Decemvirii (30)

Poziția Mișcării Legionare față de Mihai Stelescu și Decemviri (I)

Dacă nu acum, atunci când!?

Deși a trecut ceva timp de la publicarea ultimului episod din serialul nostru, povestea Decemvirilor și a lui Mihai Stelescu continuă cu partea cea mai complicată și mai așteptată: atitudinea Mișcării Legionare față de gestul Decemvirilor. Cei care ați parcurs întregul serial cunoașteți deja atitudinea pe care legionarii, Mișcarea Legionară, Căpitanul sau Moța o aveau fără de trădare și trădători în contextul vitreg, atât istoric cât și politic, al anilor ‘30.

Veți citi cele de mai jos înțelegând că noi analizăm astăzi un fapt istoric aparținând unei epoci, unor mentalități sociale și unor realități politice valabile acum 90 de ani. A încerca să le citești sau să le înțelegi prin prisma societății de azi, este imposibil. Deci vă invit să vă întoarceți preț de câteva pagini în trecut, dar să nu încercați să îl conectați prezentului. Nu vă spun toate acestea din cauza noii legi care încearcă să ne comande ce avem voie să gândim, să cenzureze ceea ce vorbim și scriem, dar mai ales să anihileze ce iubim.

Că să ajung în acest punct al serialului mi-au trebuit mulți ani de studiu din care au apărut cele 29 de episoade anterioare prin care am urmărit, împreună, în detaliu, întreaga situație care a dus la gestul Decemvirilor. De ce? Pentru că nu e ceva simplu de cercetat, de pătruns sau de explicat și nu mi-a fost ușor nici de reconstituit și nici de asumat un asemenea demers. Veți observa că pe parcursului prezentului text voi trimite de mai multe ori la revederea unor episoade anterioare pentru o mai bună corelare a evenimentelor evocate acum.

Sunt lucruri despre care nu s-a vorbit deschis în toți acești ani, din mai multe motive. Desigur în primul rând din cauza dictaturilor care au înlănțuit țara din 1941 până în 1989. După 1990 cei care au vorbit despre Decemviri și cazul Stelescu au fost în principal cei care doreau să lovească în Mișcarea Legionară. Vechii legionari, supraviețuitori ai temnițelor și prigoanelor și contemporani ai subiectului nostru, au vorbit puțin, aproape deloc despre aceasta din trei motive principale: 1. lipsa informațiilor și a surselor de informare de care noi (încă) beneficiem astăzi; 2. dificultatea deschiderii unui asemenea subiect pe care nu îl stăpâneau în fața unei lumi care respingea oricum Mișcarea Legionară; 3. teama de a nu livra muniție „dușmanului”.

Dacă în privința surselor de informare problema este rezolvată astăzi în mare parte (avem la dispoziție ziarele contemporane faptelor, ziarele din timpul guvernării legionare, memorialistica exilului și cea internă), celelalte motive, recunosc, m-au frământat și pe mine. Am hotărât însă că adevărul trebuie spus așa cum a fost (cel puțin în măsura în care reușim să îl înțelegem și reconstituim), indiferent dacă ne face să ne simțim confortabil sau nu, fără cosmetizări, fără îndulciri care să atenueze anumite nuanțe care ar deranja lumea de astăzi, fără omsiuni care să ne facă să „dăm bine”, fără să așteptăm la nesfârșit un context prielnic în care să expunem niște fapte care, până la urmă, țin nu de ideologie, ci de istorie. Cei care lovesc Mișcarea își crează muniție oricând au interesul și din sfinți și din slujbe creștinești și din iubirea noastră pentru cei ce azi nu mai sunt.

Așadar pentru Decemviri, pentru Corneliu Zelea Codreanu, pentru Moța, pentru Stelescu, pentru istorie… au trecut 89 de ani de la momentul 1936, dacă nu vorbim acum, dacă nu spunem adevărul temându-ne că societatea nu e pregătită, că va înțelege greșit etc, mă tem că în viitor nu va mai fi cine și nici pentru cine să vorbească. Deci… cu Dumnezeu înainte!

