Evoluția de aproape un secol a Mișcării Legionare s-a împletit până la identificare cu existența neamului românesc, cu mersul lui în istorie, fiind expresia cea mai profundă a frământărilor sale, a luptei lui pentru supraviețuire demnă, a transformării lui lăuntrice, a dorului său de Absolut. Un secol de suferințe și jertfe imense, unele sublime, care merită dezgropate și cunoscute, care dovedesc vitejia și tăria românească și care sporesc comuniunea Neamului cu Dumnezeu.
Dar drumul legionar al neamului românesc este un drum al Biruinței, al Biruinței obținute prin focul luptei cu tine însuți (în educația legionară “intră un om și iese un erou”) pentru ca apoi eroul să înfrunte dușmanii țării, din interior și din exterior.
Începând cu victoriile individuale ale Căpitanului (unele de mare forță simbolică) în luptele complet inegale din perioada pre-legionară (1919-1927), românii înrolați sub steagul Arhanghelului au învins în numeroase confruntări prin forța Spiritului legionar, prin capacitatea lui de a mobiliza și orienta energiile naționale. Unele victorii au avut doar o amploare locală dar au iradiat prin eroismul lor luminos, altele mai târziu au avut anvergură națională și ecou internațional. În perioada 1937 -1945 Mișcarea Legionară a fost o forță de primă mărime pe care nimeni nu o putea ignora, iar în rezistența împotriva comunismului (în țară și exil) a fost de departe oștirea cea mai numeroasă, mai organizată și mai consecventă. ( preot prof. Marius Vișovan )
GUVERNUL PIERDE ALEGERILE DIN 1937
Regele Carol al II-lea reînoise mandatul de Preşedinte al Consiliului lui Tătărăscu, cu indicaţia să formeze un guvern “pe baze politice lărgite”. Prin această formulă, suveranul înţelegea să captureze cel mai mare număr posibil de grupări din opoziţie, ca să se prezinte pe o listă comună cu guvernul. Fireşte, se subînţelegea excluderea naţional-ţărăniştilor şi a Gărzii de Fier. Tătărăscu a întreprins imediat sondaje în toate direcţiile, însă fără rezultat. Singurul şef politic care şi-a oferit serviciile fără rezerve, pentru a consolida baza electorală a guvernului, a fost Nicolae IORGA. Vaida-Voevod a refuzat la început propunerea guvernului, temându-se (şi pe drept cuvânt) că o colaborare cu guvernul i-ar putea ruina partidul. Totuşi, rezistenţa fostului Preşedinte de Consiliu n-a durat decât până în momentul în care a fost chemat la Palat. În prezenţa Regelui, a acceptat, fără murmur şi fără reţineri, să facă un cartel electoral cu liberalii. În 1935, Regele îl determinase pe Vaida-Voevod să rupă cu Iuliu Maniu şi să constituie un nou partid: “FRONTUL ROMÂNESC”; acuma iarăşi Regele, printr-un ciudat ascendent îl obliga să renunţe la ceea ce realizase în trei ani de activitate politică, pentru a-l însărcina să salveze un guvern liberal în apropiatele alegeri, care păreau prea puţin propice liberalilor. Câtă dreptate avusese Căpitanul în 1935, când refuzase să-şi lege destinul de acela al lui Vaida!… Acum, cu această schimbare de neînţeles, el şi-ar fi îngropat în mod lamentabil întreaga viaţă de luptător. Marele om politic ardelean devenise de nerecunoscut! Îşi pierduse toată mândria şi întreaga demnitate, se înjosise în rolul de instrument al “camarilei”. La un simplu ordin al Palatului, anula toate speranţele legate de “Frontul românesc”, înşelând bunăcredinţa oamenilor care avuseseră încredere în dânsul şi îl urmaseră. Partidul Liberal dizident al lui Gh. Brătianu, Partidul Radical-Ţărănesc al lui G. Iunian şi Partidul Poporului, al Mareşalului Averescu, au refuzat categoric oferta. În situaţia aceasta, guvernul nu se prezenta la alegeri “cu o bază lărgită”, ci “cu o bază slăbită”. Partidul Liberal, compromis de patru ani de guvernare autoritară, nu mai putea spera la un reviriment al naţiunii în favoarea lui. Aportul electoral al lui Iorga era nul, al lui Vaida-Voevod, iluzoriu. La fel, cadrele politice pe care masele populare le urmaseră când îşi anunţase programul naţionalist l-au abandonat care mai de care, după această înţelegere cu liberalii: unii se întorceau la Maniu, alţii îşi căutau refugiul în alte organizaţii de dreapta, în Partidul Naţional Creştin sau în Mişcarea Legionară.
