Nu credem că există cineva care contestă sau nu e convins de faptul că Tribunalul Internaţional de la Nürnberg nu a condamnat Mişcarea Legionară pentru „colaboraţionism, crime de război, caracter fascist sau criminal, etc.”, pentru că în sentinţele documentate istoric, la care toată lumea poate avea acces, nu există nicio referire la aşa ceva. Însă unii consideră fie că este vorba poate de o „scăpare”, fie că aliaţii occidentali ar fi lăsat asemenea procese pe seama regimului comunist din România, încât nu ar mai fi avut nevoie să se ocupe ei înşişi cu acest caz.
Înainte de a prezenta consideraţiile unor fruntaşi legionari care au trăit chiar în miezul acelor evenimente tulburi de la sfârşitul războiului, trebuie evidenţiat faptul că membrii Guvernului de la Viena, practic un guvern legionar în exil care a colaborat militar cu Germania în lupta antisovietică, au fost eliberaţi din lagărele de prizonieri unde erau deţinuţi de forţele aliate. Ei nu au fost nici inculpaţi la Nürnberg, nici extrădaţi autorităţilor române, aşa cum au procedat aliaţii occidentali în alte cazuri, cum ar fi armata anticomunistă a ruşilor generalului Vlasov, care au fost daţi ulterior pe mâna lui Stalin.
Prezentăm mai jos modul în care legionarii Mircea Dimitriu, Mircea Nicolau şi Mihai Fotin Enescu explică de ce s-a ajuns în situaţia ca Mişcarea Legionară să nu fie inculpată la Nürnberg, ea fiind exonerată în cadrul anchetei preliminare. E bine de ştiut deci că nu a fost vorba nici de o scăpare neglijentă, nici de o eroare, ci de o decizie asumată în cunoştinţă de cauză.
Fragmentele care urmează reprezintă documente cu caracter istoric, spre informarea opiniei publice asupra acestor realităţi ale istoriei noastre naţionale.
*
Ca urmare a unui memoriu, înaintat americanilor din Austria de către foşti membri ai Guvernului Naţional Român de la Viena, în 1946, au fost internaţi în lagărul american de prizonieri de la Glasenbach (Austria), următorii legionari şi membri ai guvernului de la Viena: Vasile Iasinschi, generalul Platon Chirnoagă, comandorul Eugen Băilă, Mihai Enescu şi Traian Popescu. De asemenea, Spiridon Neaţă şi Ion Rădulescu, legionari din Salzburg, denunţaţi de Stănicel şi Tudose. În acest lagăr, ofiţerii americani, trimişi de Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, făceau trierea colaboratorilor şi respectiv a criminalilor de război. Concomitent cu anchetarea grupului legionar de la Glasenbach, legionarii de la Freising (lângă München) au înmânat lui Robert Murphy, ambasador şi consilier politic al lui Eisenhower, un memoriu explicativ despre Mişcarea Legionară. Prin decizia Tribunalului Internaţional de la Nürnberg, grupul legionar de la Glasenbach a fost pus în libertate. De asemenea a fost tolerată activitatea legionară în tot spaţiul controlat de occidentali (în Tirol, cu întârziere). În şedinţele publice ale Tribunalului Internaţional nu a existat, conform protocoalelor publicate ulterior, vreo referinţă la Mişcarea Legionară. În şedinţele interne însă, s-au luat multe decizii (aceste protocoale sunt în schimb sub cheie) şi desigur că acolo s-a decis, în mod pozitiv, despre Mişcarea Legionară. Fără o astfel de decizie a Tribunalului Internaţional de la Nürnberg, nu ar fi fost posibilă libertatea de activitate a Mişcării Legionare, după 1946 şi, cu atât mai puţin, oferta de colaborare făcută Mişcării Legionare, în 1950, de către franco-americani şi respectiv de către britanici.
(Mircea Dimitriu – „Mişcarea Legionară între adevăr şi mistificare” (convorbiri cu Liviu Vălenaş), Editura Marineasa, Timişoara 2000)
Deşi Mişcarea Legionară rămâne ultima dintre organizaţiile naţionaliste ale Europei care prelungeşte până la consecinţele extreme atitudinea antisovietică, totuşi, este singura exonerată de Tribunalul Internaţional de la Nürnberg. Ar fi să ignorăm aria cercetărilor făcute asupra inculpaţilor ei, dacă ne-am închipui că ele s-au limitat la documente apărute numai în cursul celui de-al Doilea Război Mondial. Să nu credem că sentinţele de condamnare asupra uneia sau alteia din organizaţiile cu caracter naţionalist nu au avut în vedere istoria lor încă de la origine şi până la ultimele manifestări. Chiar dacă Partidul Naţional-Socialist n-ar fi angajat Germania în război şi activitatea lui ar fi fost examinată până în septembrie 1939, când declanşează a doua conflagraţie mondială, este îndoielnic că nu ar fi intrat cu titlu prioritar în cercetările Tribunalului de la Nürnberg şi nu ar fi fost aspru sancţionat. De asemenea, că hotărârile Tribunalului s-ar fi încheiat cu materialul de fapte culese până la 5 mai 1945, şi hotărârile nu ar fi fost luate cel puţin în perspectiva evenimentelor viitorului apropiat.
