Publicăm un document istoric, care ilustrează cum se purta acum aproape trei decenii polemica pe tema controversată a legionarismului. Atacaţi mereu, legionarii s-au apărat prin cuvânt, atitudine şi ţinută, deşi armele au fost întotdeauna inegale. La acea vreme, lipsa de fair-play se manifesta mai degrabă prin boicotul difuzării punctului de vedere al legionarilor supravieţuitori ai temniţelor comuniste. Atât pe linia de difuzare a presei scrise şi a cărţilor, cât şi pe cea a posibilităţii exprimării în mass-media audiovizuală. Se pare că nici asta nu a fost de ajuns pentru a „sprijini” într-un mod evident disproporţionat ineficienţa argumentelor adverse. Astfel încât, începând cu 2002, s-a emis un crescendo de legi menite să restricţioneze tot mai mult dreptul la liberă exprimare, culminând cu „legea Vexler” din 2025, al cărei parcurs spre promulgare e suspendat deocamdată într-o controversă între instituţii ale statului.
În momentul actual generaţia mărturisitorilor din temniţele comuniste, martiri şi supravieţuitori deopotrivă, s-a reunit în ceruri. Nu mai poate răspunde în faţa tirului tot mai bine organizat de calomnii la care îi este supusă memoria. Iar disproporţia dintre armele permise uneia şi alteia dintre părţi în acest duel de idei care teoretic ar trebui să fie unul corect şi echitabil, devine tot mai accentuată. S-a ajuns până acolo încât, dacă „legea Vexler” ar intra la un moment dat în vigoare, să nu mai fie permis decât un singur punct de vedere, sub ameninţarea cu consecinţe penale. Se defineşte un nou delict de opinie, suprimând astfel dreptul la replică al celor atacaţi.
La fel de valabil atunci ca şi acum, după mai bine de un sfert de veac, textul din 1998 al lui Sebastian Mocanu din care prezentăm în continuare un fragment amplu sub un titlu sugestiv ales acum pentru a-i reda ideea principală, reprezintă o mostră care ilustrează cele de mai sus. Conform intenţiei legiuitorilor anului 2025, autorul rândurilor care urmează, dacă ar mai trăi în zilele noastre, ar trebui trimis din nou la puşcărie pentru aceeaşi vină pentru care mai fusese întemniţat de regimurile carlist, antonescian şi comunist. Şi asta într-o Românie care se pretinde un stat la standarde „democratice”.
*
A ataca perfid Mişcarea Legionară şi pe întemeietorii şi oamenii ei de seamă a devenit de mult un loc comun în publicistica din România. Şi prin „de mult” înţeleg încă din vremea începuturilor ei. Nenumăraţi scribi cu nume de împrumut asortate sonor la românism, ba uneori chiar autentic româneşti, şi-au făcut o profesiune –nu de credinţă, fiindcă nu au fost şi nu sunt compatibili decât cu credinţa în idolul vremurilor, începând cu cele biblice, cu credinţa în viţelul de aur – o profesiune deci în sensul de o meserie, o ocupaţie rentabilă, bine remunerată şi lipsită de riscuri (spun şi cred ei) din denigrarea şi calomnierea Legiunii şi a legionarilor vii, dar mai ales a celor morţi. Morţii nu se pot apăra şi nu-i apără nimeni, cred ei, convinşi că i-au indus acestui neam complexul –sindromul chiar – de inferioritate al fricii de a crede în adevăr şi de a mărturisi.