Pe măsură ce se apropia data alegerilor – 20 Decembrie – raporturile prefecţilor de judeţe, adresate Ministerului de Interne deveneau mai neliniştitoare. Popularitatea Partidului Naţional-Ţărănesc şi a Mişcării Legionare creştea. Dacă guvernul nu se decidea să aplice metoda forte în alegeri, adică teroarea şi furtul de urne, soarta lui devenea incertă, întrucât era puţin probabil ca el să atingă cota de 40 la sută prescrisă de lege. Situaţia era de o extremă complexitate pentru guvernul actual, dacă luă hotărârea de a înfrunta deschis voinţa ţării. Sistemul tradiţional de fraude nu mai putea fi folosit din cauza “pactului de neagresiune”. Cele patru partide coalizate se angajaseră să vegheze la desfăşurarea normală a alegerilor. Guvernul s-a resemnat să adopte o formulă mixtă: să lase toată libertatea alegătorilor, acolo unde opoziţia era bine organizată, şi să acţioneze cu maximă severitate în judeţele în care nu era un front al opoziţiei puternic. În regiunea a X-a Banat, unde am supravegheat personal alegerile, ingerinţele guvernului au fost aproape nule. Localurile de vot erau păzite în interior de delegaţii mixte ale partidelor coalizate, și afară, de masele de ţărani vigilenţi care au aşteptat până la sfârşit, târziu în noapte, proclamarea rezultatelor. În judeţele amorfe, puţin structurate politic, cunoscute din toate alegerile că formează “dota electorală” a guvernului, s-au repetat scenele familiare de falsificare a votului pupular: bande de agenţi electorali intimidau pe alegători; în sate întregi era interzis accesul la secţiile de votare, sub pretextul că regiunile sunt contaminate de boli infecţioase; în fine, ultima operaţiune, şi cea mai însemnată, după despuierea urnelor, făcându-se să se treacă în profitul guvernului cea mai mare parte din voturile date partidelor de opoziţie. A curs şi sânge. În localitatea Vinţul de Jos (judeţul Alba), liberalii s-au bătut cu partizanii lui Maniu, lăsând pe teren trei morţi şi mai mulţi răniţi. Mişcarea Legionară a avut doi morţi de plâns: Ion Târcolea şi Gheorghe Ţurcanu, în afara unui număr destul de ridicat de răniţi. Iuliu Maniu şi Gh. Brătianu au trimis telegrame de protest Ministerului de Interne, Richard FRANASOVICI. Declarându-l răspunzător de teroarea dezlănţuită împotriva partidelor de opoziţie. Corneliu Codreanu, deşi solicitat, nu i-a urmat, cunoscând bine, din proprie experienţă, inutilitatea oricărei reclamaţii, intervenţii sau protest.
