Nu ne făcuserăm prea multe speranţe că clasa noastră politică şi/sau sistemul justiţiei va reuşi să oprească faimosul PL-x 168/2025, supranumit şi „Legea Vexler”, care incriminează în mod draconic delictul de opinie asociat cu orice formă de „material cu caracter legionar sau antisemit”, motivând că astfel se doreşte prevenirea şi combaterea „incitărilor la ură”. Nu negăm că asemenea fapte motivate de ură ar putea exista şi că ele sunt reprobabile. Dar, ca să folosim o comparaţie pescărească, în loc să se pescuiască doar specia vizată, cu momeli potrivite, se doreşte să se arunce carbid sau dinamită în toată balta, întărind aprecierea că la baza acestei iniţiative stă criteriul: „decât să scape un vinovat, sau unul despre care nu ştim precis dacă şi cât de mult urăşte, mai bine îi lichidăm pe toţi care se încadrează în spectrul opiniilor indezirabile”. Nu contează că astfel se calcă în picioare drepturi garantate de Constituţie şi recunoscute pe plan internaţional, ca dreptul la opinie şi la libera exprimare, exercitate în cadrele decenţei morale şi ale legalităţii.
Acum 10 ani, când s-a votat Legea 217/2015 fără nicio opoziţie în Parlament, fără nici un vot împotrivă, nu ne imaginam că va veni la un moment dat şi o versiune mult înăsprită. Şi totuşi, acest fapt e pe cale să se întâmple.
Numai că situaţia faţă de acum 10 ani e fundamental diferită. De bine, de rău, acum există o opoziţie autentică. 98 de deputaţi au votat împotriva legii, iar după ce aceasta a fost adoptată de Parlament cu majoritatea partidelor din spectrul aflat la putere, opoziţia a înaintat la CCR o sesizare de neconstituţionalitate. Fapt ce a amânat pentru moment promulgarea legii. Iniţiativa textului contestaţiei a venit din partea partidului SOS România, la care au subscris şi parlamentarii AUR şi POT. Acum 10 ani nu exista o reprezentare politică parlamentară capabilă de un asemenea demers.
Argumentaţia juridică din sesizare este pertinentă şi impecabilă juridic, ceea ce ne-a întărit convingerea că judecătorii CCR vor avea de depus un efort substanţial pentru a aduce argumente de respingere, care să fie totodată în acord cu Constituţia şi cu drepturile consfinţite în ea. Ne aşteptam ca în urma şedinţei CCR planificată la 1 iulie, în care pe ordinea de zi ar fi trebuit să se discute şi această sesizare de neconstituţionalitate, CCR să se supună comandamentelor clasei politice aflate la putere, adică intereselor „sistemului”, şi să respingă această contestaţie. Chiar dacă pentru asta ar fi trebuit să întindă coarda la maximum. Căci să împaci această lege cu Constituţia e ca şi cum ai încerca să împaci capra cu varza sau să realizezi cvadratura cercului.
Neavând prea multe speranţe în obiectivitatea CCR, datorită numeroaselor antecedente contrare din ultima vreme, am aşteptat totuşi să vedem măcar motivarea deciziei care părea în mod evident una prestabilită. Având în vedere cele de mai sus, ea ar fi însemnat o veritabilă culme, o performanţă cu caracter unic în domeniul logicii şi al jurisprudenţei.
Surpriza a fost totuşi să constatăm că CCR a amânat decizia cu două luni şi jumătate, urmând să se pronunţe asupra acestei sesizări abia pe 16 septembrie. Nu e cazul să ne avântăm într-un entuziasm fără acoperire, dar această amânare ar putea fi un indiciu că sarcina care i-a fost trasată CCR este una dificilă, fiind nevoie de mai mult timp pentru a putea alcătui o argumentaţie coerentă împotriva sesizării. Rămâne valabilă aprecierea că, dacă se va dovedi validă (ceea ce nu credem posibil), aceasta ar fi o performanţă unică. Mai degrabă vom asista la o decizie îmbrăcată în formulări ambigue şi alambicate, cu sensuri multiple şi cu perdele de fum, cu alibiuri şi sofisme.
