Decemvirii (31)

Poziția Mișcării Legionare față de Mihai Stelescu și Decemviri (II)

După ce am urmărit și analizat împreună presa legionară din perioada iulie-august 1936, mergem mai departe, ocupându-ne de poziționarea lui Vasile Marin și a lui Ionel Moța față de moartea lui Stelescu și de acțiunea Decemvirilor. De-a lungul serialului nostru ne-am oprit de mai multe ori la Moța, citându-l pe subiectul Stelescu, Târgu Mureș etc. Cu Vasile Marin ne-am întâlnit mai puțin, dar în câteva puncte esențiale. Fără să reluăm integral intersecțiile celor doi cu subiectul nostru, vom încerca să arătăm poziționarea la momentul 1936.

Imediat după 16 iulie, îi găsim pe amândoi în fruntea avocaților care îi reprezentau în instanță pe Decemviri, în faza preliminară a procesului. Declarațiile lor în fața instanței sunt absolut zguduitoare și, bineînțeles, total favorabile Decemvirilor. Desigur, ca avocați ai apărării, nu putea fi altfel, însă atiudinea lor nu era legată de poziția de avocat apărător, obligat prin natura meseriei să își apere clientul, ci de cea de camarazi, șefi legionari, comandanți legionari care înțeleg, cred și aprobă actul celor 10. Echipa Moța-Marin va conduce situația legală a Decemvirilor până în noiembrie 1936, când intervine plecarea lor în Spania, unde aveau să cadă martiric în numele tuturor generațiilor legionare foste, prezente și viitoare. Prezența lor în procesul efectiv al Decemvirilor, care s-a judecat abia în primăvara lui 1937, a devenit astfel imposibilă.

Vasile Marin

Intrat în Legiune la finele lui 1932, o va sluji din primul moment de pe două poziții vitale: avocat pledant în majoritatea proceselor deschise împotriva legionarilor, pe tot cuprinsul țării, și gazetar în paginile „Axei”, „Vestitorilor” și „Cuvântului”. Arestat și el în prigoana Duca, a fost martor direct al tuturor ticăloșiilor lui Stelescu, între 1934 și 1936. Situația Stelescu îl apăsa cu atât mai mult, cu cât la începuturile sale legionare legase cu el o strânsă prietenie și camaraderie, considerându-l reper legionar. Reluăm un citat din Horia Sima pe care l-am mai folosit:

Venisem la Bucureşti pentru a lua parte la constituirea Asociaţiei „Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922”. Era în aprilie 1935. De la sediu am plecat cu Vasile Marin la Palatul Mediciniştilor, unde era fixat locul adunării. Ne-am aşezat amândoi chiar în fundul sălii. Deodată se deschide uşa şi apare Stelescu. Îl văd pe Vasile Marin că începe să se schimbe la faţă şi, neliniştit, îmi şopteşte: „numai să nu-i treacă prin cap să se aşeze lângă noi”. La începerea şedinţei, Moţa s-a ridicat şi a somat pe Stelescu să părăsească sala. Nici nu i s-a pronunţat numele. Acesta s-a strecurat pe uşă cu ochii înveninaţi. Vasile Marin privea îndurerat scena. La ieşire, mi-a spus: „Am trecut prin momente penibile. Am fost buni prieteni. Îmi face rău când îl văd. Pentru mine, mai proaspăt intrat în Legiune, a reprezentat o întruchipare a adevăratului legionar. Nu pot să înţeleg cum în acelaşi om pot să convieţuiască atâtea elanuri eroice şi atâta abjecţiune. Ceva n-a funcţionat normal în capul acestui om de la început”. Vasile Marin suferise o cruntă decepţie. Fusese lovit în prietenia ce-o acordase acestui om. (Horia Sima, „Vasile Marin”, în „Mari Existențe Legionare”)

L-am văzut pe Vasile Marin în contextul Târgu Mureș, fiind principalul avocat al studențimii acuzate de intonarea „Cântecului Nicadorilor” la Sinaia și de așa zisele profanări care nu au avut, de fapt, loc în gara Sinaia. Pledoaria lui în instanță, pe această speță, este fantastică.