S-a căutat şi se caută deci să se dea noţiunii de legionar o conotaţie ce-l asimilează cu răul, cu ceva de care trebuie să te fereşti instinctiv, fără să mai trebuiască vreo demonstraţie că e rău. Ba s-a mers mai departe, pentru că întotdeauna se poate merge mai departe pe drumul bătătorit şi nesfârşit al insinuărilor şi relei credinţe. S-a căutat şi se caută să se implanteze ideea că a lovi în legionari este o faptă pozitivă. Astfel, revista „22” a Grupului pentru Dialog Social a aprobat încă în primele numere ale apariţiei sale masacrul regelui călău Carol al II-lea, confirmând că într-adevăr el a ucis mulţi oameni, fără nicio judecată, dar aceştia erau … legionari (atitudine extinsă asupra întregului neam românesc de către primul redactor al revistei, dna Gabriela Adameşteanu care, într-o tabletă din „România Liberă” condamna irevocabil Biserica şi pe toţi cei ce nu sunt de acord cu avortul, adică cu uciderea în masă a viitorului nostru), iar dl Andrei Cornea a strigat tare într-un simpozion că „bine le-au făcut” lui Corneliu Codreanu şi celor ucişi cu el într-un mod unic în cruzimea lui. Ca să nu mai vorbim de calificarea drept „purtare ireverenţioasă faţă de Codreanu” a acţiunii de asasinare dirijată de către autoritatea de stat, deconspirată, dar probată cu corpuri delicte şi martori, a lui Stelescu şi soldată cu unul din rarele cazuri de pedepsire a trădării în mult încărcata de trădare istorie naţională a noastră.
Bineînţeles, acţiunea de denigrare a Legiunii nu se opreşte la aceste cazuri de vârf. În atmosfera noastră publică pluteşte un aer de frică de a vorbi bine despre legionari şi legionarism, ca şi cum lumea s-ar supune unei terori ce nu se ştie cine o exercită, unui nepublicat dar de toţi ştiut decret neronian: „Nu-i permis să fii legionar” (celebrul „non licet esse christianus” al împăratului nebun care a dispus incendierea Romei). Şi aceasta acum când în ţară şi în lume se ştie, dar tot aşa, pe dedesubt, că obiectivul numărul unu al crimei comuniste din România l-au format legionarii. Astăzi se condamnă metodele de exterminare comunistă dar se ocultează principalele victime. Se condamnă Piteştii dar nu se nominalizează tineretul legionar martirizat acolo, se vorbeşte de ororile închisorilor comuniste, dar nu se scrie şi vorbeşte despre cea mai mare închisoare din ţară, Aiudul, rezervată într-o vreme îndelungată exclusiv legionarilor, şi aşa mai departe.
Prudent şi docil, „poporul”, ros de toate relele multor secole de istorie vitregă, nu crede că legionarii sunt sau au fost răi, dar ştie că au duşmani de temut şi nu vrea să şi-i ridice în cap. Oamenii zâmbesc complice când se vorbeşte de ei, chiar când se vorbeşte de rău, câte un bunic îi spune nepotului că în ei a rămas nădejdea ţării pentru cândva, într-un viitor mirific. Chiar şi în presă mai apare uneori ceva menţionat dintr-un trecut îndepărtat, când legionarii au ridicat undeva o cruce, o troiţă, au zidit o bisericuţă, au construit un podeţ, etc. cum este cazul crucii din satul Podgoria, comuna Tătaru din Prahova, doborâtă cu tractorul de comunişti de-abia în 1988, sau al fântânii cu troiţă de la şcoala din Miceşti, lângă Turda, unde nici azi copiii nu mai au apă în incinta şcolii, ci aleargă, în pauze, pe la casele din sat ca să-şi potolească setea.
Toate acestea s-ar putea însă spune că aparţin domeniului folcloric, cu jocul lui de umbră şi lumină dintre legendă şi memoria istorică, locul matrice unde germinează marile idealuri realizate până la urmă în inefabilul spiritual artistic al creaţiei lor de cultură autentică, în care se petrece simbioza între creaţie şi viaţă ca o realitate unică, cu sens unic: nemurirea.