Am văzut până acum care a fost atitudinea presei oficiale, a “cruciaților”, a familiei Stelescu, a clasei politce în general și a anumitor politicieni în particular. Ne aflăm tot în vara anului 1936, cei 10 se află în arest, în așteptarea procesului, Stelescu a fost înmormântat, soția lui, Zoica, a fost trimisă de tatăl ei la Paris, “Cruciada Românismului” continuă să apară (dar se va autodizolva la mai puțin de 1 an de la moartea lui Stelescu).

Presa legionară iulie-august 1936

Așa cum spuneam anterior, presa legionară, pe de o parte supusă cenzurii, pe de alta lipsită de ziare cu apariție zilnică, va reacționa la situația Stelescu cu o oarecare întârziere față de presa oficială sau de „Cruciada Românismului”, dar reacțiile vor fi dure, hotărâte și unitare. Toate pozițiile luate pe acest subiect aprobă și asumă fără echivoc gestul Decemviilor.

Primul ziar legionar în care am găsit texte de atitudine despre cazul Stelescu-Decemviri este “Cuvântul Argeșului” apărut la Pitești, numărul din data de 25 iulie 1936. Acesta publică pe prima pagină, fix sub titlul ziarului și caseta redacțională, următoarele cuvinte bolduite și încadrate de un chenar: În sfârșit s-a născut pe acest pământ românesc o generație de tineri hotărâtă să pedepsească. Este cel mai înalt semn de sănătate al unui organism național, de tărie, de viață și de biruință. Dumnezeu să ajute și să lumineze calea acestui tineret pentru ca neamul nostru să se învrednicească de a se urca prin el la înălțimile de pe care l-au coborât în decurs de 2000 de ani trădările de neam. Binecuvântat, fie deci, acest tineret, de Dumnezeu, în acest ceas în care din sânul său se ridică eroi.

Textul nu este semnat, iar numele redactorului șef al ziarului, Todie Curătureanu, este după cât se pare un pseudonim, nu am reușit să identific o persoană cu acest nume nicaieri în afară casetei de redacție a acestui ziar. Textul este clar, trădarea seculară a neamului este în sfârșit răzbunată de generația de la Târgu Mureș, iar eroii ridicați din ea sunt Decemvirii. Pe pagina a doua a ziarului aflăm scurte vești despre procesul Decemvirilor, iar în pagina a treia avem două texte extrem de dure semnate de Alexandru Cantacuzino și Victor Medrea.

Pe Alecu Cantacuzino nu mai e cazul să îl prezint. Textul său “Despre vânzarea de neam” (pe care îl puteți citi integral în continuarea acestui material) merge tot pe ideea trădărilor consecutive și seculare, necesitatea răzbunării acestor trădări, subliniază faptul că iertarea poate se face în caz personal, dar nu se aplică celor ce trădează neamul. Ajungând la Stelescu afirmă: Dacă timp de doi ani de zile Mihail Stelescu nu și-a pus pistolul la cap și nu s-a sinucis, este că societatea românească e un câmp de bălegar din care se nutrește și prosperă: trădarea, corupția, preacurvia, lașitatea și vânzarea de neam. Cu voia lui Dumnezeu s-au schimbat vremurile. S-a împlinit sorocul judecății. […] Mihail Stelescu a trădat și a căzut sub gloanțele unui pluton de execuție. A ispășit. Dumnezeu să-l ierte.

Poate că vă amintiți de momentul în care, după Congresul Studențesc de la Craiova 1935 (revezi Decemvirii, episodul 9), presa legionară s-a întrebat de ce nu se sinucide Stelescu. Am mai spus, dar repet, oricât de ciudat și de anormal ni s-ar părea nouă astăzi, societatea interbelică considera sinuciderea un act de onoare (desigur, nu orice fel de sinucidere, nu vorbim de eşecuri sau răzbunări în amor, de nebunie etc) și îl trata ca atare. Sinuciderea și duelul reprezentau cele mai demne căi de salvare a onoarei pierdute sau pătate.