L-am întâlnit și înainte de asasinarea lui Stelescu. Așa cum vă amintiți, în preziua morții lui Stelescu, 15 iulie 1936, opt dintre Decemviri, respectiv Bozântan, Curcă, Pele, Atanasiu, Gavrilă, Georgescu, Trandafir și Vlad pleacă la Hotarele, Ilfov. Acolo funcționa celebra tabără de muncă legionară condusă de Vasile Marin. În dimineața zilei de 16 iulie ceilalți doi Decemviri, Caratănase și State, vin la Hotarele și recuperează echipa, pornind cu toții spre București, unde peste câteva ore îl vor lichida pe Stelescu, în Spitalul Brâncovenesc. Marin nu a știut nimic din tot ce avea să se petreacă.

Apoi, în 22 iulie 1936, apare în fața instanței în cadrul procedurii de confirmare a mandatelor de arestare pentru cei 10. În apărarea acuzaților, Marin va face o afirmație gravă și hotărâtă: D. avocat Vasile Marin explică tribunalului că fapta acuzaţilor este o urmare directă a rezoluţiunei celor 4000 de studenţi, întruniţi în congres la Tg.-Mureş, care au decis suprimarea lui Stelescu. „Lupta”, 22 iulie 1936

Am remarcat în mai multe rânduri consecvența discursului legionar legat de Târgu Mureș. Toți legioinarii care s-au pronunțat pe subiect la momentul 1936 au fost pe deplin de acord cu sentința dată, cu alcătuirea echipelor de pedeapsă și au privit apoi gestul Decemvirilor ca o consecință firească a congresului de la Târgu Mureș, în condițiile în care autoritățile și instrumentele lor – între care Stelescu avea un rol principal – nu numai că nu au dat înapoi după aprilie 1936, dar au continuat provocarea, umilirea, învinovățirea și agresarea unui tineret care nu se făcuse vinovat de nicio crimă, nicio violență, nicio infracțiune. Și, mai mult decât atât, autoritățile nu au renunțat la planul de asasinare a lui Corneliu Zelea Codreanu.

Încă o dată, în fața instanței, prin vocea lui Vasile Marin, hotărârile de al Târgu Mureș sunt folosite ca explicație a gestului Decemvirilor. Marin spune cât se poate de clar că moartea lui Stelescu a fost decisă prin sentința de la Târgu Mureș, pronunțată de studențimea legionară română. Iată și o cifră uriașă, 4000 de persoane, o cifră din care înțelegem cât de dureros era percepută această trădare a lui Stelescu, cât de necesară le părea studenților pedepsirea acestei trădări prin soluția capitală. Așa cum vom vedea în episoadele viitoare, nu doar studențimea era de această părere, și alte corpuri legionare gândeau la fel.

Există și o mărturie a soției lui Vasile Marin, Ana Maria Marin, pe care vreau să o pun în discuție: Peste câteva zile, Stelescu a fost pedepsit în spitalul Brâncovenesc de o echipă de legionari, care, predându-se, a declarat că astfel se pedepsesc, în Mişcare, trădătorii. Vasia a venit 24 de ore la Bucureşți, amărât de această acţiune, pe care nu o înţelegea şi nu o aproba. Decemvirii erau nişte tineri care înţelegeau să termine cu metodele fanariote, reactualizate, să termine cu trădarea. (Ana Maria Marin, „Prin poarta cea strâmtă”)

Aici avem două neconcordanțe. Prima se referă la cele 24 de ore; știm sigur din presa momentului, și vorbim nu doar de presa legionară, ci și de cea oficială, că Vasile Marin a stat mai mult în București, apărând în instanță pentru cei 10. A doua se referă la faptul că Marin nu înțelegea și nu aproba gestul. Nu a fost așa. Desigur, Ana Maria Marin a redactat aceste memorii la zeci de ani distanță față de momentul 1936, an în care avea să se despartă definitiv de soțul ei. Practic, de la moartea lui Stelescu și până la plecarea echipei legionare în Spania, au trecut 4 luni. În plus, deși pentru toate generațiile legionare Ana Maria Marin reprezintă un simbol și o personalitate marcantă a Legiunii și a detenției politice, ea nu a fost înscrisă niciodată în Mișcare și nu a putut-o ierta niciodată nici pe ea și nici pe șeful ei, Căpitanul, pentru pierderea lui Vasile Marin. Nici pe Vasia nu l-a iertat pentru că a murit în Spania. Durerea și atitudinea ei sunt perfect de înțeles. Astăzi, la distanță de aproape 90 de ani de la acel moment, cunoscând derularea tuturor evenimentelor ulterioare lui, înțelegem că dacă Marin nu ar fi căzut la Majadahonda, cădea oricum sub gloanțe românești la 22 septembrie 1939, ca restul echipei legionare supraviețuitoare a frontului spaniol.

