare a polilor de putere pe plan mondial. În virtutea principiului „America first”, SUA își urmăresc cu prioritate propriul interes pe toate planurile: economic, militar dar și geopolitic. Divorțul față de o Europă în derivă, încremenită în paradigma progresistă, capătă un caracter din ce în ce mai accentuat. Acest fapt e vizibil mai ales în privința atitudinilor opuse adoptate față de conflictul din Ucraina. Donald Trump încearcă o ieșire cât mai avantajoasă pentru țara sa dintr-un război care nu a dus la rezultatele dorite de către predecesorul său (înfrângerea militară a Rusiei), care a susținut Ucraina în mod masiv cu armament, informații și expertiză militară.
Trump negociază direct cu Putin posibila încheiere a conflictului, peste capetele țărilor europene și al Ucrainei, propunându-și un acord de pace care să permită SUA un acces substanțial la resursele de materii prime ale Ucrainei drept „plată” pentru imensul ajutor de război oferit în ultimii trei ani. În schimb, UE marșează pe ideea continuării conflictului, acordându-i președintelui Zelenski în continuare un sprijin necondiționat. Nu știm însă ce se va reuși fără implicarea SUA, continuând linia de până acum a trimiterii de ajutoare militare, de vreme ce nici cu implicarea celei mai mari puteri mondiale nu s-a reușit îngenuncherea Rusiei. Se discută de trimiterea de trupe terestre, deocamdată cu un statut nedefinit, de către o virtuală coaliție a statelor doritoare. Nu e prea clar, deocamdată, dacă se ia explicit în calcul un posibil conflict cu Rusia pe aceste considerente. Dar semnalul e unul îngrijorător. Ce se urmărește de fapt? Încheierea conflictului din Ucraina în cele mai bune condiții în situația dată, sau se ia în calcul o posibilă escaladare care ar putea însemna chiar un al treilea Război Mondial?
Până una-alta Europa, în special dacă e vorba de țările din vest, care fusese obișnuită de decenii bune să profite de protecția militară americană, ea însăși investind relativ puțin în apărare, a avut parte de un veritabil duș rece odată cu schimbarea de macaz de la Washington. Cert este că președinta Comisiei UE, Ursula von der Leyen, a anunțat în pripă, într-o atitudine mai degrabă hei-rupistă, mobilizarea de fonduri de peste 800 de miliarde de euro până în 2030 pentru programul de înarmare „ReArm Europe”: „Trăim în vremuri din cele mai importante și periculoase. Nu trebuie să descriu natura gravă a amenințărilor cu care ne confruntăm. Sau consecințele devastatoare pe care va trebui să le suportăm dacă acele amenințări s-ar întâmpla. Pentru că întrebarea nu mai este dacă securitatea Europei este amenințată într-un mod foarte real. Sau dacă Europa ar trebui să-și asume mai mult responsabilitatea pentru propria sa securitate. Într-adevăr, știm de mult răspunsurile la aceste întrebări. Adevărata întrebare care ne este în fața este dacă Europa este pregătită să acționeze la fel de hotărât pe cât o impune situația. Și dacă Europa este pregătită și capabilă să acționeze cu viteza și ambiția de care este nevoie.”
În mod brusc, discursurile pacifiste și cooperante la nivelul UE au fost înlocuite cu o retorică belicoasă. Totuși, pentru a da aparența unei îndulciri de ton, programul de înarmare a fost destul de rapid rebotezat în „Readiness 2030”. Asta deși au fost voci critice care au susținut că noua denumire nu este consistentă cu o retorică a descurajării. Evident, e superfluu să mai menționăm împotriva cui: e vorba de Rusia lui Putin, despre care ni se tot spune că ar urma să invadeze și restul Europei, dacă va fi lăsată să învingă în Ucraina.
La făcut planuri pe hârtie, birocrații UE sunt neîntrecuți. Dar, dincolo de asemenea planuri, mai sunt încă o serie de aspecte care au rămas deocamdată în suspensie.
În primul rând ar fi vorba de analiza corectă a potențialului real de amenințare venit dinspre Rusia. Ce interes ar avea aceasta să atace țări care fac parte din NATO, și care beneficiază la nivel de alianță (chiar și fără SUA) de armament nuclear? Ar fi cu totul altceva decât atacul împotriva Ucrainei, ale cărui scopuri au fost cuceriri teritoriale mai ales în zonele din est, locuite de populație rusfonă și de instaurarea la Kiev a unui regim favorabil Moscovei, care să nu militeze pentru o apartenență la NATO. Care să fie atunci scopurile unei agresiuni împotriva unor țări care deja fac parte din UE și NATO? Nu e prea clar deși, bineînțeles, din partea acestora e nevoie de pregătire pentru orice eventualitate, oricât de ipotetică ar părea, dar una pe măsura reală a amenințării.