Judecătorii au fost preocupaţi nu numai să sancţioneze fapte în cadrul strict al războiului, ci să pregătească Europa pentru o perioadă previzibilă raţional. Să nu ne închipuim, de asemenea, că guvernul de atunci din România n-a intrigat în cursul cercetărilor, urmărind să obţină o condamnare cât mai gravă a Mişcării Legionare. Faptul că Tribunalul a exonerat-o pur şi simplu şi a luat o decizie fără s-o mai treacă prin faţa Consiliului de Judecată, reflectă obiectivitatea juriului şi, nu mai puţin, justeţea actelor Mişcării Legionare înainte şi după al Doilea Război Mondial.
Privind lucrurile în realitatea desfăşurării lor, nu poți să nu te întrebi cum ar fi putut să se rostească o condamnare împotriva unei organizații care niciodată n-a fost prezentă în arena războiului cu titlul ei personal, și n-a încercat niciodată să-și imprime titulatura asupra conflictului în toată anvergura lui.
Este drept că Legiunea a pregătit armata naţională și a înjghebat ultimele rezistenţe antisovietice, dar prezența ei în luptă urmărea mai degrabă pregătirea perioadei următoare după încheierea războiului, astfel încât România să nu fie solidarizată cu schimbarea de front de la finele lui 1944 și să se impună ca un factor activ în edificarea unor stări de lucruri scutite de preponderența armatelor sovietice și a politicii lor.
Este de reținut că atitudinea Mişcării Legionare după 5 mai 1945 a întâmpinat dificultăţi pe care numai înţelepciunea și simțul ei politic le-au putut ocoli. Căci a constituit un adevărat tur de forţă politica ei reprezentată de oameni care în România erau urmăriţi de Securitate, iar în Centrul Europei contactaseră oficial reprezentanții puterii americane. Este drept că din decembrie 1944, reprezentanții Guvernului de la Viena, convinși că rostul rezistenței lor era alimentat de pregătirea unor contacte cu puterea învingătoare și mai puțin de convingerea că războiul va fi câştigat de forțele naționaliste, a prezentat o platformă “politico-diplomatică” susceptibilă să facă faţă noilor împrejurări. Ca atare, era de imperioasă necesitate ca Guvernul German să recunoască o misiune reprezentativă a Guvernului Național Român. Drept urmare, Guvernul Național Român perfectează un contact pentru întreaga Germanie prin intermediul unui Consulat general destinat să reprezinte România în conjunctura de atunci.
Stabilind ca punct de sprijin localitatea Bad Gastein, Vasile Iasinschi – ca președinte ad interim al Guvernului Național Român – împreună cu generalul Platon Chirnoagă – în calitate de Ministru de Război – și comandorul Băilă – ca Director de cabinet al aceluiași Ministru – formează echipa pregătită să reprezinte România antisovietică în negocieri directe cu factorii din Apus. Un rol de importanţă decisivă l-a jucat memorandumul întocmit de Mihai Fotin Enescu – Secretar General al Ministerului Afacerilor Străine și Consul General al României în Germania – ale cărui argumente situează Mișcarea Legionară pe o poziție pregătită să respingă orice acuzație de crime de război, de genocid, de xenofobie, de fascism sau de nazism. N-a avut o mai mică importanţă prezentarea Mişcării Legionare pe care inginerul Virgil Velescu a făcut-o unei persoane, care a transmis-o generalului Robert Murphy.
În decursul unor ample cercetări, exponenții Mişcării Legionare, asumându-și rolul de reprezentanți ai adevăratei Românii, nu au fost niciodată în postura de arestați, ci doar de factori centrali în discuții edificatoare cu organele de anchetă ale Tribunalului de la Nürnberg. Astfel, Comisia Instructorie a acestui Tribunal a exonerat de orice culpă Mișcarea Legionară. Faptul este cu atât mai relevant, cu cât restul organizațiilor naționaliste au fost condamnate pentru crime de război și contra umanităţii și, în special, pentru fascism și colaboraţionism.
Constituie o inimaginabilă anomalie, măsurile dictate împotriva Mişcării Legionare nu numai de regimul comunist, dar și în perioada de după 1990, “ordonanțele” confecționate de succesivele guverne ale ţării, care o identifică cu spiritul xenofob, agresivitatea programatică, antisemitismul rasial și excesele dreptei celei mai furibunde, astfel încât s-o ţină permanent în afara cadrului legal și s-o acopere de un oprobriu definitiv.