Nu am găsit nicio informație, nicio presupunere și nicio supoziție legată de faptul că Marin ar fi știut de execuția plănuită de Decemviri. Așadar, nu a știut ce și când urmează să facă cei 10, dar cu siguranță a înțeles și a aprobat gestul Decemvirilor. În afară de cele enumerate mai sus, există încă o dovadă categorică a celor pe care le afirm, în contradicție cu cele scrise de Ana Maria Marin.

Așa cum am spus, între suprimarea lui Stelescu și plecarea în Spania a trecut puțină vreme, dar în acest timp s-a plămădit, la îndemnul lui Vasile Marin, singurul cântec legionar interzis vreodată de Căpitan. Poate că unii dintre voi ați auzit de el, poate că mulți aflați pentru prima dată că a existat așa ceva. Este vorba despre un marș compus de celebrul tandem Nelu Mânzatu (muzică) – Radu Gyr (versuri), care a creat cele mai cunoscute și mai frumoase cântece legionare: „Sfântă Tinerețe Legionară”, „Imnul Moța Marin”, „Imnul Muncitorilor”, „Imnul Biruinței”.

Între timp mai compusesem două marșuri, Imnul Românilor Secuizați, cu versurile lui Horațiu Comăniciu, și Răzbunare, scris cu Radu Gyr, la îndemnul prietenului Vasile Marin cu care mă înfrățisem în 1936 […] Cu Vasile Marin mă vedeam adesea la match-urile de fotbal de la Arena Venus, pe Cheiul Dâmboviței. Într-o zi mă dusei să îl vizitez la tabăra de muncă din marginea Bucureștilor, unde comanda un grup de legionari ce fabricau cărămidă. Îmi vorbi inspirat de marile trădări din istoria românească, printre altele, vânzarea lui Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu, îndemnându-mă să compun un marș pentru stigmatizarea trădării și nevoia de pedepsire a trădătorilor. De acord cu Radu Gyr, am scris acel Răzbunare ce a avut viață scurtă, fiind interzis de Căpitan pentru violența strofelor. (Ion Mânzatu, „Cum am compus cântecele legionare”.)

Vom reda integral textul marșului „Răzbunare” în completarea acestui text. Când veți citi versurile veți vedea că Vasile Marin nu numai că a înțeles și a aprobat gestul Decemvirilor, dar a dorit să fie glorificat și propovăduit. Desigur, cine ar fi putut pune mai bine în vers așa ceva, decât Radu Gyr. Cântecul este alcătuit din 5 strofe a câte 8 versuri și un refren în 5 versuri care se repetă după fiecare dintre ele. Refrenul sună așa: Pentru trădători, mișei și trădare,/ Azi vrem gloanțe și vrem ștreang,/ Răzbunare!/ A-nceput vifornița cea mare,/ Răzbunare!

Cântecul reprezintă o cronologie în versuri a trădării la români, ajungând la momentul Stelescu și Decemviri, căruia i se dedică o strofă întreagă, apoi continuă cu descrierea atitudinii legionare față de pedepsirea trădării după acest moment. Iată strofa Decemvirilor: Noi legionari clădim din fier și vijelie,/ Un suflet de aramă și oțel;/ Un Căpitan avem Parâng de vitejie/ Trădarea vru să-l piardă și pe el./ Dar zece trăznete’n mânie,/ L-au fulgerat pe trădător./ Cutremură-te Neam de-atâta vitejie,/ Cei zece ți-au croit alt viitor.

