La împlinirea a 20 de ani de activitate în cadrul Fundației „Profesor George Manu”, părintele Marius Vișovan a avut amabilitatea să răspundă la întrebările redacției noastre, evocând oameni și evenimente care ne sunt dragi dar și analizând provocările actuale și angajamentul (al domniei sale personal dar și al nostru) de a continua lupta pentru Dumnezeu și pentru neamul românesc după modelul eroic al generațiilor precedente, tatăl său Aurel Vișovan fiind unul dintre reperele semnificative de pe harta luminoasă a conștiintei noastre creștine și naționale.
Red: Părinte Marius Vișovan, când și cum ați cunoscut Fundația „Profesor George Manu”?
M.V.: Mulți dintre camarazii seniori au fost în vizită la noi acasă la Sighet în timpul vieții tatălui meu ( + 2002), inclusiv domnii Nicolae Roșca și Gelu Gheorghiu, președinți succesivi ai Fundației „George Manu” pe lângă alte nume ilustre, oameni deosebiți pe care m-am simțit onorat să-i cunosc personal, fiind figuri de legendă în povestirile tatălui meu pe care le auzisem din fragedă copilărie. Am fost abonați la revista „Permanențe” de la apariția ei și o citeam cu mare interes, dorind să aflu cât mai multe despre Mișcarea Legionară din sursă autentică, mai ales din mărturiile directe ale eroilor anticomuniști, încă mulți în viață la ora aceea. Am fost tot timpul convins că Fundația „George Manu” este vocea legitimă a Mișcării Legionare în limitele libertății parțiale din România de după 1989.
Red : Când a început implicarea efectivă în acțiunile Fundației?
M.V.: Prima mea contribuție concretă a fost un articol din „Permanențe”, publicat în 2005 și intitulat „Ortodocși și Catolici sub semnul Arhanghelului Mihail” (apărut mai târziu și sub formă de broșură, cu o prefață de doamna Cezarina Condurache). Scopul articolului a fost de a elimina o serie de dezinformări sau prejudecăți și de a prezenta cât mai argumentat rolul românilor greco-catolici în Mișcarea Legionară și fraternitatea fără fisuri cu camarazii de confesiune ortodoxă (tema continuă să fie actuală și am reluat-o pe larg la înmormântarea camaradului John Halmaghi în 2009 precum și la conferința de la Sibiu din 2021 închinată lui Ion Banea).
A urmat prima vizită la sediul Fundației din București, în mai 2006, când am avut bucuria și onoarea să îl cunosc pe domnul Mircea Nicolau, un om de înaltă ținută intelectuală, mult pătimitor în temnițele antonesciene și comuniste, președintele Fundației noastre o lungă perioadă de timp, practic liderul generației rămase active după 1989 în țară (în strânsă colaborare cu seniorii din exil, colaboratorii direcți ai Comandantului Horia Sima, dintre care am apucat să cunosc la Paris pe domnul Dumitru Crețu). Apoi au urmat alte vizite la Fundație, am cunoscut și alți camarazi de elită, am participat la diverse acțiuni. Prima prezență a mea la comemorarea de la Tâncăbești, locul asasinării Căpitanului, a fost în 2007, unde am concelebrat la parastas cu părintele ortodox Capotă, de fericită memorie.
Red: Sunteți un colaborator constant al revistei noastre „Permanențe”, cred că aveți deja peste 400 de articole…
M.V.: Colaborarea regulată a început în 2008, cu texte despre rezistența din Maramureș, apoi temele s-au diversificat. Am avut seriale lungi de comentarii ale unor texte importante din memoriile lui Horia Sima și Mihail Sturdza (ulterior cuprinse în cărți de sine stătătoare), semnalarea unor evenimente din țară la care am participat (majoritatea organizate de Fundația noastră), biografii de seniori camarazi de pe tot cuprinsul țării, și (în continuare) acțiuni desfășurate în Maramureș, în mod special la Sighet, orașul unde locuiesc. Am abordat mai rar teme de actualitate politică, colegii Bogdan Munteanu și Cezarina Condurache având o analiză fină și nuanțată în care mă regăsesc pe deplin. De asemenea, în probleme teologice beneficiem de aportul părintelui profesor Vasile Gordon care este o somitate la nivel național și a altor intelectuali specializați în domeniu. Cu toate dificultățile pe care în mod realist nu le putem ignora, ne mândrim cu faptul că suntem singura revistă de memorie națională care rezistă încă în format fizic. Cauza este simplă – dăruirea dezinteresată a celor implicați, din dragoste pentru adevăr.