Legiunea a avut însă şi are o existenţă reală, istorică. De aici înainte a face istoria românilor fără Mişcarea Legionară este egal cu a falsifica istoria. Fiindcă Legiunea şi-a manifestat integral vitalitatea şi a adus în lumina validării noastre ca neam toate valenţele lui creatoare, arătându-le sensul şi diferenţa specifică. Creatorul Legiunii şi continuatorul lui în lume au descoperit, potenţat şi arătat generaţiilor din vremurile viitoare, adevărata şi singura cale posibilă în destinul nostru pentru ca acesta să nu eşueze în non-fiinţă. Şi cum tot ce are drept ţintă fiinţarea întru eternitate, legionarii au realizat că aceasta nu se poate obţine decât pe o temelie de desprindere din contingent, dureroasă uneori, dură, dar absolut necesară. Şi aşa, intuind sensul creştin al existenţei şi încadrându-se în el, au dat acea cantitate uriaşă de jertfă conştientă şi acceptată de multe, enorm de multe, vieţi omeneşti. Această jertfă menţine Legiunea trează. Această jertfă face posibilă legătura între trecutul, prezentul şi viitorul nostru ca neam.
Dar tot această jertfă îi face pe duşmanii românismului să se înfioare şi să se teamă. De aceea răul, adevăratul rău, se încrâncenează în a se lupta cu morţii. Nu cu oamenii morţi – mai corect şi adevărat spus omorâţi – pe ei nu-i mai au în faţă, ci cu memoria lor. Un securist perora că păstrarea amintirii celor ucişi de ei ar însemna vânătoare de vrăjitoare. Doar că morţii aceştia sunt mai vii, mult mai vii decât călăii lor. Lor le rămâne numele, numărul şi viaţa pentru viitorime, iar călăilor doar acest calificativ colectiv cu tot ce implică el în istorie.
Şi această separare inevitabilă şi ineluctabilă este prezentă în toate domeniile vieţii, de parcă sensul existenţei ar fi maniheist şi omul nu ar avea liber arbitru. De parcă nu ar avea posibilitatea de a vedea calea şi adevărul. Fiindcă singura ieşire pe care le-o deschide istoria şi religia – pe care ei le neagă şi le ironizează – este cunoaşterea şi recunoaşterea adevărului, cu corolarul lor firesc, regretul, însoţit de nevoia interioară de ispăşire pentru a te fi opus mersului inexorabil al vieţii omului şi neamului tău.
În loc de aceasta însă duşmanii dintotdeauna ai Legiunii încearcă să se regrupeze şi să pornească la alte atacuri, pe alte planuri decât acela al imediatului luptei politice, domeniu in care li se reproşează de altfel legionarilor absenţa. Pe drept sau pe nedrept este o altă chestiune, după cum însăşi această absenţă este discutabilă din moment ce duşmanii simt nevoia de a combate Legiunea şi atunci când legionarii nu se manifestă. Să fie oare neliniştea ce pune stăpânire pe cel vinovat că va fi descoperit? Sau poate „morţii” din împărăţia lor le dau semnal că ei şi idealul lor sunt vii şi acum ucigaşii se sperie de propria lor micime şi neputinţă şi încearcă să se ascundă după reactualizarea unor acuzaţii spulberate încă de pe când se aflau … în faşă? Să fi început oare împărăţia strigoilor, prevestită de Moţa? Pentru că, în mod inexplicabil, în anii aceştia post-revoluţionari, în locul bucuriei că a fost înlăturat un regim de crimă şi teroare instituţionalizate în sinistra Securitate, în loc să se urmărească vindecarea cât de cât a unor răni atât de adâncite într-o jumătate de secol, se face abstracţie de toate acestea şi se inventează şi răstălmăcesc evenimente antebelice. De parcă vremurile de atunci n-ar fi fost marcate de ofensiva comunistă (vezi Spania etc.) şi de laşitatea şi cecitatea istorică a unor politicieni corupţi.
Şi cum în prezent nu se izbesc decât de prezenţa istorică a Legiunii, care îi incomodează şi peste care nu pot trece şi nu o pot nega, asupra ei îşi încearcă duşmanii Legiunii, aceiaşi în altă ipostază, atacurile neputincioase. Fiindcă după nefasta eră comunistă, marcată exclusiv de mizerie, crimă şi teroare, a încerca să combaţi tocmai ideile şi pe oamenii care, la timp, au strigat şi luptat cu disperare pentru a împiedica ceea ce a urmat, este o dovadă incontestabilă, pe de o parte că într-o anumită lume persistă orbirea clasei politice antebelice, iar pe de altă parte că duşmanii permanenţi ai Legiunii fac parte din aceeaşi ireductibilă orbită antiromânească şi, mai ales, anticreştină.