Facem o paranteză. Vă dau un exemplu care pe mine m-a cutremurat. Elvira Gârneață, creștină practicantă, legionară, soția văcăreșteanului Ilie Gârneață, mamă a doi copii preșcolari, medic. 1935, Elvira este pălmuită în public de șefa spitalului în care lucra, aceasta invocând o eroare medicală pe care Elvira nu o făcuse. Imediat pleacă acasă și se otrăvește cu cianură! Dar gestul ei este considerat de societatea ieșeană ca un mare gest de onoare. La înmormântare participă peste 6000 de oameni. Între ei zeci de medici, zeci de preoți (slujba înmormântării este oficiată de un sobor de preoți!), mari personalități legionare în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, Ion Moța, Nae Ionescu, personalități nelegionare ca Ionel Teodoreanu sau Mihail Sadoveanu, delegații ale studenților creștini, elevele școlilor de moașe etc. Pe marginea momantului Dl. Ionel Moța a arătat că sentimentul onoarei d-nei dr. Gârneață era atât de dezvoltat încât nu a putut supraviețui ofensei (“Lumea” 17 noiembrie 1935). Mai mult, se deschide proces împotriva șefei spitalului care, pentru acea palmă, va fi condamnată la închisoare cu executare pentru provocarea ofensei care a dus la sinuciderea Elvirei și va fi obligată să furnizeze despăgubiri materiale copiilor rămași orfani. Vă puteți imagina așa ceva!? Ei bine asta e lumea în care a trădat Stelescu și au sancționat Decemvirii și în cadrul acestei lumi trebuie plasate acțiunile lor.

Revenind la articolul lui Alecu Cantacuzino, pentru el faptul că Stelescu nu s-a sinucis (și nici nu s-a pocăit, continuând să atace infam Legiunea și pe șeful ei) îl arată o dată în plus un om lipsit de onoare. Cantacuzino folosește sintagma pluton de execuție. Prin definiție plutonul de execuție pune în aplicare o sentință capitală oficială, prin împușcare, în cadrul armatei sau în vremuri de război. Practic Alecu îi vede pe Decemviri execuționarii sentinței adoptate și asumate unanim la Târgu Mureș, ei sunt doar materializarea sentinței date de studențime. Interesant este că acum, după execuție, nu mai există niciun resentiment la adresa lui Stelescu, care, prin mâinile celor 10, a ispășit forțat pedepsa, de aceea apare acel Dumnezeu să-l ierte, atitudine fără dubiu sinceră a prințului Cantacuzino.

Totodată își asumă direct și se regăsește deplin în fapta Decemvirilor care pun în sfârșit capăt secolelor de trădare: Înțelegând gestul celor 10 camarazi întemnițați, privim spre asfințitul lumii de azi cum urcă generații noi scăpate de blestemul trădării și de serbia lașității.

Alături de textul lui Alecu Cantacuzino se află cel al lui Victor Medrea. Mai puțin cunoscut decât vecinul său de pagină, Medrea era teolog, filosof, ziarist, comandant legionar, ulterior în 1940, a fost șef al presei legionare, apoi șef al protocolului legionar, deținut politic timp de 11 ani în temnițele comuniste. Textul său se numește “Trădare și pedeapsă”, după cum se arată și titlul, prima parte se concentrează pe trădarea lui Stelescu și pe refuzul acestuia de a se pocăi: O sentință a unui juriu de onoare, pronunțată în unanimitate de glasuri, pecetluia fapta care îl scotea din rândurile celor pentru care drumul onoarei este supremul bun. Dar nimeni nu-i răpise mângâierea pocăinței. Virtutea ei îi repugna lui Stelescu, deși pentru el, cel căzut în păcatul de moarte al vânzării de neam, nu exista neputință expierii.

