Suntem un neam mic sau cel mult mijlociu în comparație cu marile popoare ale lumii. Douăzeci de milioane de români față de un miliard de chinezi, șase sute de milioane de indieni, o sută de milioane de japonezi, o sută de milioane de indonezieni, o sută de milioane de ruși, primejdioșii noștri vecini. În America întâlnim Brazilia cu o sută douăzeci de milioane de locuitori și Statele Unite cu peste două sute. Nu ne referim ca termen comparativ la națiunile europene, care au intrat într-un stadiu de stagnare demografică.
Dar și aceste douăzeci de milioane de români nu se pot afirma liber, nu-și pot desfășura potențialul lor creator. Tânjesc astăzi în neagră robie. Tăvălugul roșu a nimicit independența noastră națională și însăși supraviețuirea noastră ca neam este amenințată. Cultura noastră se ofilește sub loviturile tot mai numeroase ale ciocoimii marxist-leniniste, care execută normativul impus de Moscova. Când se ridică vreun glas protestatar sau vreun scriitor de talent, zbirii regimului îi condamnă la tăcere sau îi obligă să se integreze în colecția de mediocrități intelectuale ieșite din retorta partidului.
Cea mai grea povară pe care trebuie să o îndure neamul nostru este lipsa de libertate, acea senzație penibilă și teribilă de a te ști supravegheat la fiecare pas, obligându-te să-ți controlezi orice gest, orice vorbă rostită, până și gândurile cele mai intime, pentru a nu cădea în culpă față de ochiul nemilos al partidului. Regimul de la București, fidel servitor al Moscovei, utilizează toate mijloacele de care dispune pentru a abrutiza neamul, pentru a-i reduce inteligența la acel minimum indispensabil locului de muncă unde a fost plasat.
Meditând asupra soartei neamului nostru din perspectiva celor doi factori regresivi mai sus pomeniți, puținătatea noastră demografică și asfixia ce o suferim pe plan politic și cultural din cauza invaziei bolșevice, se pune întrebarea cum putem răspunde acestor neajunsuri, pentru a asigura supraviețuirea lui. Există o singură formulă salvatoare, un singur drum ce îngăduie să evităm deznodământul fatal, dispariția noastră istorică într-un conglomerat de popoare fără nume. Trebuie să ne silim să transformăm națiunea română într-o națiune de personalități. Binomul elită – masă, trebuie depășit, în sensul de a se ridica masele pe culmile caracteristice elitei. Asta înseamnă că, fiecare individ din neamul nostru, fiecare român trebuie să se silească să iasă din categoria anonimă a numărului, reprezentând o profesiune, un loc de muncă, un cetățean oarecare, fără aspirații mai înalte decât să lucreze, să-și câștige existența și să se perpetueze pe plan biologic, și să se înarmeze cu o conștiință superioară, care își vede rostul vieții în împlinirea unui destin. Sub imperiul acestei viziuni imperiale a existenței, omul se transformă într-o ființă omenească, ceea ce echivalează cu acțiunea a mii de oameni în adormire.
Evident, procesul de convertire al românului într-un factor creator reclamă o educație specială și continuă, care incumbă elitei precedente. Elitele în funcțiune nu trebuie să privească mulțimile ca o masă biologică nediferențiată, bună doar pentru a fi exploatată, cum fac comuniștii, ci o elită virtuală, o energie potențială, care nu așteaptă decât mediul prielnic ca să se actualizeze în valori. Calea spre desăvârșirea individului trebuie să fie principal deschisă fiecărui român, oricât de umilă ar fi originea lui socială. În această viziune, elita actuală nu e diferită de masă, ci e o particulă din ea, care a atins creștetul formației intelectuale și culturale. Masa, la rândul ei, este elita în devenire, așa cum aurul rămâne aur chiar dacă n-a fost încă descoperit în măruntaiele pământului. Toate talentele, toate capacitățile, toate zvâcnirile de inteligență trebuie descoperite și puse în condiții să rodească. Deviza noastră trebuie să fie: din fiecare român, o personalitate.
Bine înțeles că nu putem porni pe acest drum al înălțării neamului, fără să lămurim în prealabil ce este personalitatea. Nu trebuie să confundăm personalitatea umană cu un anumit grad de instrucție sau cultură. Aceste achiziții sunt necesare, sunt ca abecedarul la citit, dar ele singure nu sunt suficiente pentru a crea o personalitate. Personalitatea are o structură spirituală și începe din momentul în care individul își descoperă axa vieții lui și se hotărăște să o servească cu lealitate și să-i consacre toate puterile lui creatoare. Cum spune Căpitanul, individul este subordonat neamului său, iar neamul este subordonat lui Dumnezeu și legilor Dumnezeirii. Aceasta este axa vieții umane și numai individul care a adoptat acest itinerar interior, indiferent cât e el de învățat, se desprinde de toate stihiile lumii și devine o personalitate. Oameni în sensul plenar al cuvântului nu există decât cei înșurubați pe această ”coloană a infinitului”. Abia atunci, ca dintr-o fântână arteziană, încep să țâșnească din noi cele mai nobile și pure elanuri.
În condiții normale, aceste cerințe ar părea exagerate. De ce să tulburăm dulcea pace a acelora care se mulțumesc să vegeteze, care se mișcă în viață exclusiv pe meridianul micilor bucurii și satisfacții și nu sunt capabili să facă efortul de a-și întrezări personalitatea?! Sunt destine umane care nu trebuie dislocate. Dar iată că chemarea de a ne ridica cât mai sus pe scara valorilor, capătă o altă dimensiune în împrejurările tragice în care trăim. Este un strigăt de durere și disperare ce pleacă din adâncurile neamului. Prin intensitatea trăirii fiecărui individ și prin bogăția creației lui, trebuie să compensăm neputința în care se zbate astăzi neamul. Numai transformând pe cât mai mulți români în personalități, vom putea supraviețui cataclismului în care ne-a azvârlit istoria. Personalitatea e ca o armură, care, în lipsa altora, va ocroti neamul de asaltul combinat al puterilor răului, e ca un Făt-Frumos, care se luptă cu zmeii și cu toate pocitaniile pământului și le biruie. Unde apare un român în lume, trebuie să se producă un cutremur social. Nu numai ca om de ispravă în profesiunea lui, în arta lui, în știința lui, în cultura lui, ci și ca năzuință supremă de a afirma valorile naționale și a le apăra de invazia barbarilor.
Din această perspectivă, rațiunea noastră de existență se schimbă radical atât în țară cât și în exil. E o luptă invizibilă, dar continuă și implacabilă, între spirit și materie, între demonii marxiști și dârza rezistență a fiecărui suflet de român, iluminat de Duhul Sfânt, care sălășluiește în el. Avem în această privință un luminos exemplu în tăria spirituală a celor din închisori. Câți n-au murit, pentru că au refuzat să se supună sistemului înjositor al reeducării!
Horia Sima, Ţara şi exilul, an XVI, 1979-80
