Duminică 23 martie 2025 a trecut la cele veșnice dragul nostru senior camarad Petru Codrea din Sighetu Marmației, ultimul deținut politic din oraș, membru de onoare al Fundației noastre „George Manu” la ale cărei acțiuni de cinstire a memoriei anticomuniste a participat constant în ultimele decenii. Un om de înaltă ținută morală, model de bunătate și seriozitate, declarat Cetățean de Onoare al municipiului Sighetu Marmației în 2022.
Ceremonia de înmormântare a avut loc marți 25 martie ( la exact 77 ani de la depunerea legământului de „frate de cruce” în 1948) în prezența familiei, a prietenilor apropiați și a unui grup de intelectuali sigheteni, fiind oficiată de părintele Vasile Florea, parohul greco-catolic al Sighetului și de părintele Marius Vișovan, care a evidențiat caracterul și meritele domnului Petru Codrea. Interviul din Permanențe din 2008 reflectă viața și gândirea seniorului nostru drag.
Petru Codrea – Prezent !
*
Stimate domnule Petru Codrea, aţi fost elev al liceului “Dragoş Vodă”, din Sighet, în perioada anilor 1944 -1948, exact perioada instaurării regimului comunist. Ce v-a determinat să luaţi atitudine şi cum aţi cunoscut Frăţia de Cruce?
Eu am primit încă din familie o educaţie în spirit creştin şi naţional. Atât din partea tatălui meu, care era învăţător, un om deosebit de dăruit vocaţiei sale, cât şi din partea mamei mele, mi s-a insuflat încă din copilărie, un respect pentru adevăratele valori tradiţionale româneşti şi o dragoste pentru cultură. Eram credincioşi practicanţi ai Bisericii Greco-Catolice, care cuprindea cvasitotalitatea românilor maramureşeni în acea vreme.
După aceea, Maramureşul a fost ocupat de Armata Roşie, am cunoscut comportamentul soldatului sovietic, care inspira groază. Într-o zi, spre sfârşitul anului 1944, doi soldaţi sovietici au intrat la noi în casă la Şugău, părinţii mei au fost trataţi ca nişte tâlhari, fiind ameninţaţi cu mitraliera şi apoi ne-au confiscat bicicleta şi un butoi cu vin. Mi-am dat seama atunci care este educaţia şi politica sovietică, un tablou al roadelor comunismului.
Apoi, prin 1945, fiind pe stradă în Sighet, un soldat sovietic m-a ameninţat cu pistolul, ceea ce m-a speriat foarte tare, eu fiind un copil de 14 ani.
Am fost revoltaţi apoi de falsificarea alegerilor din 1946, de preluarea puterii la toate nivelurile de către activiştii comunişti şi teroarea exercitată de Securitate, formată în majoritate din persoane de etnie străină – în primul rând evrei, dar şi unguri sau ucrainieni.
Ne-au mai avertizat şi colegii noştri din Slatina – de cealaltă parte a Tisei, în Ucraina de azi – care cunoşteau deja comunismul “avansat”, şi care ne-au povestit despre bisericile care erau transformate în cluburi, depozite…
Atitudinea tinerilor din liceul nostru “ Dragoş Vodă “, din Sighet, era total ostilă instaurării comunismului, asta şi datorită unor dascăli de excepţie, de înaltă ţinută morală şi profesională, unii dintre ei având şi studii teologice.
În ianuarie 1947 am fost recrutat de colegul meu Ghiţă Andreica şi astfel am intrat în “mănunchiul de prieteni”, parte componentă a Grupului Legionar Maramureș. Întâlnirile noastre erau caracterizate printr-o mare discreţie şi prudenţă. Nu cunoşteam decât 3-4 persoane: Nistor Man, Ştefan Deac, Vasile Dunca – majoritatea întâlnirilor noastre având loc în casa în care aceştia stăteau în chirie. Purtam discuţii amicale, de apropiere, în care eram îndemnat să perseverez pe calea unui comportament corect şi serios, în aprofundarea credinţei, dar şi în obţinerea de rezultate bune la învăţătură. Mai târziu am aflat că 6 camarazi, de vârstă apropiată cu mine, depuseseră deja legământul la 8 februarie 1948: Nistor Man, Costică Rad, Nelu Dunca, Vasile Dunca, Gavrilă Coman, Ştefan Deac.