Moartea lui Stelescu este văzută ca un act de salvare a ființei neamului: societății acesteia care stăpânită de un duh nou, își apară prin brațul răzbunător al celor mai buni fii ai ei, ființă națională. În plus, Stelescu însuși a pus în versuri problema trădării și mai ales rezolvarea ei: Versurile acelea care în accente robuste cântau răsplată luptei și dezonoarea trădării fură epitaful pe care Stelescu și-l redactase anticipat. Medrea face referire la celebrul cântec compus, cântat și promovat de Mihai Stelescu în anii săi de comandant legionar ale cărui cuvinte sunt și ele cât se poate de clare: Vie duşmani de unde-or veni/ Noi vijelios ne vom bate/ Răsplata luptei laurii vor fi/ Şi trădătorului, moarte.

Dacă Alecu Cantacuzino folosește sintagma “pluton de execuție”, Medrea mută actul Decemvirilor pe axa neamului, Decemvirii, cei mai buni fii ai neamului, devin instrumentul de reacție și pedepsire al unei societăți stăpânite de duhul nou, prin opoziție cu duhul vechi al societății, cel care secole de-a rândul a permis trădarea. Purtătorii semnului vitejiei legionare, cavalerii „Crucii Albe”, spălară fărădelegea celui care le batjocoise întâiul avant al generoasei lor tinereți. Stelescu a fost pedepsit cu moartea, căci trădătorului moarte i se cuvine. […] Dincolo de această slovă a noastră care răstălmăcește gânduri furtunatic, stăruie luminoasă convingerea că un act de dreptate s-a făcut și că ne-a fost dat să îl trăim. Iată că Medrea aduce o idee nouă: a fi contemporan cu cei 10 și a fi martorul indirect al dreptății înfăptuite.

Pagina din “Cuvântul Argeșului” ce unește ambele texte despre care am vorbit, are în centrul ei icoana și troparul Arhanghelului Mihai: Unde umbrează darul tău, Arhanghele, de acolo se gonește puterea diavolului. Că nu suferă să vadă lumina ta Satana cel ce a căzut din cer. Pentru aceasta te rugăm: Săgețile lui cele de foc purtătoare, cele pornite asupra noastră, stinge-le cu mijlocirea ta, izbăvindu-ne pe noi de sminteala lui, vrednicule de laudă, Mihaile Arhanghele. Legătura e clară, Legiunea îi poartă numele, iar Decemvirii au urmat exemplul Arhanghelului care a luptat cu sabia împotriva lui Satan și l-a pedepsit, când acesta, semețindu-se, a trădat pe Dumnezeu și a pornit răsmerița din Rai, voind să îi ia locul.

În luna august 1936 avem mai multe ziare legionare care se ocupă de subiectul Stelescu-Decemviri. “Libertatea” ziarul părintelui Ioan Moța de la Orăștie, aduce subiectul pe prima pagină a ziarului din 2 august 1936. Textul relatează pe înțelesul oamenilor simpli (așa cum știți, “Libertatea” se adresa în special țăranilor) desfășurarea faptelor și pune accent asupra pledoariei lui Ionel Moța, avocat al Decemvirilor, pentru detalii revedeți episodul 27 al serialului nostru.

La Satu Mare, ziarul “Cuvântul Nou” apărut în 15 august 1936 se concentrează pe tema pedepsei legionare și reia subiectul Târgu Mureș. Ziarul era condus de legionarul Valeriu Cârdu, avocat, scriitor, poet, ce avea să fie martirizat în 21/22 septembrie 1939 în lagărul de la Vaslui. Pe prima pagină avem un text despre congresul studențesc de la Târgu Mureș, dar în mijlocul paginii străjuiesc următoarele cuvinte în litere groase și mari: Judecata istorie nu se poate amâna. Pentru că istoria cunoaște preciziunea scadențelor. Și sentințele istorice nu întârzie. Ele vin de la Dumnezeu. Și noi credem în Dumnezeu.

