N-avem nici un motiv să ne mândrim cu ceea ce se întâmplă în țară, sub regimul comunist. Nu ne putem oferi nici nouă și nici străinătății vreo veste mângâietoare. Nu prosperează decât fiara bolșevică ce s-a ridicat la conducere la adăpostul armatelor de ocupație, în timp ce poporul se cufundă într-un abis de disperare. Din rău în mai rău, în această epocă de uluitor progres tehnic și industrial, când și cele mai înapoiate națiuni se străduiesc să învingă mizeria.
Foametea ce bântuie România nu se datorează numai planurilor economice absurd întocmite și nici incompetenței administrative, cum explica gazetarii din Occident, ci precumpănitor intențiilor criminale ale partidului. E o foamete proiectată, planificată, cu scopul să înfrângă și ultimele resorturi de rezistență ale populației.
Formula înfometării e veche și a fost aplicată de toate regimurile comuniste din lume. Controlând bucătura ce o bagă omul în gură, capetele satanice ale comuniștilor urmăresc anihilarea individului, cufundarea lui într-o masă amorfă, care să se miște în dreapta sau în stânga, înainte sau înapoi, la pocnetul biciului.
Foametea în România s-a instalat odată cu regimul venit de peste Nistru. Dar niciodată n-a luat formele fioroase de astăzi. Țară întreagă trăiește într-un fel de delir al foametei. Nici cozile nu mai servesc la nimic, căci nu mai dau satisfacția ca, după o lungă așteptare, să te alegi măcar cu un pumn de cartofi. Și atunci trebuie să ne întrebăm de ce această bruscă scădere în aprovizionarea populației, până la limita de unde începe să rânjească spectrul foamei?
Nu e întâmplător și nu se datorează exclusiv unor factori economici. E o conjunctură pe care tovarășii, în înțelegere cu Moscova, o folosesc pentru scopuri mult mai perfide. Văzând că după 40 de ani de teroare și mizerie, spiritul național român a rămas neînduplecat, repudiind din adâncul sufletului dogmele ateo-marxiste, l-au supus la un tratament și mai dur, transformând întreaga națiune într-o vastă închisoare, unde rațiile alimentare se reduc la acel cuantum ca să pâlpâie viața în deținuți. Ca să sfărâme și ultimele rezerve de rezistență din conștiința oamenilor, i-au împins în această zonă de înfometare în care nu mai au altă preocupare decât să-și procure minimum de existență clipă de clipă. E acea limită de subzistență în care omul se aseamănă mai mult animalelor și treptat, instinctele umane se transformă în instincte de fiară. Un singur gând îl mai frământă: supraviețuirea chiar dacă demnitatea umană e desființată.
Suntem convinși că națiunea română, călită în focul atâtor veacuri de asuprire, va rezista și asupra acestui asalt infam și criminal al puterilor răului.
Ne întristează însă și ne doare purtarea atâtor români din exil care și în fața acestei probe supreme de bestialitate a regimului din țară, continuă să se gudure pe lângă acești asasini. Normal ar fi să-și revină, să se lepede de monștri, refuzând să fie complici la opera călăilor. Ce mai așteaptă ca să se convingă că comunismul e intratabil, că își realizează acțiunea destructivă până la ultimele consecințe și că a sosit ceasul să-ți facă un ”mea culpa”, reintegrându-se comunității naționale?
În fața supremului martiriu al fraților noștri din țară, românii din exil trebuie să răspundă în bloc cu un act masiv de condamnare. Nu putem privi pasiv la ravagiile morale și fizice ce le provoacă în rândurile populației foametea organizată de bolșevici, după calapodul Piteștilor, Gherlei, Aiudului, ci trebuie să se trezească în noi toate fibrele indignării și revoltei. În fața aceste încercări diabolice de a îngenunchea Națiunea, mândria de a fi român trebuie să reacționeze cu vigoare și temeritate. Cei din țară trebuie să știe că rezistența lor contra asupritorilor care vor să le destrame sufletul străbun, sunt susținuți de toată suflarea românească din exil. Mândria de a fi român trebuie să biruie toate nepăsările, lașitățile și trădările în dauna demnității naționale. Ca un zid uriaș până la cer trebuie să se ridice zidul conștiințelor noastre, astupând orice breșă, orice fisură, provocată de agenții inamicului.
Ca la Mărășești în 1917, trebuie să strigăm cu toții barbarilor din răsărit: ”Pe aici nu se trece!”. Nu se vor mai găsi frați de-ai noștri care să-și închirieze conștiințele regimului din țară, devenind complicii asasinilor.
Mândria de a fi român nu trebuie să se afirme numai prin referințe la trecutul mare, eroic și glorios al neamului, să nu ne mândrim numai cu ce au făcut străbunii noștri ci să călcăm pe urmele lor, înfruntându-ne ”aici și acum” cu problemele ce se pun astăzi.
Nici să invocăm steril Pronia Cerească, lăsând în voia lui Dumnezeu soarta neamului nostru. Asta e pură fățărnicie. Mai întâi trebuie să ne încordăm puterile la maximum, pentru a face tot ce ne stă în putință pentru eliberarea neamului și abia după ce am stors din noi toată capacitatea de sacrificiu, avem dreptul să cerem ajutorul ”Divin”, ca să ne binecuvânteze propria noastră lucrare.
”Mândria de a fi român” e o puternică armă a pribegilor, căci exaltă sufletele, ținându-le într-o stare de permanentă luciditate și capacitate combativă ca să poată interveni cu succes contra oștilor întunericului, respingându-le și distrugându-le.
Horia Sima, Ţara şi exilul, an XVIII, 1981-82