Când a avut loc depunerea legământului de Frate de Cruce?
La 25 martie 1948. Cu câteva zile mai înainte am fost anunţat de acest eveniment şi mi s-a cerut să mă prezint la ora 6 dimineaţa lângă cantonul de la podul Ronişorii, la marginea Sighetului. În grupuri mici de 2-3 persoane am urcat pe dealul Bagna. Sus ne-am reunit toţi şi, sub conducerea lui Aurel Vişovan, am desfăşurat şedinţa noastră după ritualul legionar: am dat salutul cerului, simbolul biruinţei, s-a făcut apelul martirilor – Moţa, Marin, Sterie Ciumetti, etc., s-a citit un capitol din Noul Testament care apoi s-a meditat în tăcere, a avut loc “minutul prieteniei” – în care fiecare şi-a recunoscut greşelile făcute în cursul săptămânii trecute şi a acceptat sfaturile celorlalţi. Cei 4 care am depus legământul – Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica şi cu mine, am fost prezentaţi grupului şi s-a citit un mesaj de la Cluj, din partea forului superior, care apoi a fost ars. Jurământul a fost rostit de Aurel Vişovan şi noi am repetat după el fiecare frază. La sfărşit am strigat în cor: “Trăiască Legiunea şi Căpitanul”.
Totul a durat cam o oră. La sfârşit am plecat spre casele noastre în grupuri de 2-3 persoane în direcţii diferite.
Au mai avut câteva întâlniri până în luna mai când, în urma valului masiv de arestări, am decis că e mai bine să ne suspendăm activitatea.
Şi totuşi, aţi fost arestaţi şi aţi cunoscut temniţele comuniste…
Da, Securitatea a aflat de existenţa grupului legionar de la Sighet (elevi şi studenţi, dar şi câteva persoane mai în vârstă) în luna august 1948. În afară de cei pomeniţi deja, mai erau în lot elevii Ioan Ilban, Petru Ulici, Grigore Hotico, Ioan Motrea, precum şi notarul Ioan Virag.
Pe mine m-a luat de pe stradă securistul Ştern la 19 august, chiar în ziua în care a fost arestat Aurel Vişovan. A doua zi am fost supus la primul interogatoriu, la care am ţinut-o una şi bună că nu ştiu nimic. Apoi am fost pus faţă în faţă cu Aurel, care mi-a spus că pot declara liniştit, fiindcă oricum Securitatea ştia totul despre organizaţia noastră. Mi-am dat seama că fusese torturat îngrozitor…
11 zile am fost ţinut la Securitate pe un pat de scânduri, câte doi într-un pat. Apoi am fost dus la închisoarea din Sighet, alături de ceilalţi 17 din grupul nostru. Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica şi apoi cu Ionică Ilban. Nu aveam geamuri deloc şi ningea înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toţi într-o celulă mai mare.
Regimul alimentar de la Sighet avea ca scop distrugerea noastră. Dimineaţa primeam un polonic de terci, la prânz un polonic de apă sărată cu 2-3 boabe de fasole, seara la fel. Aveam 200 g de pâine pe zi şi se vedea pe feţele noastre cât eram de slăbiţi.
Aveam însă un moral foarte bun, fiind fericiţi că eram împreună. Făceam rugăciuni împreună, de 3 ori pe zi, cântam, povesteam, fiecare ţinea prelegeri în domeniile în care era competent. Era o atmosferă tinerească şi astfel, suferinţa era mai suportabilă.
În luna mai 1949 am fost duşi la Cluj pentru proces. Am primit o condamnare de 3 ani.
Am ajuns la Jilava, care de la început mi s-a părut un spaţiu infect, ca un grajd. Am stat acolo 3-4 zile, după care ne-am despărţit de Aurel Vișovan, care urma să plece la Piteşti. A fost o despărţire emoţionantă. Aurel ne-a pupat pe toţi; ne privea ca şi pe copiii lui. Nu l-am mai văzut până în 1957.
