Pe 15 martie s-au împlinit 85 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Nae Ionescu (1890-1940), una din personalităţile culturii româneşti care au influenţat cel mai mult epoca sa. Ca profesor de filosofie, orator carismatic, dar şi ca ziarist care a ştiut să abordeze problemele sociale prin prisma unei viziuni articulate într-un mod coerent pe axe metafizice: realitatea neamului şi credinţa ortodoxă, el a devenit mentorul unei întregi generaţii de intelectuali străluciţi care au reprezentat vârfurile culturii româneşti din secolul 20: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu şi mulţi alţii. A fost şi este etichetat şi în ziua de azi drept „antisemit” sau „reacţionar”, epitete care dealtfel pot fi atribuite şi lui Eminescu. La un moment dat s-a alăturat şi Mişcării Legionare, având parte şi de internare în lagăr în anul 1938. Deşi influenţa sa doctrinară a fost una importantă, el nu a avut nicio funcţie oficială. Practic, Nae Ionescu nu a făcut decât să rămână consecvent cu linia sa proprie pe care se profilase deja în deceniul anterior.
Un text scris acum aproape un secol (1926) şi extrem de actual chiar în contextul în care trăim acum este menit să lămurească termenii şi posibilele nedumeriri. Ca unul care a înţeles cum nu se poate mai bine structura spirituală a poporului român, Nae Ionescu şi-a dat seama că aceasta este una profund conservatoare, care nu rezonează deloc cu ideologia progresistă, indiferent de numele sub care aceasta s-a afirmat în istorie. E drept, astăzi noţiunea de „democraţie” a dezvoltat o acceptare universală, dacă înţelegem prin aceasta pluripartidismul, alegerile libere cu vot universal şi secret şi dreptul la libera exprimare. Ceea ce la vremea sa Nae Ionescu (ca şi Eminescu dealtfel) critica prin termenul de „democraţie” ar corespunde azi democraţiei „anchilozate” (termen naeionescian folosit şi în textul de mai jos), paradigmei „progresiste”, care încearcă ştergerea identităţilor naţionale şi punerea de monopol pe acest termen al „democraţiei”, nedându-se în lături, atunci când îşi simte ameninţată dominaţia, nici de la încălcări ale principiilor pe care pretinde că le apără.
Reacţiune şi altceva
Printr-un ziar de dimineaţă, un vechi gazetar intervine în discuţia care se desfăşoară de câtăva vreme între noi şi presa democrată şi introduce un cuvânt nou: conservatori.
Suntem bucuroşi de precizare. Căci până acum termenii cu care se desemna punctul nostru de vedere erau mai puţin … convenabili.
Când ni s-a spus „antisemiţi”, am reacţionat cu o punere la punct categorică: nu antisemiţi, ci naţionalişti. Nu doară că ne-ar fi fost frică de cuvânt, dar grija noastră pentru termenul propriu era jignită. Antisemit – aceasta e o definiţie prin negaţie. Ar însemna că eu nu exist decât în funcţie de duşmanul meu. Situaţie umilitoare, şi, din punct de vedere tactic, primejdioasă; a fi pur şi simplu antisemit înseamnă a-ţi crea din capul locului o poziţie inferioară, trecând în defensivă. Naţionalismul în schimb e o atitudine de afirmaţie: eu afirm drepturile la desăvârşită dezvoltare a naţiei mele, în cadrul statului nostru, şi statornicesc că celelalte neamuri au a se acomoda naţiei majoritare. Perspectiva politică se schimbă deci, şi anume în conformitate cu realităţile, restaurându-ne în atitudinea de siguranţă mândră şi demnitate încrezătoare, care e cel mai de seamă resort în viaţa politică a unei naţiuni. Ce însemnătate mai pot avea răstălmăcirile de rea credinţă şi insinuările mioape în faţa acestei operaţiuni aşa de necesară!
Şi tot negativ au încercat adversarii noştri să ne definească atunci ne-au numit reacţionari. Ce înseamnă o mişcare reacţionară? Este încercarea de a te opune unor întâmplări şi de a le anula. Elementul pozitiv în acest proces este tocmai întâmplarea împotriva căreia reacţionezi. Cel care reacţionează are acest mic defect, că nu creează nimic, ci numai restabileşte o stare anterioară. În aceste împrejurări însă reacţiunea mai înseamnă şi încercarea cel puţin anormală de a zăgăzui curgerea istoriei. Situaţia apare absurdă. Să fim noi într-adevăr în această situaţie?