Cu prilejul acestor alegeri, Corneliu Codreanu a luat câteva hotărâri care merită a fi menţionate. El interzisese, din 1931, ca membrii partidului “Apărarea Naţional Creştină”, prezidată de prof. CUZA (“cuziştii”) să adere la Mişcarea Legionară. Luase această decizie din pricina atacurilor infame lansate contra lui şi a organizaţiei sale de aceşti oameni. Adoptase aceeaşi dispoziţie în 1934, împotriva liberalilor, deoarece partidul lor sprijinise sângeroasa teroare din anii 1933-1934, declanşată exclusiv contra legionarilor. Dar, voind să ofere ocazie membrilor acestor partide să-şi răscumpere duşmănia şi reaua voinţă pe care le manifestaseră împotriva Mişcării Legionare, Căpitanul, printr-o Circulară din 30 Noiembrie 1937, a anulat acest obstacol şi a fixat termenul de o lună, în timpul căruia cuziştii şi liberalii puteau să se înscrie în Legiune:
“În adevăr, sunt 7 ani de când nici un cuzist n-a pătruns la noi. Şi nici un liberal de 4 ani. Astăzi ridic acest zăgaz pentru termen de o lună de zile, adică până la data de 30 Decembrie. Luna care urmează se pot înscrie şi vor putea deveni legionari şi cuzişti şi liberali, în afară de acei care au atacat personal Legiunea. Aceştia nu pot deveni niciodată legionari. Luna următoare va fi după alţi 7 ani, adică în anul 1944, Decembrie. Am luat această hotărâre pentru că ştiu că e uşor să te înscrii la cineva când îl aplaudă toată lumea. Eu vreau să văd în aceste vremuri când sunt atacat, cine bate la uşa casei mele”.
Circulara a avut o amplă repercursiune în rândurile Partidului Liberal, cu care noi n-aveam nici o afinitate ideologică şi care, în plus se bucura de privilegiul puterii. “Cuziştii” au rămas prizonierii vechilor lor ranchiune; în decursul lunii respective, aproape nici una din personalităţile lor politice n-a călcat pragul Legiunii. Printre liberali, se constatară numeroase adeziuni, mai ales în provincie. Intrarea acestui grup liberal în mişcarea naţionalistă demonstra că prestigiul Legiunii era atât de mare în acel moment, încât respectivele persoane, chiar dacă cu câţiva ani înainte contau drept duşmani, se considerau onoraţi de a fi primiţi în rândurile noastre. Bineînţeles, aceste persoane, mai în vârstă decât media legionarilor, şi posedând un trecut politic remarcabil, erau tratate cu o anumită deferenţă, de la Căpitan până la cadrele provinciale, fără însă de a fi scutite să participe, ca tot legionarul, la şedinţele de CUIB şi la toate manifestările Mişcării.
A doua zi după alegerile pentru Camera Deputaţilor (21 Decembrie), partidele au aşteptat ca guvernul să dea o informare globală asupra rezultatelor, astfel cum făcea la fiecare alegere, incumbând Comisiei Centrale Electorale să le anunţe sub o formă oficială şi definitivă. De data asta, Comunicatul n-a apărut nici după-amiaza, nici seara. Ceva grav era. Întreaga Capitală fierbea. După informaţii extra-oficiale, guvernul ar fi pierdut alegerile şi avea nevoie de câteva ore de răgaz, ca să găsească o formulă salvatoare. De aceea întârzia publicarea rezultatelor… Prin calcule savante şi noi retopiri de voturi obţinute în toată ţara, guvernul se apropia de cota cerută de legea electorală; dar, în ciuda tuturor eforturilor în vederea rotunjirii şi modificării cifrelor, i-au mai lipsit aproximativ 150.000 de voturi. Acestea nu mai puteau fi scoase din nici un dosar judeţean. Jocurile erau făcute şi puterea i-a scăpat din mâini. În disperare de cauză, Prim-ministrul Tătărăscu