Mai înălțător, mai apologetic, mai poetic de atât nici că se putea, trăznet, adică pedeapsă divină, Căpitanul, un munte de vitejie etc. Cu toate acestea, a fost interzis de Corneliu Codreanu, cu toate că a aprobat și el gestul Decemvirilor și i-a susținut și glorificat. Deși interzis și niciodată tipărit pe vremea aceea în vreo carte de versuri sau publicație legionară (apare abia în cartea lui Mânzatu din exil, 1986), cântecul nu numai că a supraviețuit și a fost cântat de legionarii tuturor generațiilor, dar a dat memoriei și memorialisticii legionare celebra și intens utilizata expresie „vifornița cea mare”.

Echipa legionară a plecat în Spania cu acest cântec pe buze, doar fusese „comandat” direct de Vasile Marin. O găsim fredonată pe frontul spaniol de Pr. Borșa (vezi Neculai Totu, „Însemnări de pe front”) chiar înainte de explozia în care au murit martiric Moța și Marin, ulterior dă nume de capitole în cărți de memorii, e folosită și în țară și în exil, și înainte de 1989 și după. Poate cititorilor noștri le este cunoscută de la părintele Dimitrie Bejan, care a ales-o ca titlul pentru una din cărțile sale.

„Răzbunare”, deși născut fără dubiu din gestul Decemvirilor, la îndemnul lui Marin, nu vine cu o noutate absolută în planul cântecului legionar. Nu voi face acum și aici o analiză a cântecelor legionare, dar trebuie să spunem că în primăvara lui 1936, în strânsă legătură cu ce se întâmplase la Târgu Mureș, aceeași echipă Mânzatu-Gyr crease „Sfântă Tinerețe Legionară”. Această compoziție, căreia Căpitanul însuși i-a stabilit titlul, a fost transformată prin hotărârea acestuia, în imnul neoficial al Mișcării, tipărită și distribuită în zeci de mii de exemplare. Primul tiraj de 5000 exemplare s-a epuizat în doar câteva zile. Să nu uităm că acest cântec, conține și versurile: Pentru cei viteji zidim altare/ Și-avem doar gloanțe pentru trădători.

Ionel Moța

A surprinde gândirea și atitudinile lui Moța legate de situația lui Stelescu, în principal, și de cea a trădării și pedepsirii trădătorului, în general, în câteva paragrafe sau pagini de articol, este, evident, imposibil. Am punctat pe aceste idei în multe din episoadele anterioare, cel care a impus Mișcării atitudinea dură și extremă față de trădare și trădător, cel care a creat planurile de protecție și protejare a vieții Căpitanului, cel care a stabilit reacția zguduitoare în caz de asasinare a Căpitanului, cel care a impulsionat deciziile de la Târgu Mureș, a fost exclusiv și fără dubiu, Ionel Moța.

Pentru a înțelege mai clar cele enumerate mai sus și mai ales motivele care au stat la baza acestor atitudini și directive ale lui Moța, va invit să recitiți serialul nostru. Fără a relua integral mențiunile deja făcute în episoadele precedente, mă voi limita la o scurtă și cronologică trecere în revistă a celor mai importante dintre ele, care să ne aducă până la momentul iulie 1936.

– 1923, Complotul Studențesc ce viza pedepsirea prin asasinare a mai multor miniștri, bancheri, șefi evrei ai presei oficiale etc. Ideea și inițiativa aparține exclusiv lui Moța, ceilalți, întâi Căpitanul apoi toți Văcăreștenii (așa cum vor fi supranumiți ulterior complotiștii), aderând integral la planul lui Moța.

– 1924, pedepsirea trădării, Moța trage în Vernichescu pe când se afla în arestul penitenciarului Văcărești, chiar în preziua procesului Complotului Studențesc. Vernichescu nu moare asasinat de Moța, așa cum în mod voit eronat se mai scrie în unele așa zise cărți de istorie, ci va deveni un mare erou al rezistenței din munți, fiind executat de comuniști 25 de ani mai târziu.