În acest punct apare și următorul aspect. Cheltuielile imense pentru armament nu sunt suficiente, dacă nu știm cine va fi trimis în luptă. Mai precis cine ar fi dispus să plece la luptă, și pentru ce? În numele căror principii ar putea fi convinși cetățenii țărilor europene să-și sacrifice la nevoie viața pentru a le apăra? Cele ale progresismului? Sunt prea abstracte și prea rupte de realitate pentru a putea mobiliza energii, precum au făcut-o de-a lungul istoriei cele identitare, care țin de apărarea gliei, a neamului și a religiei. Cine să meargă deci la luptă în numele Europei? Generația woke? Imigranții din țări asiatice sau africane? Comunitățile LGBTQ? Societatea de azi e atât de fragmentată identitar și ideologic, încât cu greu poate fi găsit un numitor comun, un principiu mobilizator.
Acesta ar putea fi unul singur: cel al Imperiului European, capabil să devină un jucător major pe scena geopolitică mondială. O problemă ar fi însă dependența de resursele altora, ale Rusiei, Chinei sau SUA, toate aceste țări fiind potențiali rivali. Iar a doua problemă ar fi cea ideologică. Actuala UE ar trebui să-și schimbe radical ideologia, pentru a putea crea o efervescență, o stare de spirit mobilizatoare. Ceea ce, în mod realist, nu se va putea întâmpla. Asta însemnând că, cu tot efortul economic alocat planului militar, la nivelul conștiinței, al ideilor, UE nu va face decât să-și accentueze declinul ale cărui semne le putem constata deja.
Ceea ce ar trebui (din punctul ei de vedere, nu al nostru) să facă UE, e o redefinire a propriei identiăți în sensul „imperiului” menționat mai devreme. Numai că nu are cum să dorească și nici nu e în stare de așa ceva. Căci, pe de-o parte, ar însemna o recunoaștere implicită a falimentului ideologic al politicii de până acum, iar pe de altă parte, mișcările suveraniste se opun din răsputeri ideii de „imperiu european”, mergând pe o cooperare între state suverane. Prin urmare „imperiul” în adevăratul sens al termenului nu pare a fi o opțiune realistă, pentru că în condițiile date ar fi un simplu surogat, fără un liant veritabil.
Dar cel puțin e singura variantă care teoretic intră în discuție, dacă e să ne imaginăm o posibilă schimbare de paradigmă. Această paradigmă a fost teoretizată de autorul american Francis Parker Yockey în anul 1948 în cartea „Imperium”. În plan filosofic avem de-a face cu un adept al curentului spenglerian, al dezvoltării organice a culturilor, cu diferitele lor stadii, cel final fiind cel al „civilizației” ca decădere la treapta materială, tehnică, situată mai jos decât stările de spirit superioare, care au generat creații autentice. Teoria aceasta spune că o cultură trebuie să fie în permanență consecventă cu sine însuși, cu propria structură interioară și propria identitate, orice abatere de la această regulă implicând negreșit o deteriorare, o boală, care poate duce chiar la dispariția ei. Ajunsă în acest stadiu, singura șansă care ar permite supraviețuirea civilizației (fiind vorba, desigur, de cea europeană,) conform cu parametrii propriei sale meniri, este structurarea sa sub forma unui imperiu, ca alternativă la haos și la descompunere.
Pe plan politic, Yockey a avut însă idei care cu siguranță sunt privite drept controversate, el apreciind că Imperiul European ar fi putut fi realizat de țările europene adepte ale mentalității anilor 30-40 ai secolului trecut, adică exact cele care au fost învinse în cel de-al Doilea Război Mondial. El s-a manifestat critic și la adresa proceselor postbelice la adresa învinșilor, punându-le în discuție legitimitatea. Observația lui fundamentală este că, începând cu acel moment, Europa și-a pierdut suveranitatea, ajungând să fie dominată de puteri extra-europene: SUA și Rusia comunistă. Această stare de lucruri nu s-a schimbat practic până în ziua de azi. S-a modificat doar raportul de forțe, influența Rusiei a scăzut enorm după 1989, reducându-se la o parte din teritoriul fostei URSS (țările Baltice au ieșit definitiv din această sferă de influență).