a solicitat intervenţia Comisiei Centrale Electorale pentru salvarea guvernului. În această împrejurare, se cerea magistraţilor să falsifice ei înşişi rezultatele generale, atribuind guvernului cota de 40 la sută indispensabilă pentru obţinerea majorităţii. Comisia Centrală Electorală, formată din consilieri de la Curtea de Casaţie, a refuzat cu indignare să se preteze la o asemenea fraudă. Chiar intervenţia Palatului nu putea determina pe aceşti cinstiţi consilieri să-şi violeze propria conştiinţă. Ministrul Internelor s-a văzut constrâns să publice rezultatele, recunoscând înfrângerea guvernului. În pofida tuturor artificiilor de ultimă oră, în cartel cu Vaida-Voevod, n-a putut obţine decât 35 la sută din voturile exprimate. Naţional-ţărăniştii veneau pe locul al doilea, cu 20 la sută în cifre rotunde. Urma partidul “Totul pentru Ţară” (Garda de Fier) cu 16 la sută. Pe urmă, Partidul Naţional Creştin cu 9 la sută, Partidul Liberal dizident cu 4 la sută şi Partidul Radical-Ţărănesc cu 2 la sută. În acest fel, partidul legionarilor obţinea 66 de mandate, în timp ce naţional-ţărăniştii dobândeau 86. Conform legii electorale româneşti din acea perioadă, prim majoritară nemaifuncţionând locurile partidelor de opoziţie au fost dublate. Goga a obţinut 39, Gh. Brătianu 16, G.Iunian 9. Partidele politice conduse de mareşalul Averescu şi de Argetoianu n-au obţinut nici un loc, neatingând procentajul de 2 la sută.
Pentru prima oară în istoria României, un guvern cădea la alegerile prezidate de el însuşi. Multe alte guverne precedente ar fi trebuit, neîndoios, să împărtăşească aceeaşi soartă, dacă alegerile s-ar fi desfăşurat fără ingerinţele autorităţilor. Însă partidul de la putere lua de fiecare dată toate măsurile necesare pentru ca urnele să nu-i aducă surprize. De la corupţie până la acte de terorism, guvernul dispunea de un veritabil arsenal de mijloace pentru a jugula voinţa electoratului. De data aceasta însă, sistemul n-a funcţionat. În faţa unei opoziţii îndrăzneţe şi hotărâte să apere drepturile fundamentale ale cetăţeanului, guvernul n-a mai putut rezista şi a trebuit să se încline. Era o răsunătoare victorie a opoziţiei: din nefericire, o victorie fără viitor…
TRIUMFUL GĂRZII DE FIER
Atât prietenii cât și dușmanii Legiunii erau conştienţi de faptul că adevăratul învingător al alegerilor nu era nici Maniu, nici alt şef de partid de opoziţie, ci Corneliu Codreanu. Fără prezenţa legionarilor, fără curajul şi vigilenţa lor constantă, în timpul întregii campanii electorale, abuzurile de odinioară s-ar fi repetat şi guvernul ar fi obţinut uşor “prima majoritară”. Regele şi anturajul său au fost dureros surprinşi de rezultatele scrutinului, mai mult decât Tătărăscu, şeful guvernului. Ei fuseseră, fără îndoială, avertizaţi de curentul legionar care crescuse în ţară; însă nădăjduiau, totuşi, că el nu va depăşi o anumită limită, destul de joasă ca să nu compromită prestigiul guvernului. Se estima între 10 şi 15, numărul de deputaţi legionari pentru noul Parlament, ceea ce ar fi lăsat liberalilor o majoritate confortabilă. La această apreciere eronată a raporturilor de forţă dintre guvern şi opoziţie, prefecţii de judeţe au contribuit din plin, căci, direct interesaţi să-şi păstreze posturile pentru o nouă perioadă de patru ani, ei raportau centrului tot ce putea face plăcere guvernului: de o parte, puterea lui şi influenţa asupra maselor populare; de alta, slăbiciunea celorlalte formaţiuni.