Încă nu putem crede că în cele din urmă vom avea parte de altceva. Dar mai avem aproximativ două luni pentru a ne convinge de contrariul. Nu ne-am supăra deloc dacă această prognoză de mai sus se va dovedi una greşită. Chiar dimpotrivă…
*
Actualizare – 10 iulie 2025
Mai sus e textul prevăzut să apară iniţial în numărul pe iulie al revistei „Permanenţe”. Evenimentele se precipită însă. Prognoza de mai sus s-a dovedit a fi una … corectă, numai că decizia CCR de respingere a sesizării partidelor de opoziţie a venit în mod surprinzător chiar pe … 10 iulie, iar nu pe 16 septembrie cum se anunţase iniţial!
Din punct de vedere logic, argumentaţia curţii e, aşa cum mă aşteptam, nulă. Se afirmă pur şi simplu apodictic, fără nicio justificare, că legea nu e disproporţionată, că respectă toate drepturile omului şi că se poate invoca art. 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care exceptează de la protecţia prin art.10 (libertatea de exprimare) orice tendinţe menite să submineze drepturile şi libertăţile recunoscute de această Convenţie. Fără să prezinte niciun argument în sprijinul ideii că „materialele legionare” apărute în ultimele decenii în România şi în străinătate ar pleda pentru o asemenea desfiinţare a libertăţilor şi drepturilor omului. Pseudo-argumentaţia din comunicatul CCR e pur şi simplu o sfidare a logicii elementare şi bunului simţ.
De ce însă această precipitare? Pentru că în aceeaşi zi s-a mai întâmplat un eveniment, o veritabilă „bombă”, a cărui mediatizare a eclipsat cu mult ceea ce a transmis CCR într-un comunicat încropit, evident, pe genunchi.
Preşedinţia României a trimis la rândul ei în aceeaşi zi de 10 iulie 2025 o sesizare de neconstituţionalitate, scoţând în evidenţă impreciziile şi neclarităţile în definirea termenilor, în special a celui de „legionar”. Fapt ce ar încălca principii fundamentale în legislaţie precum claritatea, precizia şi previzibilitatea legilor, pentru ca cetăţenii să le poată înţelege conţinutul şi să-şi adapteze în mod corespunzător conduita. Pe deasupra, legea în cauză ar încălca în mod flagrant libertatea de exprimare, care poate fi restrânsă doar în condiţii stricte, prevăzute expres de Constituţie.
Evoluţia evenimentelor e una năucitoare, dar pare a avea totuşi o logică. Citind cele două sesizări, a opoziţiei şi a Preşedinţiei, se poate constata că argumentele sunt în esenţă similare, dar cu un plus de rigoare argumentativă şi stringenţă logică în favoarea celei de-a doua. Comunicatul CCR de respingere a primei sesizări e unul alcătuit evident în pripă şi care putea fi dat direct la şedinţa din 1 iulie, în care s-a hotărât totuşi amânarea pentru septembrie. Presupunerea mea a fost cea expusă în prima parte a acestui text, scrisă în aşteptarea deciziei din septembrie. Anume că judecătorii CCR au avut într-adevăr convingerea că legea e problematică din punct de vedere constituţional şi şi-au luat mai mult timp pentru analiză.
Dar ceea ce nu au reuşit să facă ei, au făcut juriştii Preşedinţiei. Sesizarea de neconstituţionalitate a venit ca o veritabilă bombă, făcând praf atât „legea Vexler”, cât şi multe elemente din legea 217/2015, actualmente în vigoare
De aici încolo intrăm pe tărâmul speculaţiilor. Una din variante, cred că cea mai plauzibilă, e că iniţiativa Preşedinţiei a venit independent de constestaţia cealaltă. Probabil că în culise ea era deja cunoscută de către CCR, care cu siguranţă nu a aflat abia azi din presă de această sesizare. Argumentaţia din ea fiind foarte convingătoare, e foarte posibil ca judecătorii CCR să şi-o fi însuşit, numai că mai era problema că prima sesizare a fost iniţiată tocmai de partidul Dianei Şoşoacă, SOS România şi semnată de întreaga opoziţie. Din punct de vedere politic, pentru a nu da muniţie propagandistică spectrului politic suveranist-naţionalist, s-a hotărât respingerea sesizării venite din partea aceea. Aceasta pentru că iniţiativa a venit totuşi dintr-acolo, iar sesizarea Preşedinţiei nu ar fi făcut decât să o completeze. Dar prioritatea şi cea mai mare parte din lauri s-ar fi atribuit partidelor suveraniste. Pentru a împiedica acest lucru, CCR a primit dispoziţia de a respinge prima sesizare, pentru a da probabil curs în şedinţa din 17 iulie celei formulate de Preşedinţie.