Aşa se explică apariţia în anii aceştia aşa-numiţi post-revoluţionari, deşi nu prea se vede în ce a constat revoluţia în afară de morţii ei, a unor lucrări al căror obiectiv, mai mult sau mai puţin evident şi cel mai puţin argumentat, este demolarea doctrinei legionare şi a prestigiului oamenilor ei de seamă. Lucrări ce se vor ştiinţifice, dar a căror principală caracteristică este lipsa de claritate. Fără a exclude posibilitatea de a le analiza cândva pe rând, deşi se repetă între ele ca şi cum ar avea un autor unic, aici doar le semnalăm, fiindcă ne obligă logica inerentă a subiectului, dar nu le acordăm spaţiu, fiindcă nici una nu depăşeşte faza din presa pro-comunistă antebelică în care culmea argumentaţiei logico-ştiinţifice era strigătul „intelectualii e fascişti”, frază pe care a rezolvat-o, magistral ca în tot ce a făcut, Mircea Eliade.
Începând cu cartea dlui Zigu Omea, cărţile acestea se continuă pe aceeaşi temă, în mod evident inspirate din aceeaşi sursă. Comunismul cu toate anexele sau părinţii lui oculţi vrea să se valideze şi menţină în noua situaţie atacând în continuare pe legionari, fără a avea cât de cât ceva nou în tematică. Astfel dl Z. Ornea, care refuză sistematic să-şi dea prenumele întreg (Zigu), zornăie şi acum, ca pe vremuri presa din Sărindar, că legionarii l-au atacat pe Sadoveanu, de exemplu, pentru poziţia lui în cultura românească şi mai ales pentru opţiunea lui. Bineînţeles că uită că totuşi nu legionarii i-au schimbat în presa interbelică numele în „Jidoveanu”.
Oameni practici, un grup de tovarăşi din fostul Institut de Istorie a Partidului Comunist (şi ce istorie!) şi anume: Alexandru Florian, Radu Florian, Victor Neumann, Dionisie Petcu, Constantin Petculescu, Gh. Lencan Stoica s-au regrupat sub sigla „Institutul de Teorie Socială al Academiei Române” (unde şi-au găsit adăpost!) şi au scos încă în 1994 o carte intitulată „Ideea care ucide”, idee care, fireşte, este cea legionară şi nu cea comunistă care are la activ suprimarea a peste 100.000.000 de oameni în istoria ei. Să ai un asemenea tupeu şi încă în grup, după cele ce s-au petrecut în România între anii 1944 şi 1989, este într-adevăr o performanţă. Stupidă şi falsă, cu scopul vădit de a-i acoperi pe autori, cartea aceasta are totuşi un merit pentru care e bine să fie căutată. În ideea de a-şi justifica atacurile, doi dintre autori, Constantin Petculescu şi Alexandru Florian, au realizat o antologie de texte din presa interbelică în care oameni ca: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Nicolae Roşu, Mihail Manoilescu, Mihail Polihroniade, Emil Cioran, Ernest Bernea, Radu Gyr, Dan Botta, Vintilă Horia, Traian Brăileanu, Ion Găvănescul, Corneliu Şumuleanu, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Octav Onicescu, P.P. Panaitescu, Petre Ţuţea, Traian Herseni îşi mărturisesc părerile despre Legiune şi legionarism precum şi participarea lor sufletească şi activă la ideea legionară, care într-adevăr ucide în conştiinţa cititorului materialismul ateu şi comunist. Florilegiu rar şi greu de găsit pentru tineretul de azi, textele acestea au în mod firesc efectul bumerangului. Legionarii se cuvine să le fie recunoscători realizatorilor acestei cărţi fiindcă au reuşit să-i apere cu ceea ce au vrut ei să-i atace.