Red: Sunteți nelipsit, în fiecare an în luna ianuarie, la comemorarea de la Majadahonda – Spania, în cinstea eroilor legionari Ion Moța și Vasile Marin, realizată în colaborare cu camarazii spanioli. Cum ați ajuns prima dată și cum se explică această remarcabilă statornicie?
M.V.: Dorința a fost mai veche – știam de la tatăl meu din copilărie despre jertfa eroilor Moța și Marin și mai târziu am citit mult despre ea. Dar pasul concret a fost făcut în 2010, când – încurajat de domnul Nicolae Roșca – am făcut drumul în Spania, am participat ca preot la ceremonia religioasă și am ținut și un discurs în spaniolă evocând momentul comemorat – și acest lucru îl fac, cu ajutorul lui Dumnezeu, de atunci încoace în fiecare an. Dar nu sunt singurul, există și camarazi din țară și români din străinătate care sunt prezenți în fiecare an, alături desigur de sutele de camarazi spanioli, atașați profund cultului eroilor noștri. O mențiune specială aș face pentru domnul prof. univ. dr. Jose Luis Jerez Riesco (avocatul Comandantului Horia Sima și mare prieten al poporului român) care de peste 50 ani participă regulat la acest eveniment. … De ce mă duc în fiecare an? Pur și simplu simt că Moța și Marin ne cheamă… iar în ochii camarazilor spanioli facem cinste numelui de român. Dar ce sunt micile noastre eforturi sau cheltuieli față de imensa lor jertfă?
Red: Rămânând la situația din Spania, știm că problemele se agravează acolo, guvernul Sanchez (socialist – comunist – separatist) a pus gând rău Bazilicii din Valle de los Caidos și în general memoriei naționale din ultimul secol, iar ierarhia catolică spaniolă și opinia publică par incapabile de o reacție pe măsură… Știm că ați fost în Spania și cu ocazia unor evenimente interne spaniole și că ați fost declarat „Cavaler de Onoare” al Fundației Naționale Francisco Franco, pe care acum guvernul vrea s-o ilegalizeze…
M.V.: Problemele sunt mai vechi, începând cu Legea Memoriei Istorice promovată de guvernul socialist Zapatero, dar s-au accelerat din 2018 când a ajuns la putere actualul guvern Sanchez, care a înăsprit legea respectivă, mincinoasă până la aberație, transformând criminalii în eroi și adevărații eroi în monștri. Fundația noastră a luat atitudine publică și față de exhumarea forțată a fostului șef al statului generalisimul Francisco Franco și mai târziu a liderului falangist Jose Antonio Primo de Rivera și a exprimat solidaritatea noastră cu mănăstirea din Valle de los Caidos și în mod special cu superiorul ei părintele Santiago Cantera, un om de mare caracter, viziune și curaj (recent schimbat din funcție în urma presiunilor guvernului), față de arestările și condamnările din cazul Blanquerna – o mostră clară a absurdului în care s-a ajuns (este legal să pretinzi dezmembrarea Spaniei dar este ilegal să deranjezi manifestări separatiste) precum și la modul general cu acțiunile camarazilor noștri falangiști, purtători ai aceluiași ideal creștin și național ca și noi. Distincția simbolică primită în 2018 din partea Fundației Franco (președinte – general Juan Chicharro Ortega) deși conferită mie în nume personal este evident meritul Fundației noastre în ansamblu în urma unui efort colectiv. Mă bucur însă că am și fost acolo personal în mai multe momente cheie, în calitate de preot catolic, dând o mică încurajare simbolică catolicilor din Spania, descurajați și dezamăgiți de pasivitatea ierarhiei (ca să ne exprimăm elegant). Urmărim în continuare cu îngrijorare situația din Spania.