E vorba despre sentințele adoptate la Târgu Mureș și despre moartea lui Stelescu ca scadență a acestor sentințe (vezi episoadele 18 și 19 ale serialului nostru). Și aici ca și la Medrea este evidențiat caracterul divin al pedepsirii. Sursa acestei idei este desigur Ionel Moța, cel care a susținut în fața Tribunalului, imediat după arestarea Decemvirilor, că asasinatul lui Stelescu nu este o crimă de drept comun, ci una de DREPT DIVIN (vezi episodul 27 ale serialului nostru).

Cârdu dedică două pagini întregi de revistă textului “Pedeapsa legionară activează devotamentele. Rostul și etica pedepsei legionare”. Toate subiectele lui Cârdu sunt abordate din perspectivă filosofico-ideologică, el teoretizează mereu subiectul transformându-l cu succes în punct integrant al ideologiei legionare. Pedeapsa să nu ți se pară suferință. Numai prin mustrări și pedeapsă – că un auxliar al educației – se poate ajunge la o justă selecționare a caracterelor. Prin pedeapsă se urmărește dreptatea și binele. Iar faptul acesta nu se poate numi suferință pentru bunul legionar. […] Camarade, în momentul în care ți s-a anunțat faptul că ai fost pedepsit, oare nu simți nevoia să dai o dovadă de înaltă ținută morală în tot timpul cât va ține pedepsa? Nu simți nevoia de a transforma un păcat în virtute prin felul cum te vei purta? Vei sluji ca exemplu legionarilor mai tineri și celor din afara Legiunii. Simți această nevoie. Pentru că ești legionar.

Pedeapsa legionară teoretizată de Cârdu nu se referă sub nicio formă la pedeapsa capitală, nu este vorba de moartea, omorârea, violența împotriva cuiva. Nu are legătură cu actul executării lui Stelescu de către Decemviri – pentru care, în literatura legionară se foloseste aproape exclusiv termenul de “pedepsire”, nici cu ideea lui Moța – pedeapsa de drept divin. Practic el reia sumarul punct 41 din “Cărticica Șefului de Cuib”, scrisă de Corneliu Zelea Codreanu, și îl explică pe larg dându-i o dimensiune ideologică, nobilă și înălțătoare în afara celei absolut practice și administrative gândite inițial de Căpitan.

Nu insistăm aici asupra pedepselor în lumea legionară, pentru că socotim că nu va fi nevoie de ele. În orice caz, pedepsele încep de la întâia dojenire, a doua dojenire, a treia dojenire. Eliminarea din luptă pe o lună, eliminarea pe două luni, eliminarea pe trei luni, eliminarea pe 6 luni și ajungând până la eliminarea pentru totdeauna din Organizație. De asemenea, ridicări de comandă pentru timp limitat sau nelimitat. Șefii județeni și comandanții de corpuri legionare, pot da pedepse până la eliminarea din luptă pe două luni. Peste aceasta numai șeful Legiunii poate decide.

Mai important însă este modul frumos, demn, înțelegător în care un legionar își primește și execută pedeapsa. Recunoaște greșeala, nici nu se supără, nici nu se răzvrătește, o execută și se hotărăște ca prin atitudinea demnă să-și recucerească poziția. În orice caz, neexecutarea unui ordin, constituie una dintre cele mai mari greșeli posibile, când ea este făcută intenționat. Și dacă se repetă, legionarul va trebui să părăsească organizația. (punctul 41 “Cărticică Șefului de Cuib”, Corneliu Zelea Codreanu)

Iată că la momentul august 1936, contrar celor scrise de Căpitan în 1933, Cârdu consideră că trebuie insistat pe acest capitol. De ce? Pentru a deschide ochii și mintea legionarului astfel încât să nu mai cadă nimeni în greșeala lui Stelescu care a dus pedeapsa legionară la o dimensiune la care nimeni nu s-a gândit inițial și pe care nimeni nu a dorit-o. Este un strigat post mortem și către Stelescu, o mustrare pentru incapacitatea lui de a primi și ispăși pedeapsa acordată inițial în conformitate cu principiile din “Cărticică”. (vezi episoadele 6 și 7 din serialul nostru, judecarea lui Stelescu de către Consiliul de Onoare).