Numai că astăzi asistăm la o reașezare pe tabla de joc a geopoliticii mondiale. Iar UE, dacă va dori să joace un rol major, va trebui să se redefinească. Problema e însă că cel care a teoretizat această redefinire e un autor profund „incorect politic” iar planurile sale le putem considera un exercițiu intelectual remarcabil, dar cu totul nerealist. Atât la vremea sa, cât și în zilele noastre. Totuși, spre informarea și cultura generală a cititorilor, voi prezenta câteva din ideile fundamentale ale cărții lui Francis Parker Yockey: „Imperium”, alegând pentru fiecare fragment un subtitlu potrivit.
Comparând rândurile care urmează cu realitatea de azi se va înțelege cât se poate de logic că actuala UE nu e capabilă să schimbe macazul, mergând într-o asemenea direcție ideologică, care ar consfinți practic falimentul celei care o definește actualmente. Dar acesta e vădit și fără o schimbare din mers. Ceea ce va urma ar fi un inevitabil (și deja vizibil) declin, conform principiului „fiecare pasăre pre limba ei piere”.
*
Francis Parker Yockey – Imperium (fragmente)
Imperiul ca necesitate obiectivă
Fiecare moment al evoluției organice prezintă o alegere și o alternativă. Alegerea este de a face necesarul [Imperiul, n,n.], alternativa este haos. Acest lucru nu are nimic de-a face cu logica cărților de școală, căci logica este doar unul dintre nenumăratele produse ale vieții și viața va inventa întotdeauna câte logici are nevoie, dar ea respectă întotdeauna o singură logică, logica organică. Acest lucru nu poate fi descris prin niciun sistem, dar poate fi înțeles de gândirea destinului, de singura formă de gândire utilă acțiunii. Viața merge înainte, sau nu merge nicăieri. Opoziţia faţă de spiritul epocii este voinţă spre neant.
Ideea Imperiului în opoziție cu naționalismele anterioare
Dar cea mai mare opoziție dintre toate nu a fost încă numită, adică acel conflict care le va îngloba pe toate celelalte în sine. Aceasta este bătălia ideii unităţii Occidentului împotriva naţionalismului de secol al XIX-lea. Aici stau în antiteză ideea Imperiului cu etatismul mărunt, gândirea spațială mare cu provincialismul politic. Aici se opun mizerabila colecție a patrioților de ieri cu gardienii viitorului. Naționaliștii zilei de ieri nu sunt altceva decât marionetele forțelor extraeuropene care cuceresc Europa împărțind-o. Pentru dușmanii Europei, nu trebuie să existe nici o apropiere, nici o înțelegere, nici o unire a vechilor entități ale Europei într-o unitate nouă, capabilă să dezvolte politica secolului XX.
Naționalismul însuși în Europa s-a transformat în noua idee imperială după Primul Război Mondial, care a marcat începutul epocii noastre. În fiecare țară occidentală, „naționaliștii” erau cei care au fost împotriva unui alt război european și care doreau o înţelegere politică generală în Europa pentru a preveni scufundarea acesteia în praful unde se zbate acum. Prin urmare, ei nu erau deloc naționaliști, ci mai degrabă occidentali-imperiali. În mod similar, autoproclamații „internaționaliști” erau cei care urmăreau să stârnească războaie între statele europene de ieri, pentru a sabota crearea Imperiului Occidental. Îl urau pentru că erau străini de el într-un fel sau altul, unii pentru că erau complet în afara culturii occidentale, alții pentru că erau posedați incurabil de o ideologie sau alta care ura forma nouă, vitală, masculină, a viitorului preferând vechea concepție a vieții ca goană după bani, cheltuirea banilor, cu ura față de viața puternică, ascendentă și atracția pentru slăbiciune, sterilitate și prostie.
Și astfel, forțele extraeuropene, împreună cu elementele trădătoare din interiorul Europei, au fost capabile să declanşeze al Doilea Război Mondial care, la suprafață, a biruit dezvoltarea puternică a Imperiului Occidental. Dar înfrângerea a fost și trebuia să fie doar la suprafaţă, căci impulsul decisiv, după cum acest secol a arătat nu o dată, vine mereu din interior, din imperativul interior, din suflet. A învinge la suprafață actualizarea unei idei care este esențială din punct de vedere istoric, înseamnă de fapt a o consolida. Energia sa, care s-ar fi difuzat în exterior în exprimare de sine se întoarce spre interior și se concentrează pe sarcina principală a eliberării spirituale. Materialiștii nu știu că ceea ce nu te distruge, te face mai puternic și a distruge această idee, ei nu pot.