Așadar, exonerată de orice culpă de Puterile din Apus, ale căror criterii politice nu pot fi contestate în cazul de faţă, dar condamnată pentru totdeauna în spațiul intern, situația Legiunii amintește cazul profesorului George Alexianu, care este felicitat de Guvernul Sovietic pentru omenia și înţelepciunea administrării Transnistriei, și executat de Guvernul așa zis român pentru abominabile crime de război.
Redactate de Mihai Fotin Enescu, publicarea unor documente ale anchetei Tribunalului Internațional de la Nürnberg privitoare la Mișcarea Legionară este încă un gest de așezare pe terenul adevărului a unor calomnii și aberații pe care o parte din politică autohtonă le întreţine iresponsabil.
(Mircea Nicolau – prefaţa broşurii „Poziţia politică a Mişcării Legionare în vederile Tribunalului Internaţional de la Nürnberg”, Fundaţia Profesor George Manu, Editura Necoz Plus, Bucureşti 2005)
La 29 Octombrie 1945 am fost arestat împreună cu Maria Bucur, într-o înscenare cu adevărat spectaculoasă, de un grup format din agenți speciali ai Poliției de Stat austriece, veniți de la Viena, de alții în uniforme iugoslave și cehoslovace, comandat de C.T.C. din Bad Gastein. La întrebarea de ce sunt arestat, mi s-a răspuns că din ordinul reprezentantului de Stat din Washington, al Guvernului Român sprijinit de celelalte guverne ale ţărilor din Est. Am fost internat împreună cu Maria Bucur în lagărul de „Criminali de război“ de la Glasenbach.
La arestare mi-au fost confiscate toate actele, printre care și Memorandumul despre Garda de Fier. Memorandumul a fost înaintat autorităţilor americane din Austria, cu sediul atunci la Salzburg (în așteptarea transferării la Viena) și de acolo a fost îndrumat la Comisia Instructorie de pe lângă Tribunalul Internațional de la Nürnberg, care avea să decidă soarta celor cercetați ca eventuali „criminali de război“. Acest Memorandum a făcut oarecare impresie, după cum am aflat mai târziu.
După aproape 4 luni, pe la jumătatea lunii Februarie 1946, V. Iasinschi, gen. Platon Chirnoagă și comandorul Băilă au fost anunțați să se prezinte în ziua următoare cu bagajele la C.T.C., fiindcă vor fi internați la Glasenbach.
În noaptea de 15 Iulie 1946 a sosit de la Nürnberg la Glasenbach un ofițer american cu 400 de formulare ale Comisiei Instructorii de pe lângă Tribunalul Internațional. Între aceste 400 de formulare se găseau și cele destinate nouă, Misiunea Guvernului Național, cu persoane atașate: V. Iasinschi, gen. Platon Chirnoagă și comandorul Băilă. Rostul acestor formulare de la Nürnberg era să stabilească identitatea acelora în sarcina cărora nu se găsiseră vini pedepsibile și nici nu aparțineau organizațiilor culpabile colectiv de „crime de război”, “crime contra umanităţii“ sau „colaboraţionism“.
În Aprilie 1947 am fost eliberați: Misiunea Diplomatică Consulară și comandorul Băilă, iar o lună mai târziu, și ceilalți: V. Iasinschi și gen. Platon Chirnoagă.
Odată cu exonerarea noastră de orice culpă, Comisia Instructorie de la Nürnberg a scos din cauză și entităţile pe care le reprezenta Mișcarea Legionară: Guvernul Național și Armata Națională. Aceste entităţi nu sunt culpabile nici de „crime de război”, nici de „genocid”, nu sunt nici „fasciste”, nici „naziste”, nici ,,colaboraţioniste”. După cum bine se știe, instrucția e secretă și nici nu se publică actele și deciziile ei. S-au publicat, însă, darea în judecată și sentința de condamnare de către Tribunalul Internațional de la Nürnberg, a altor organizații. Astfel, în afară de partidele Fascist și Național-Socialist, de SA și, mai ales, de SS, au fost condamnate pentru „crime de război“ și „contra umanităţii“, pentru „fascism“, „nazism“ și „colaboraţionism“, mai toate mişcările naționaliste din Europa: „Rex“ a lui Leon Degrelle, „Ustaşa“ croată, „Crucile cu săgeţi“ – maghiară, „Hlinka“ – Garda slovacă etc. Numai Mișcarea Legionară și mișcarea „Strajnicii“ – bulgară (după modelul legionar), a profesorului Cantargief, au rămas în afară de asemenea condamnări.
Cât privește problema evreiască, cunoscutul sionist Lowenthal a afirmat aceeași teză ca în memorandumul meu despre Garda de Fier, la procesul Eichman, în 1961: „Antisemitismul Gărzii de Fier nu era de natură rasistă că la naziști, ci de invidie fată de starea economică a populației evreiești din România”.
(Mihai Fotin Enescu – „Poziţia politică a Mişcării Legionare în vederile Tribunalului Internaţional de la Nürnberg”, Fundaţia Profesor George Manu, Editura Necoz Plus, Bucureşti 2005)