Cum însă Legiunea izbucnea în viaţa românească cu o forţă revoluţionară susţinută de un crez mistic şi mitic, cum din reînvierea mitului românesc apăreau şi se anunţau implicit germenii unei culturi spirituaIe specifice, cum se dezgropa de sub nămolul cotropirilor străine esenţa românismului şi se descoperea linia creatoare a lui, Legiunea devenea ea însăşi un mit în plin marş atrăgător şi cuceritor. El stimula setea – subterană, am zice – a acestui neam de a se dezvolta el însuşi, de a se afirma în faţa lumii şi a lui Dumnezeu în deplinătatea valenţelor şi potenţelor sale. Prin Legiune, prin înfăptuirea mitului ei, unul uman şi creştin, cu rădăcinile în pământ şi cu roadele în cer, pe o verticală curăţată de orice zgură a negaţiei, neamul românesc tindea să se realizeze pe sine după chemarea divină. Ori, tocmai aceasta trebuia împiedicată cu orice preţ în opinia celor ce ne asupreau şi râvneau la avutul nostru material, la bogăţille noastre, la ţara noastră. Şi dacă într-o bună măsură au reuşit pe plan material, mitul a rămas. Nevăzut dar simţit, trăit, ca orice mit. Nevăzut, dar întăritor în credinţă şi creator de cultură. Deschizător de drum spre mântuire a omului şi a neamului, mitul este singurul îndrumător adevărat al istoriei. Şi legionarii au intuit istoria neamului şi i-au reînviat mituI. De aceea mitul trebuie distrus, în optica duşmanilor legiunii. Ei pierd material dacă se realizează mitul. Ei, care vorbesc despre inconsistenţa miturilor, ştiu că un mit aI materiei nu există. Fizica, pe care pretind că o cunosc (dar nu o înţeleg, spunem noi), le demonstrează că entitatea cea mai inconsistentă este materia, din care ei însă nu pot evada. De aici necesitatea pentru ei de a asalta şi demola miturile. De a învinge invincibilul, i-am completa noi.
Şi atunci… parturiunt montes nascetur ridiculus mus.
Şi aşa au apărut, pe rând, dar repetându-se onomatopeic:
- „Inconsistenţa miturilor. Cazul Mişcării Legionare”, de Stelian Bălănascu şi Ion SoIacolu, o carte cu o abundenţă demnă de invidiat, de către amatori în jonglerii cerebrale şi insidiozităţi, totuşi uşor de decelat. Plină de sofisme, arguţii şi artificii, la sfârşitul ei nu te întrebi ce vrea să spună, ci vezi, zâmbind, că toată preţiozitatea ei nu spune nimic.
- „Legiunea ArhangheIului Mihail, de la mit la realitate”, de Dragoş Zamfirescu. Având pretenţii de abordare serioasă a subiectului, cartea adună şi ea acuzele aduse legionarilor de către adversarii lor, îndeosebi cele antonesciene, cu o părtinire bătătoare la ochi până la refuz.
- „Mişcarea Legionară. Mit şi realitate”, de Constantin Petculescu, acelaşi din menţionata „Idee care ucide” şi care tratează tema cu aceeaşi bună credinţă şi obiectivitate comunistă de acolo.
Rahitismul gândirii acestor autori, stiIul şi maniera lor, dar mai ales preocuparea legionarilor de a construi sau cel puţin de a conserva intact ceea ce au construit înaintaşii, i-au determinat pe legionari să nu riposteze în slabele lor organe de publicitate (ei nu au avut şi cu atât mai mult nu au mijloace de afirmare mediatică). Dincolo de acestea însă mai este certitudinea lor ideologică de nezdruncinat, conştiinţa că se află pe făgaşul de împlinire a unui destin istoric inexorabil, care îi face să nu se oprească în faţa unor mărunte încercări de a la devia calea. Câinii latră, caravana trece, chiar dacă lasă pe drum jertfe sau este abandonată de unii. Vin alţii care-i simt chemarea şi drumul se continuă. Drumul se continuă spre infinitul râvnit şi lătratul câinilor se pierde-n neantul din care provine.
Sebastian Mocanu – fragment din articolul „Profanatoarea”, Permanenţe an I, Nr. 8/1998