Îndată ce rezultatele au fost cunoscute, Corneliu Codreanu a convocat la sediul Mişcării, pentru 22 Decembrie 1937, pe toţi legionarii din Capitală care aveau un grad sau o funcţie importantă în organizaţie, ca să-i anunţe închiderea “bătăliei electorale”:
“Legionari din toată ţara şi prieteni,
De-a lungul frontului legionar nu s-a înregistrat nici o scădere. Lupta s-a terminat. De la un capăt la altul al ţării, legionarul, singur sau în echipă, fără excepţie, s-a purtat cu un eroism neîntrecut. Plin de avânt şi încărcat de o nebiruită credinţă, pretutindeni el s-a supus de bună voie la greutăţile pe care le-a învins, la adversităţi pe care le-a înfrânt, la suferinţe fizice şi morale pe care le-a suportat cu bucurie. În această luptă legionarul a făcut dovada unor mari devotamente care-i dau dreptul la alte victorii. Toate aceste însuşiri morale ale legionarilor care fac adevărata tărie a unei organizaţii şi care pot fi mândria unui neam, n-au fost egalate de nimeni”. (Urmează prezentarea celor mai bune judeţe şi a celor mai slabe din punctul de vedere al voturilor obţinute de Legiune). Apoi, el conchide în această manieră:
“Dragii mei,
Mulţumiţi lui Dumnezeu şi mergeţi toţi in corpore la mormintele morţilor noştri, spre a le spune că în lupta care s-a dat, am biruit. Că sufletele lor le-am simţit alături de noi în toate clipele. Că stăm gata la orice luptă, cu orice putere. Că nici o jertfă nu există pe lume, care să nu ne simţim în stare să o facem. Acum, pace şi odihnă, legionari”.
Cum se poate vedea, Corneliu Codreanu nu exaltă aici victoria electorală a Mişcării, care a avut drept consecinţă căderea guvernului, ci calităţile legionarilor, spiritul lor combativ şi capacitatea lor de sacrificiu, constatate, o dată în plus, în cursul acestei penibile încercări. Trebuie să ne întrebăm de ce a procedat el astfel, atunci când toată lumea avea pe buze acelaşi strigăt de admiraţie pentru amploarea biruinţei. Nu era deloc satisfăcut de rezultatele obţinute. Dar, această nemulţumire mergea într-un alt sens decât acela al duşmanilor lui. Victoria era prea mare, prea frumoasă, depăşise chiar propriile lui speranţe. Garda de Fier părăsise periferia naţiunii şi se impusese în centrul vieţii publice ca o forţă care înspăimântă pe toţi adversarii. Nu se mai putea imagina o singură combinaţie politică fără să se ţină cont de factorul legionar. Totuşi, victoria aceasta a Legiunii, numai din cauza proporţiilor sale, ascundea în sine un grav pericol. Era de prevăzut (gândea Căpitanul, pe bună dreptate) ca vrăjmaşii să nu se resemneze să fie măturaţi de avalanşa popularităţii legionare, mai ales ştiind în mod sigur că nu erau instrumente ale anumitor cercuri străine. Ei vor reacţiona cu furia disperatului, ca să împiedice o a treia victorie naţionalistă în Europa, după aceea din Italia şi din Germania. Aşadar, dintr-o legitimă prudenţă, Corneliu Codreanu n-a voit să sublinieze amploarea succesului obţinut în alegeri.
La sediul central al Mişcării Legionare, rezultatul oficial al alegerilor care atribuiau Gărzii de Fier 66 de locuri de deputaţi, a fost primit cu un entuziasm de nedescris. Sute de legionari din Capitală, adunaţi în faţa clădirii şi-au manifestat bucuria cu elanul caracteristic tinereţii lor. Toţi căutau să-l vadă pe Şeful suprem al Legiunii, pentru ca să aibă plăcerea să citească în ochii lui aceeaşi bucurie. O viaţă întreagă de lupte şi de suferinţe era răsplătită prin încrederea poporului. Cum ar fi putut să nu se bucure! Totuşi, realitatea era alta… În acea zi, în timp ce legionarii din toată ţara se împărtăşeau de aceeaşi mare bucurie privind încrezători viitorul, un singur om stătea gânditor în biroul lui de la sediul central: CĂPITANUL.
(Horia Sima, Istoria Mișcării Legionare)