– 1933-1934, prigoana Duca, Moța se ocupă personal de protejarea și siguranța Căpitanului și va face asta până la finalul vieții sale; în aceeași perioadă Stelescu dă primele semne de „defecțiune”, încercând în această fază sabotarea autorității lui Moța. (vezi Decemvirii 3, 10, 11, 15)

– Aprilie 1935, congresul Asociaţiei Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922, Moța îl numește public „om nedemn” pe Stelescu și îl scoate din sală. (vezi Decemvirii 9)

– Iunie 1935, corespondența naționalistă cu reprezentații Institutul Welt-Dienst, precizează strategia legionară în caz de asasinare a Căpitanului: zguduirea istoriei prin eliminarea a sute de vrăjmași vinovați de trădarea patriei. (vezi Decemvirii 11)

– Vara 1935, pregătește și anunță în tabăra de la Carmen Sylva reacția fermă a legionarilor în caz de atentat asupra Căpitanului: răzbunare zguduitoare și exemplară a legionarilor și pedepsirea vinovaților. (vezi Decemvirii 11)

– Primăvara 1936, ordin trimis de Moța către șefii de cuiburi în urma asasinatului șefului Partidului Muncitoresc Național-Socialist German din Elveția, Wilhelm Gustloff, aceeași idee, dacă aceasta se va întâmpla și la noi, reacțiunea legionară va fi cruntă. (vezi Decemvirii 12)

– Aprilie 1936, Congresul Studențesc de la Târgu Mureș – studențimea asumă public planul lui Moța și pe baza lui apar hotărârile congresului, între ele, crearea listelor cu trădători și a echipelor care se angajează să îi pedepsească. (vezi Decemvirii 18, 19)

– Aprilie 1936, Moța organizează al doilea congres al Asociaţiei Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922, în cadrul căruia declară legitime hotărârile de la Târgu Mureș și avertizează pe cei vizați de ele că, dacă nu își schimbă atitudinea, vor fi aplicate. (vezi Decemvirii 20)

– Iulie 1936, Moța, alături de Marin, conduce echipa de avocați a Decemvirilor, declarațiile lui sunt, ca de obicei, dinamită pură: Gestul acuzaţilor este isvorit din sufletul tuturor legionarilor cari au condamnat trădarea lui Stelescu; asasinatul lui Stelescu nu este o crimă de drept comun, ci una de DREPT DIVIN. (vezi Decemvirii 27)

Am ajuns, așadar la momentul istoric de care ne ocupăm și la cel mai cutremurător text semnat de Ionel Moța. „Tineret anarhic?” este celebrul articol în care Moța explică violențele legionare în raport cu violențele autorităților și mai ales cauza lor. Citat în diverse cărți și publicații, chiar și în cadrul serialului nostru, a circulat până acum doar sub forma unor fragmente preluate de-a lungul generaților din biografia lui Ionel Moța, redactată și publicată de A.Vântu în 1937. Articolul nu a apărut în forma lui completă nici măcar în volumul „Cranii de lemn”. Plasat aproape unanim de cei care l-au citat de-a lungul vremii, în anul 1936, el corespunde de fapt perioadei post asasinarea lui Stelescu.

Textul original a apărut în paginile ziarului focșănean „Brațul de Fier”, condus de comandantul legionar al Bunei Vestiri, Ion Blănaru, în numărul 15, aferent lunii august 1936. Textul reprezintă o magistrală reacție/acuzație îndreptată împotriva ziarelor clasei politice „Îndreptarea” (ziar al Partidului Poporului), „Dreptatea” și „Patria” (ziare ale Partidului Național Țărănesc), care, în urma situației Stelescu-Decemviri, nu mai conteneau cu calomniile și acuzele lansate în bloc asupra Legiunii și a „tineretului anarhic”. Veți găsi textul conex acestui articol și vă rog să îl citiți integral. Aceeași poziție și aceleași idei le vom găsi în septembrie 1936 și într-un text al Căpitanlui, dar despre asta vom vorbi într-un episod ulterior.