Pe lângă filosof, teoretician, ideolog, Valeriu Cârdu s-a distins mereu prin inventarea de noi cuvinte și concepte care au intrat în forță în conștiința și în literatura legionară, fiind folosite până în ziua de azi. De pildă adjectivul „granitar” = alcătuit din stancă de granit, care nu există nici astăzi în DEX, a fost inventat și utilizat de Cârdu și în articole și în poezii. “Ciumettizarea” = asasinarea mișelească de către autorități a unui legionar, este un cuvânt-concept creat de Cârdu după asasinarea lui Sterie Ciumetti.

În același număr al revistei despre care am vorbit mai sus, apare pentru prima dată denumirea “Decemvirii”. Valeriu Cârdu este cel care crează supranumele “Decemvirii” atribuindu-l legionarilor: Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ștefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ștefan Georgescu, Ion Trandafir, cei 10 legionari care l-au executat pe Mihai Stelescu. “Decemvirii” apare inițial ca titlul unei poezii scrise de Cârdu și publicate în “Cuvântul Nou” din 15 august 1936, în care își exprimă adeziunea și admirația pentru gestul pedepsirii trădării și mai ales pentru cei care l-au înfăptuit. Din acel moment și legionarii, și dușmanii lor și autoritățile vor folosi acest supranume până în ziua de astăzi.

Pentru a nu lungi textul foarte mult mă voi opri aici. Vor urma încă unul sau două episoade despre poziția Miscării Legionare față de moartea lui Stelescu. Vom vedea dacă atitudinea din presa legionară a anului 1936 se va menține peste zeci de ani în memorialistica supraviețuitorilor temnițelor comuniste sau a exilului; vom urmări cum au reacționat structurile Mișcării, cum s-au exprimat Moța și Marin pe subiect și desigur cum a reacționat și s-a poziționat Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu, în raport cu gestul Decemvirilor.

Despre vânzarea de neam

Am primit smeriţi toate loviturile prin cari, poate spre binele nostru, în neţărmurita-i înţelepciune, Dumnezeul nostru ne-a pus la încercare tăria sufletească, puterea noastră de îndurare şi credinţa noastră neşovăielnică în slava norodului acetuia; le-am primit însă aceste suferinţe şi aceste ultragii cu sufletul mângâiat de o minunată şi cutremurătoare certitudine; certitudinea că se apropie ceasul răzbunării Naţiei noastre.

Nu este un sentiment de ură care copleşeşte generaţia noastră.

Ura e oarbă şi ameţitoare.

Setea noastră de răzbunare este rece ca tăişul sabiei Arhanghelului Mihail.

Nici un sentiment de ciudă sau de răutate nu va învenina sufletul.

Vom îndeplini slujba răzbunării ca o necesară solemniatate legionară.

Şi ne vom simţi sufletul mai senin şi mai uşor ca în urma unei grele datorii ce am întârziat a săvârşi.

Într-adevăr de este scris în cărţile sfinte că vei ierta celui ce îţi greşeşte, dacă suntem datori creştineşte să uităm cele ce nouă ni s-au făcut în rău, însă ar fi o îndrăzneaţă cutezare să nu ne amintim că faţă de cei care păcătuiesc împotriva românismului, dreptul de pedeapsă nu ne aparţine nouă, ci îl împărţim cu nenumărate şiruri de urmaşi ai noştri, îndreptăţiţi şi ei să cheme la răspundere şi să înfiereze pentru vecie pe trădătorii şi vânzătorii de neam.