Red: Întorcându-ne la noi acasă, activitatea Fundației noastre dar și a altor grupuri și asociații culturale este mult limitată și periclitată de nefericita lege 217 din 2015, Institutul „Elie Wiesel” promovând de ani buni un adevărat terorism ideologic prin aplicarea agresivă a acestei legi împotriva unei bune părți a memoriei naționale, cerând (și aproape peste tot reușind) eliminarea din spațiul public a oricărei referințe la figuri simbol ale conștiinței românești – monumente, nume de străzi, evenimente publice…
M.V.: Cu toată prudența de care a dat și dă dovadă Fundația noastră, nimeni nu scapă „vigilenței” domnului Alexandru Florian! Dar ciocnirile directe pe care le-am avut eu cu Institutul „Elie Wiesel” au fost mai mult la mine la Sighetu Marmației (fără implicarea Fundației noastre) și s-au datorat plăcii memoriale de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” și titlului de Cetățean de Onoare al orașului acordat domnului Petru Codrea (recent plecat la Domnul), realizări remarcabile în care am fost susținut de un grup de intelectuali sigheteni și care îi stau ca un ghimpe în coaste domnului Florian de 3 ani încoace. Așa se face că oamenii lui Florian au luat câteva fotografii în care apăream eu – de la comemorarea din Spania și de la altele din țară – și am fost inclus în raportul Institutului „|Elie Wiesel” din iulie 2024, fiind prezentat mereu atât eu cât și acțiunile la care participam ca „fasciste”, ceea ce este aberant și aș zâmbi ca la o glumă stupidă, dar familia mea a suferit enorm într-o perioadă când asemenea etichete echivalau cu pușcăria… De asemenea, în 2017 Fundația noastră s-a opus cu succes (alături de alte grupuri naționaliste) schimbării numelui străzii Radu Gyr din Cluj, o altă obsesie a domnului Alexadru Florian…
Red: Oricât am dori, nu putem sări peste episodul suspendării dvs. de anul trecut. Credeți că a fost cauzat de reclamațiile Institutului „Elie Wiesel”?
M.V.: Dacă nu a fost cauzat exclusiv, a fost cu siguranță favorizat. Cititorii revistei noastre au fost pe larg informați, în mai multe numere consecutive despre acest nefericit eveniment dar și despre numeroasele gesturi de solidaritate (care au depășit mult cadrul Bisericii Greco -Catolice) pentru care le mulțumesc tuturor. Am dat atunci și un interviu la televiziunea ArgeșPlus din Pitești (se găsește pe youtube) în care am explicat pe larg hărțuirea la care sunt supus de peste 10 ani de către Institutul „Elie Wiesel”. Și lupta va continua, pentru că noi nu vom înceta să ne mărturisim convingerile! Dar va fi mai greu să mobilizezi oameni pentru diverse acțiuni sau comemorări publice, dacă supravegherea și amenințările vor continua atât de agresiv. Vom vedea… Dumnezeu să ne lumineze și să ne întărească!
Red: Ne apropiem de încheiere cu o întrebare mai … pașnică, dar care cred că interesează pe mulți din cititorii noștri. Fundația „George Manu”, deși nu are un caracter confesional, colaborează în diverse locuri cu structuri ale Bisericii Ortodoxe Române, în special în promovarea cultului sfinților închisorilor. Dumneavoastră ca preot greco-catolic cum vă regăsiți în această colaborare?
M.V. Foarte bine! Susțin în totalitate această colaborare și salut deschiderea tot mai mare a structurilor B.O.R. către lumea noastră, a mărturisitorilor din temnițele comuniste indiferent de confesiune. Mă refer la structuri ierarhice pentru că la nivelul simplilor creștini și a multor preoți ortodocși colaborarea e deja veche și eu ca preot greco-catolic mă bucur de respect și simpatie în cvasitotalitatea cazurilor. Dar ce mai vorbim, e destul să intrați pe internet și să căutați informații despre tatăl meu Aurel Vișovan și veți găsi autori ortodocși care îl numesc „martir”, „erou”, „model spiritual” etc. S-au făcut pași mari spre comuniune și Fundația noastră are un merit enorm în această direcție, în mod special – o spun fără nicio reținere – doamna președintă Cezarina Condurache. Dar nu e nimic nou, acesta a fost spiritul seniorilor noștri din generația marelui sacrificiu – accentul pe trăire creștină și unitate românească.
Pe de altă parte nu ascund faptul că mi-aș dori ca și Biserica Greco -Catolică (ca atitudine și abordare oficială) să își asume mai curajos moștenirea spirituală din Mișcarea Legionară. Eu pentru asta lucrez de la început, dar observ în jurul meu că prudența excesivă nu a fost încă depășită. Unde găsesc excepții, sunt foarte fericit.
Red: Părinte, aveți o familie frumoasă, doamna preoteasă Magdalena (o profesoară de matematică de mare competență și dăruire) și cei 6 copii (toți cu facultăți terminate) ne sunt cunoscuți, nu doar de la Sighet, dar și de la alte evenimente ale Fundației noastre. Iar mai recent ați avut o mare bucurie, pe care merită să o afle și cititorii noștri…
Red: Da, primul nepoțel! Se numește Anton Gabriel, are două luni, locuiește la Cluj și ne motivează să privim cu speranță spre viitor!
Red: Ar mai fi ceva de adăugat, părinte?
M.V.: Dăm laudă lui Dumnezeu pentru tot! Curaj tuturor românilor iubitori de adevăr!
Red: Amin. Vă mulțumim.
Permanențe