În afara citatelor pe care le cunoaștem deja despre faptul că violențele legionare sunt de fapt reacții de legitimă apărare, avem o radiografie exactă a întregii situații Mihai Stelescu 1934-1936 și a violențelor la care a fost supusă Mișcarea și mai ales Căpitanul în acest interval, în oglindă cu ticăloșia și dubla măsură a clasei politice, bucată din acest text ce nu a mai circulat până acum. Cine nu a înțeles până acum gestul Decemvirilor (am scris „înțeles”, nu „aprobat”), atitudinea lui Moța și a întregii Mișcări, va găsi în acest text setul complet de chei prin care poate deschide și pătrunde în istoria legionară și românească a anilor ’30:

Aceeași elasticitate o găsim, în concepția acestor mari domni și privitor la „anarhie” ori „violență”. Când știa ce știa și cine știa, în vara 1934, despre cea mai odioasă violență ce se pusese vreodată la cale, asasinarea lui Corneliu Codreanu prin complotul Stelescu-Gheorghiade, n-a tresărit, la numiții domni, nicio fibră din majestuoasa lor structură democratică, nu i-a răscolit nicio indignare împotriva „violenței anarhice”. Ce dulce era atunci așteptarea acelei violențe… iar azi când un vierme e strivit sub călcâi, cu prețul jertfirii vii a atâtor vieți, azi, „marii noștri oameni politici” își vin în fire și își amintesc că sunt posesorii anumitor lozinci împotriva violenței.

E bine să ne lămurim puțin, ca să vadă toată lumea mai clar acest haos de contradicții și insinuări.

Tineretul naționalist, legionar, nu e nicidecum anarhic. El nu practică violența în virtutea vreunui principiu nihilist și nici măcar ca metodă normală de luptă.

Tineretul nostru e un tineret strâns legat de ideea de ordine, ordinea morală, în rândul dintâi, ordinea națională, al doilea și ordinea legală.

Dovadă că se prezintă de bunăvoie în fața autorităților legale, spre a se supune prevederilor legale (pe care le-ar fi putut poate eluda). Tineretul acesta declară că îi sunt absolut suficiente cadrele legale pentru a-și îndeplini misiunea istorică și pentru a birui.

Dar atunci când cei înspăimântați de progresul normal și legal al luptei tineretului, concep ei cei dintâi și pun în aplicare ei cei dintâi scoaterea tineretului din lege, uneltind împotriva lui și întrebuințând cele mai perfide mijloace (dizolvări, împușcări, uneltiri împotriva vieții conducătorilor, cumpărarea și încurajarea trădătorilor etc.), mijloace cărora acest tineret nu le poate face față pe căile legale, – atunci ținem să se știe că nici nu putem să ne resemnăm acceptând înfrângerea noastră prin aceste lovituri imorale, ilegale și piezișe, ci înțelegem să răspundem cu toate mijloacele la care ne dă dreptul cea mai legitimă și mai sfântă apărare.

Textul este mai mult decât clar, nu prea avem ce să analizăm la el. Vreau doar să punctez stict poziția în care Moța îl așează pe Stelescu: un vierme e strivit sub călcâi, în contrast cu cea a Decemviilor: cu prețul jertfirii vii a atâtor vieți. Gestul lor este interpretat ca jertfă vie, oferită conștient și permanent în schimbul pedepsirii trădării. Predarea imediată către autorități a celor 10, cu recunoașterea și asumarea responsabilității, servește ca o dovadă în plus a jertfei lor.

De la publicarea acestui text și până la plecarea pe frontul spaniol au trecut 3 luni și jumătate. În acest timp, ca și până acum, preocuparea principală a lui Moța va fi protejarea vieții Căpitanului. Moța va lua măsuri suplimentare de pază în tabăra de la Carmen Sylva, unde se afla Căpitanul și va continua să încerce descurajarea planurilor de eliminare a șefului Mișcării printr-un discurs dur și amenințător la adresa dușmanilor.

Decemvirii curmaseră acțiunea de trădare a Mișcării în chiar persoana agentului ei, Stelescu. Dușmanii legiunii au crezut atunci momentul potrivit să decapiteze Mișcarea, înarmând brațul altor agenți, sub masca răzbunării celui pedepsit.