Credem că e mai degrabă o neînţelegere, pe care neprecizia termenilor cu care se discută o încurajează. La noi, s-a spus că suntem conservatori. Atât şi nimic mai mult. Dar ce înseamnă asta? Conservator poate fi cel care nu vrea să părăsească anumite forme, ci se ancorează în ele. În acest caz, conservatorul se opune logic progresistului. Dar vedeţi, acest conservatism nu e o doctrină, ci o atitudine. Conservator poate să fie şi democratul care crede în valabilitatea perfectă a formulelor lui şi care nu vrea cu nici un preţ să le părăsească. Şi de fapt aceasta chiar e atitudinea democraţilor noştri care nu vor să recunoască faptul evident că procesul istoric a depăşit astăzi punctul de vedere al democraţiei, şi continuă să rămână pe ambarcaţia plină de găuri a principiilor veacului al XVIII-lea.
Conservator înseamnă deci reacţionar, e drept. Dar mai poate însemna şi altceva. În politica de gospodărire a unui stat se pot considera pe rând două elemente: instituţiile sociale şi puterea de viaţă a naţiunii care îşi creează aceste instituţii ca simple instrumente de realizare.
Conservarea instituţiilor sociale este anchiloză; iar anchiloza, chiar când e democratică, tot anchiloză rămâne. Aceasta ne-o vor concede şi democraţii noştri (cei de aiurea au concedat-o mai demult!)
Conservarea puterii de viaţă a naţiei este însă economisirea energiei naţionale. Şi acest principiu poate într-adevăr să genereze o doctrină politică. Iată deci care este conservatismul nostru.
Noi pretindem anume că desprinderea individului din cadrul funcţiunilor lui naturale şi decolorarea lui de orice calitate şi preocupare proprie – ambele operaţii caracteristice regimului politic democrat – înseamnă o risipă de energie naţională. Căci întrebuinţarea individului în societate nu se mai face după aptitudinile lui, ci după formula pustiitoare: oricine e bun la orice. Democraţii pot obiecta ce vor voi; dar nimic nu poate răsturna adevărul, de drept şi de fapt, că cultul incompetenţei este consecinţa inevitabilă a democraţiei.
Aşa privită democraţia se opune deci categoric conservatismului; care nu mai este reacţiune, ci conservare de energie; care nu se împotriveşte progresului istoric, ci dimpotrivă îi asigură o continuitate, un mers fără salturi, fără frecături şi fără catastrofe.
De unde deci conservatismul era considerat ca o forţă reacţionară, legată de anumite instituţii, el devine în concepţia noastră –şi pe drept cuvânt- o metodă de gospodărire a energiei naţionale, indiferent de instituţiile pe care această energie şi le creează. Faţă de anchiloza democrată, el este o formulă superioară, căci e flexibilă şi se poate adapta oricând procesului istoric, care totuşi singura realitatea concretă în materie de politică.
Conservatismul este monarhist, naţionalist şi păstrează necontenit contactul cu trecutul; dar acestea nu sunt, cum rău s-ar crede, elemente constitutive ale doctrinei conservatoare, ci numai consecinţele inevitabile ale principiului economisirii forţelor unei societăţi.
Chiar pentru conservatism se poate schimba „porecla în renume”. Este adevărat, vechile noastre partide conservatoare nu au înţeles-o. Ele au confundat ideea conservatoare cu aceea de privilegiu – care de fapt îi e cel mai mare duşman, pentru că creează anumite puncte de rezistenţă şi de scleroză în organismul social; şi s-au încăpăţânat să persiste în apărarea lor, fără să fie în stare a asigura naţiei libera ei desfăşurare de puteri.
Toţi dogmatizanţii instituţiilor neschimbătoare –şi prin urmare şi democraţii – vor trebui să înţeleagă că era conservatismului instituţiilor este definitiv închisă.
În schimb, mântuitoare şi plină de făgăduinţi se deschide perioada conservatismului ca metodă de cruţare şi întrebuinţare cu maximum de foloase a puterii unui popor.
În acest sens suntem deci conservatori, şi nu putem să fim democraţi.
Nae Ionescu – „Cuvântul”, nr. 549, 3 septembrie 1926