Universalitatea ideii Imperiului European și forțele care i se opun
Toată această lucrare nu este altceva decât o schiță a ideii despre această epocă, o prezentare a fundamentelor și universalității sale și fiecare rădăcină spirituală a acesteia va fi urmărită până la originile și necesitatea ei. Dar, în acest loc, trebuie menționat că ideea unei Europe universale, a unui Imperiu al Vestului, nu este nouă, ci este forma principală a Culturii noastre, ca a tuturor celorlalte.
Și acum, când intrăm în faza târzie a civilizației [spre deosebire de ce a culturii, n.n.], ideea unei Europe universale, a unui Imperiu al Occidentului în stilul secolului XX, apare din nou ca idee unică, măreață, formativă a epocii. Forma în care se prezintă această sarcină este politică. Este o chestiune de putere dacă acest Imperiu va fi înființat, pentru că puternice forțe extraeuropene i se opun, iar aceste forțe au împărțit între ele pământul culturii noastre.
Imperiul Occidentului este o dezvoltare căreia nici o forță interioară europeană nu i s-ar putea opune cu mai mult decât o rezistență simbolică, dar instaurarea ei este acum împiedicată de intervenţia decisivă a forţelor exterioare în viaţa Occidentului. Lupta este astfel politic-spirituală, iar forța sa motrice derivă din ideea de unitate occidentală. În acest moment, existența Occidentului [european] în libertate pentru auto-dezvoltare este o funcţie a distribuţiei de putere în lume. Epoca este politică într-un sens în care nicio epocă occidentală anterioară nu a mai fost așa. Aceasta este epoca Politicii Absolute, pentru că întreaga formă a vieții noastre este acum o funcție a puterii.
Acțiunea, pentru a fi eficientă, trebuie să fie dusă într-un cadru spiritual. După cum spunea Goethe, „activitatea nelimitată, de orice fel, duce în cele din urmă la faliment.” Acțiunea noastră nu trebuie să fie oarbă. Echipamentul nostru ideatic trebuie să fie de un tip care să poată transforma totul într-un avantaj. Să fie deci eliberat de orice fel de ideologie de tip economic, biologic sau moralist. El izvorăște direct din simțul faptelor pe care această epocă le ia ca punct de plecare. În universități și în majoritatea cărților ni se prezintă metode depășite de abordare a domeniului politicii. Doctrina care este încă predată ne învață că există diverse „forme de guvernare” care pot fi translatate de la o unitate politică la alta. Există republicanism, există democrație, monarhie și așa mai departe. Unele dintre aceste „forme” sunt considerate „bune”, altele ca „rele”. Astfel, ni se spune că este mai bine ca Europa să fie ocupată de barbari, decât să să aibă un Imperiu Occidental sub o formă de guvernământ „rea”. Că este mai bine să mănânci rațiile pe care le permit Moscova și Washingtonul, decât să avem o Europă mândră și liberă, dar cu un guvern „rău”.
Acesta este culmea prostiei. Stupiditatea la acest nivel poate să fie atinsă doar de ideologi fără suflet și fără intelect. Acest gen de lucru este politică de manual și se poate reduce la faptul că cuvântul „politică” are două înțelesuri: pe de-o parte înseamnă putere și activitate umană, dar are și sensul de dicționar al unei ramuri a filosofiei. Acum, dacă prin politică se înțelege o ramură a filosofiei, foarte bine. Atunci ea poate fi transformată apoi în orice se dorește. În lumea filozofiei domnește principiul „cărții albe” (carte-blanche). Dar sensul real al cuvântului politică este de fapt putere și activitate și, în acest sens, acțiunea vieții este ea însăși politică.
În acest sens, faptele stăpânesc politica iar înfăptuirea este sarcina politicii. Acesta este singurul sens posibil al cuvântului pentru secolul al XX-lea, și acest moment grav a vieţii noastre culturale cere cea mai mare claritate a minţii oamenilor activi pentru a putea fi complet eliberați de orice urmă de ideologie, indiferent dacă este derivată din logică, filosofie sau morală. Și astfel ne aflăm în fața viziunii acelei politici care răspunde la cererea interioară a Epocii Politicii Absolute.