Moța a surprins situația și a luat în momentul critic toate măsurile de apărare. Căpitanul nu era însă omul pe care-l puteai ușor convinge să accepte a fi păzit sau să se ferească o vreme până trecea primejdia. Nepăsător de moarte, el brava pericolele. Moța l-a determinat totuși pe Căpitan la anumite măsuri de precauție. Iar în fața legionarilor din tabăra Carmen Sylva a anunțat asupra cui vor cădea răspunderile planurilor criminale ce s-ar pune în aplicare, organizând și lăsând ca autorii din umbră și uneltele lor să plătească cu viața până la al șaptelea neam. (Nicolae Petrașcu, „Ion Moța, Ctitor Legionar”, în „Moța Marin. Răscumpărarea”)

Înainte de a încheia această bucată de text legată poziția lui Moța, revenim puțin la momentul 1923-1924, complotul studențesc și împușcarea lui Vernichescu. Iată un alt mic fragment din același text al lui Nicolae Petrașcu:

Acțiunea prin care reprezentanții studențimii s-au angajat să pedepsească pe trădătorii de neam, a căzut și ea prin trădare. Se găsise un trădător și în rândurile celor aleși să sancționeze trădarea. În fața acestui caz îngrozitor, Ion Moța a reacționat, pedepsind, în închisoare fiind încă, pe trădătorul din rândurile lor! „Gestul lui Moța apărea ca o lumină în mijlocul vieții românești, în care veac de veac luptătorii de neam au fost doborâți prin trădători”, precizează Căpitanul. Exemplul lui l-au reeditat Decemvirii.

Petrașcu are perfectă dreptate. Dacă Nicadorii, împușcând pe Duca, au sancționat corupția, clasa politică, autoritatea care încalcă legea și se transformă într-un uriaș și ilegal aparat de represiune politică sângeroasă, Decemvirii, asemeni lui Moța și urmând exemplul lui, au sancționat trădarea din interior.

În numărul viitor vom urmări reacția diverselor corpuri ale Mișcării Legionare și a Căpitanului la situația Stelescu-Decemviri, urmând apoi să reluăm firul cronologic al evenimentelor care i-au însoțit pe Decemviri de la arestare la moarte.

Tineret anarhic?

Cuvinte către publicul românesc în legătură cu atacurile ziarelor „Îndreptarea”, „Dreptatea”, „Patria” ş.a. împotriva legionarilor

Unii oameni politici români, dintre aceia care acum doi ani aşteptau cu sufletul la gură un „mare eveniment”, ţesut mişeleşte în umbră (şi cu cunoştinţa lor), eveniment care trebuia să-i scape pentru totdeauna de cel mai temut adversar, au început din nou să atace, prin presa lor, „spiritul anarhic” al tineretului legionar.

Precum se vede, principiile democraţiei sunt foarte clasice! Şi problema acestei „anarhii”, a violenţelor, e tot atât de maliabilă pentru domniile lor, ca şi problema libertăţii şi-a „sfintelor” drepturi cetăţeneşti democratice.

Când sunt atinse „drepturile cetăţeneşti” ale lui Blumenfeld – Scrutător, presa democratică a acestor oameni politici îndrăzneşte să spună că dacă aceste drepturi sunt încălcate, se surpă temeliile Unirii de la 1918, care s-ar fi făcut numai cu condiţia ca Scrutător şi ai lui să poată face ce vor în ţara românească (Adevărul nr. 21075 din 21/VI/936). Dar aceşti politicieni democraţi şi cu presa lor, nu au fost cuprinşi de aceeaşi îngrijorare pentru unitatea naţională atunci când în 1933-34 se putea vorbi cu ceva mai mult temei decât acum despre suprimarea libertăţilor şi a drepturilor cetăţeneşti şi când, să nu uităm, murea pe capete tineretul legionar, asasinat, fără a fi sancţionat nimeni, fără a-i sări în ajutor nimeni cu niciun protest. În ambianţa de atunci, un Polizu-Micşuneşti putea face ce-a făcut, în văzul lumii, fără a i se deschide nici până acum măcar un simulacru de acţiune publică.