Cei care greşesc împotriva neamului lor trebuie să ispăşească.

O morală a iertării şi a îngăduinţii poate să pară generoasă (…) şi este întrebuinţată în clipele vieţii particulare; această morală devine însă cumplit vinovată când este propovăduită de pedagogia naţională şi vrea să călăuzească spiritul unui neam.

Cel care a păcătuit contra naţiei sale, spre asemănare cu cel care a păcătuit contra Duhului Sfânt, nu poate şi nu trebuie să scape de ispăşire. Acela a păcătuit contra viitorului copiilor săi; acela a păcătuit contra eternităţii.

Închipuiţi-vă că cineva profanează Biserica sau se face vinovat de simonie, de vânzarea celor sfinte; nu ar fi oare o batjocură să ne încrucişăm braţele şi să zicem, făţarnic: Doamne, ţi-au spurcat locaşul, ţi-au lovit credincioşii, s-au arătat nevrednici de Tine; totuşi, Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac.

La fel, păcatul săvârşit contra neamului românesc nu poate fi măsurat cu o conştiinţă individuală şi trecătoare. Atari vine trebuiesc judecate în duhul celor veşnice şi chibzuind poruncile nepieritoare ale destinului românesc.

Morala laşă a slăbiciunii aduce pieirea popoarelor şi primejduieşte existenţa neamului românesc.

Neamurile fără memorie sunt sortite pieirei.

Neamurile care nu şi-au înfierat şi nu şi-au însemnat trădătorii sunt neamuri nedemne să dăinuiască în istorie.

De cinci veacuri istoria neamului nostru este deviată de pe linia Mărirei şi a onoarei înspre calea trădării şi a vânzării de neam.

Sub povara unui blestem neiertător părinţii noştri au îmbrâncit în morminte pe Ion Vodă cel Cumplit, pe Mihai Viteazul, pe Horia, Cloşca şi Crişan, pe Tudor Vladimirescu şi pe atâţia alţii.

Dacă timp de doi ani de zile, Mihail Stelescu nu şi-a pus pistolul la tâmplă şi nu s-a sinucis, este că societatea românească este un câmp de băligar din care se nutreşte şi prosperează: trădarea, corupţia, preacurvia, laşitatea şi vânzarea de neam.

Cu voia lui Dumnezeu, s-au schimbat vremurile.

S-a împlinit sorocul judecăţii. De azi înainte vor trăi şi birui Căpeteniile româneşti.

Mihail Stelescu a trădat şi a căzut sub gloanţele unui pluton de execuţie.

A ispăşit. Dumnezeu să-l ierte.

Printre gloanţele cari l-au pedepsit sunt câteva cari răzbună vânzările de neam ce ne pângăresc trecutul românesc; sunt gloanţe cari ne răscumpără dezonoarea şi dăruiesc odihnă sufletească Marilor Români culcaţi nerăzbunaţi sub apăsarea pământului pe care l-au iubit.

În beciurile poliţiei, Ion Caratănase şi Camarazii săi stau în lanţuri, dar umbrele celor trădaţi, a Domnului Tudor, a lui Horia, le mângâie frunţile şi îi sărută frăţeşte.

Înţelegând gestul celor 10 Camarazi întemniţaţi, privim peste asfinţitul lumii de azi cum urcă generaţii noui scăpate de blestemul trădării şi de şerbia laşităţii.

Alexandru Cantacuzino

Cuvântul Argeşului, Anul II, nr 23-24, 25 Iulie 1936

Decemvirii

Vis înaripat, frumos ca zborul

Vulturilor profilaţi în zare

Tinereţe oglindită-n ape clare,

A căzut – în vijelie – vânzătorul.

Nimeni nu-l petrece.

Aur mult îi arde amintirea

Şi aducerile-aminte tac.

Gândul vostru, fulger peste veac,

Vă ridică peste vremi, vestirea.