O altă posibilitate ar fi următoarea (deşi pentru mine aceasta are un grad mai redus de plauzibilitate). Anume, judecătorii CCR au constatat încă pe baza argumentelor din sesizarea opoziţiei că legea scârţâie rău la capitolul „constituţionalitate”. Dar o admitere a acesteia ar fi însemnat acea situaţie indezirabilă, de a pune pe tavă opoziţiei un „trofeu”, aşa cum am arătat mai sus. Ca atare, au sesizat Preşedinţia pe acest aspect, iar răspunsul a fost formularea unei alte sesizări, chiar mai bine argumentată decât prima.
În orice caz, indiferent care sunt dedesubturile, e aproape sigur că a existat o coordonare între Preşedinţie şi CCR pe această temă. Faptul că în ziua de 10 iulie ambele instituţii au emis comunicate pe seama „legii Vexler” nu este o simplă coincidenţă. Iar semnele care se arată în acest moment sunt cele după care lucrurile strâmbe, de până acum şi care se preconizau de acum înainte, ar putea intra în sfârşit pe făgaşul firesc al dreptăţii şi al unei justiţii veritabile.
Se pare aşadar că iepurele sare tocmai de unde ne aşteptam mai puţin şi va pune definitiv cruce unei enormităţi legislative, care va intra în analele istoriei drept un exemplu negativ, bun de predat pe viitor la şcoală sub titlul de „aşa nu!” …
Actualizare – 11 iulie 2025
O altă explicaţie plauzibilă asupra celor două comunicate practic concomitente, ale CCR şi ale Preşedinţiei din ziua de ieri, ar fi că asistăm la un conflict intern între două facţiuni diferite ale aceluiaşi „sistem”. CCR, aflată încă în vechea componenţă (cei trei judecători noi urmând să-şi intre în rol zilele următoare) a aflat „pe surse” de iniţiativa prezidenţială şi au hotărât, sau au fost îndemnaţi de anumite cercuri din cadrul „sistemului” să o saboteze, dând pe repede înainte o decizie de respingere a unei contestaţii similare. Asta poate pentru a îngreuna sarcina noii componenţe a curţii, care ar urma să decidă pe 17 iulie într-o cauză similară. Însă chiar dacă în esenţă argumentele aduse de cele două contestaţii sunt aceleaşi, cea a Preşedinţiei vine cu o acribie exemplificativă sporită, explicând detaliat prin disecarea legii paragraf cu paragraf, unde sunt impreciziile, neclarităţile, încălcările drepturilor şi posibilităţile de abuz pe care ea le-ar aduce odată ce ar intra în vigoare. Acesta e scenariul cel mai pesimist. Rămâne de văzut dacă noii judecători se vor ridica la înălţimea cerinţelor şi vor fi în stare de o apreciere obiectivă, sau dacă această contestaţie va fi în cele din urmă respinsă, în urma disputelor dintre diferitele facţiuni interne ale „sistemului”, care au opinii diferite asupra acestei chestiuni.
Cert este că Preşedinţia s-a poziţionat pertinent şi tranşant, iar CCR va avea sarcina să se poziţioneze asupra unei sesizări venite din partea unui preşedinte „pro-european”, iar nu din partea „extremiştilor”. S-ar putea totuşi ca judecata să aibă loc de data aceasta cu altă unitate de măsură. Să vedem ce va urma.