Aceeaşi elasticitate o găsim, în concepţia acestor mari domni, şi privitor la „anarhie” ori „violenţă”. Când ştia ce ştia şi cine ştia, în vara 1934, despre cea mai odioasă violenţă ce se pusese vreodată la cale – asasinarea lui Corneliu Codreanu prin complotul Stelescu-Gheorghiade –, n-a tresărit la numiţii domni nicio fibră din majestuoasa lor structură democratică, nu i-a răscolit nicio indignare împotriva „violenţei anarhice”. Ce dulce era atunci aşteptarea acelei violenţe… Iar azi, când un vierme e strivit sub călcâi, cu preţul jertfii vii a atâtor vieţi – azi, „marii noştri oameni politici” îşi vin în fire şi îşi amintesc că sunt posesorii anumitor lozinci împotriva violenţei.

E bine să ne lămurim puţin, ca să vadă toată lumea mai clar acest haos de contradicţii şi insinuări.

Tineretul naţionalist, legionar, nu e nicidecum anarhic. El nu practică violenţa în virtutea vreunui principiu nihilist şi nici măcar ca metodă normală de luptă.

Tineretul nostru e un tineret strâns legat de ideea de ordine, ordinea morală în rândul întâi, ordinea naţională, în al doilea şi chiar ordinea legală.

Dovadă că se prezintă de bună voie în faţa autorităţilor legale, spre a se supune prevederilor legale (pe care le-ar fi putut, poate, eluda). Tineretul acesta declară că îi sunt absolut suficiente cadrele legale pentru a-şi împlini misiunea sa istorică şi pentru a birui.

Dar atunci când cei înspăimântaţi de progresul normal şi legal al luptei tineretului, concep ei cei dintâi şi pun în aplicare ei cei dintâi scoaterea tineretului din lege, uneltind împotriva lui şi întrebuinţând cele mai perfide mijloace (dizolvări, împuşcări, uneltiri împotriva vieţii conducătorilor, cumpărarea şi încurajarea trădătorilor etc), mijloace cărora acest tineret nu le poate face faţă pe căile legale – atunci ţinem să se ştie că nici nu putem să ne resemnăm, aceeptând înfrângerea noastră prin aceste lovituri imorale, ilegale şi piezişe, ci înţelegem să răspundem cu toate mijloacele la care ne dă dreptul cea mai legitimă şi mai sfântă apărare.

Aceste afirmaţii ale noastre pot fi, desigur, foarte uşor răsturnate de către adversarii noştri, afirmând că nu sunt adevărate provocările despre care vorbim, atacurile infame, imorale şi ilegale despre care ne plângem. „Voi aţi început uneltirile şi violenţele”, zic ei.

Dar noi afirmăm în faţa lui Dumnezeu şi-a istoriei că niciodată violenţele noastre n-au fost decât legitime apărări. Începetul ilegalităţilor şi-a violenţelor a fost la duşmanii noştri. Dumnezeu şi istoria vor decide asupra acestei chestiuni, a priorităţii atacului nedrept şi deci a justificării uneia sau a celeilalte violenţe.

Iar dacă, pe viitor aceşti politicieni vor cu adevărat pace şi linişte în ţară, să binevoiască a se feri de piaza rea a ceasului când sunt tentaţi, spre a scăpa mai uşor de adversari, să uneltească din nou asupra vieţii noastre, să ne scoată din nou din lege şi din lupta egală şi cavalerească. Şi vor avea linişte şi pace.

Dar dacă violenţele şi uneltirile lor vor continua, vor trebui să se izbească în plin de acest tineret care îşi apără, chiar cu sălbăticie, misiunea, idealul şi Căpitanul său.

Ion I. Moţa

Braţul de Fier, Anul II, nr. 15, August 1936

RĂZBUNARE

muzica Nelu Mânzatu, versuri Radu Gyr

O, neam al meu bătut cu viscol și cenușe,

În lanțuri sub zăvoare ai gemut

Și când ai vrut să frângi robie și cătușe

Trădarea a venit și te-a vândut.

Ce greu blestem și ce osândă,

Ți-a scris cu sânge’naltă stea,

Mișei și slugi s’au strâns cu toții ca să vândă,

Pe cei ce vrură mântuirea ta.