Noi, elevii, am fost duşi la Târgşor, lângă Ploieşti. Din fericire, aici regimul era mai lejer. Condiţiile materiale erau proaste, dar nu erau teroarea şi torturile din alte părţi. Dormeam pe priciuri, eram câte 80 sau chiar mai mulţi într-un dormitor mare. Aveam dreptul în curte ziua, aveam dreptul la pachete de 5 kg, reduse apoi la 3 kg, iar apoi interzise complet.
Lotul maramureşean s-a completat cu alţi elevi arestaţi mai târziu decât noi, tot colegi de-ai noştri de la Sighet. Mâncarea primită de acasă se mânca împreună, ceea ce va constitui un cap de acuzare la cea de-a doua arestare a unora dintre noi.
S-a încercat reeducarea noastră prin citirea unor articole din “Scânteia” sau din “Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice” ( PCUS ), dar aceste încercări n-au prins. Promotorii reeducării erau Stoian şi Livinschi. Eram duşi într-o sală mare şi ni se ţineau lecţii de reeducare. Activiştii de partid ne explicau bunele intenţii ale regimului comunist şi că noi trebuia să ne corectăm greşelile de până acum. Ar fi trebuit să fim fericiţi că noul regim, deosebit de uman, ne oferea şansa reeducării.
După unul din aceste discursuri, ni s-a dat dreptul să punem întrebări. Unul dintre elevi s-a sculat şi a întrebat: “Ce părere aveţi despre Basarabia?”Activistul a rămas blocat fiindcă la asemenea întrebări nu fusese instruit cum să răspundă. Cu asta s-a terminat tentativa de a ne reeduca.
Ne-au dus la Canal, în colonia Peninsula, din comuna Valea Neagră. Acolo a fost foarte greu. Eram supuşi unui efort epuizant, condiţiile erau mizerabile. Ţin minte că bocancii mei erau distruşi şi i-am legat cu sârmă. Când nici aşa n-a mai mers, am avut noroc cu Gavrilă Iusco Sfâcă, din Ieud, care mi-a dat o pereche de opinci.
Am fost eliberat la 12 Decembrie 1951. Nu e greu de imaginat bucuria familiei, care nici nu ştia dacă mai trăiesc. Mama, când m-a văzut, a ţipat: “Eşti fugit sau ai venit acasă?” M-a luat de mână şi mi-a zis: “Hai să te văd la lumină”.
Avusesem o carte la care ţineam foarte mult – “Poeţi în rugăciune”. Când am întrebat-o pe mama unde e, mi-a răspuns: “N-o căuta. A fost arsă.” După arestarea mea, tata a ars majoritatea cărţilor pe care le aveam în casă. Securitatea putea face oricând o percheziţie şi orice pretext era bun pentru noi arestări.
Am fost obligat să-mi fac armata la muncă, între 1952 şi 1955, la Timişoara, Aiud şi în comuna Arcuş de lângă Sfântu – Gheorghe. Am reuşit să termin liceul, dar am fost împiedicat sistematic să intru la facultate. Am reuşit totuşi mai târziu să intru la facultatea de statistică, dar am fost exmatriculat în anul doi. M-ar fi putut salva o recomandare de la locul de muncă, dar nu mi s-a dat şi mi s-au închis toate uşile. Am absolvit însă mai târziu Școala Poligrafică Superioară de la București și am lucrat la tipografia din Sighet până la pensionare.
Securitatea era foarte vigilentă. Chiar liberi fiind, noi nu aveam drepturi egale cu ceilalţi cetăţeni şi trebuia să fim supravegheaţi peste tot: în şcoli, în fabrici, pe strada unde locuiam.
Acum, după 60 de ani, ce mesaj aveţi pentru tinerii de azi?
Valorile pe care noi, tinerii de atunci, le-am aprofundat în Frăţia de Cruce, sunt la fel de valabile şi azi şi vor fi mereu valabile. Credinţa creştină, curajul, disciplina, responsabilitatea, solidaritatea şi seriozitatea, precum şi dragostea până la jertfă, pentru neamul românesc.
Chiar dacă tineretul de azi pare oarecum dezorientat, eu am încredere în harul lui Dumnezeu, care lucrează în inimile românilor.
După cum spunea atât de frumos Sf. Ioan Evanghelistul: “Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1,5)
(Permanențe, aprilie 2008)