Începând cu acest număr, ne propunem să oferim cititorilor revistei noastre un ciclu de cateheze care țin de ABC-ul credinței creștine. Intenția noastră este de a prezenta conținuturi cât mai concise posibil, dar explicite și pe înțelesul tuturor. Iar pentru cei care vor dori să aprofundeze un subiect sau altul, vom nota la finalul fiecăreia câteva repere bibliografice reprezentative.
Începem cu SFÂNTA SCRIPTURĂ, pentru că ea constituie baza doctrinară, morală, canonică și liturgică a vieții oricărui creștin.
- Mai întâi, o scurtă contextualizare. Dumnezeu S-a revelat oamenilor pe două căi: naturală şi supranaturală. Revelaţia supranaturală, la rândul ei, a fost transmisă tot prin două căi: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Între ele există unele asemănări (au acelaşi izvor, Dumnezeu; acelaşi mesaj al credinţei, nu se contrazic etc.), dar şi unele deosebiri (ca formă de exprimare, una în scris, cealaltă şi scris şi oral; Sfânta Scriptură este inspirată în totalitate, Sfânta Tradiţie numai parţial; Sfânta Scriptură transmite cuvântul Domnului direct, Sfânta Tradiţie – indirect, uneori comentat, interpretat etc.).
- Date generale:
- definiţie: colecţia de cărţi ale Vechiului şi Noului Testament scrise de către autori sacri, sub inspiraţia Sfântului Duh;
- denumiri: „Biblia” (din gr. τá βιβλία = cărţile); „Sfânta Scriptură” (din lat. Sancta Scriptura);
- cuprins: Vechiul Testament – 39 cărţi canonice + 13 necanonice; Noul Testament – 27 de cărţi canonice;
- stabilirea canonului: pentru Vechiul Testament pe vremea lui Ezdra (sec. V î.Hr.); pentru Noul Testament, sfârşitul sec. I, recunoscut de către Biserică la Sinodul local din Laodiceea (360) şi Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787);
- elemente de istorie a textului biblic: Vechiul Testament: aprox. în anul 1250 î. Hr., Moise primeşte Tablele Legii pe muntele Sinai şi scrie Pentateuhul. Celelalte scrieri vetero-testamentare sunt alcătuite până aprox. în sec. V î. Hr. (pe vremea lui Ezdra); Septuaginta este varianta grecească a Bibliei ebraice. Traducerea s-a făcut în Alexandria, pe la 250 î.Hr., de către 72 învăţaţi evrei, aduşi din Palestina de Ptolemeu al II-lea Filadelful. De reţinut că însuşi Mântuitorul, ca de altfel şi Sfinţii Evanghelişti, citează după Septuaginta, nu după varianta ebraică; Vulgata este varianta latină a Bibliei, tradusă de către Fericitul Ieronim (sec. al IV-lea); Textul Masoretic („masora” = tradiţie) reprezintă textul ebraic al Vechiului Testament, transcris în sec. VIII – X d. Hr., care, pe lângă consoanele existente până atunci, primeşte şi vocale, pentru a facilita lectura. Unii exegeţi afirmă, însă, că masoreţii au falsificat anumite versete, în defavoarea creştinilor şi, evident, în favoarea iudeilor;
- b. Noului Testament a fost scris în limba greacă, cu excepţia Evangheliei după Matei, scrisă iniţial în ebraică (dialectul aramaic), dar tradusă apoi în greacă, de către însuşi autorul;
– împărţirea în capitole şi versete: a. În capitole: în sec. al XIII-lea, cardinalul Ştefan Langton şi călugărul Huges de Saint Glef; b. În versete: în sec. al XVI-lea, tipograful parizian Robert Ştefan. Această împărţire a permis, apoi, utilizarea lecturii folosind „locurile paralele” de la subsolul/marginea fiecărei pagini;
- primele ediţii româneşti ale Bibliei: 1648 (numai Noul Testament, numit „de la Bălgrad”, datorat ostenelii mitropolitului Simion Ştefan); 1688 – prima ediţie integrală („Biblia lui Şerban”); 1856 – Biblia de la Buzău; 1858 – Biblia lui Şaguna; 1795 – Biblia de la Blaj; 1914 – Biblia de la Bucureşti; 1936 – Biblia lui Gala Galaction şi Vasile Radu; 1944 – Biblia patriarhului Nicodim; 1968 – Biblia patriarhului Justinian; 2001 – Biblia Ed. Jubiliară a Sf. Sinod (cunoscută și cu numele de „Biblia Anania”, cu „Introduceri” deosebit de utile la începutul fiecărei cărți și cu note explicative la subsol, la fel de utile); Biblia patriarhului Daniel, mai multe ediții (ultima – 2023).
- „Varianta Cornilescu”, acceptată oficial de către Societatea Biblică Britanică (1921). Cornilescu Dimitrie, călugăr schismatic, a fost iniţial cântăreţ bisericesc al preotului Tudor Popescu, la Biserica „Cuibul cu barză” din Bucureşti, ulterior ambii trecuţi la sectari. Este Biblia „românească” a sectanţilor, cu intervenţii părtinitoare în textul original;
- Biblia de la Ierusalim – opera colectivă a unui mare grup de specialişti catolici, dar, pe alocuri, cu o traducere prea liberă a textelor;
- Biblia „ecumenică” – „Traduction Oecumenique de la Bible” (TOB), alcătuită de o echipă mixtă, cu note explicative la subsol. Nu are deplină autoritate științifică.
- inspiraţia Sfintei Scripturi: autorii ei au scris sub influenţa directă a Sfântului Duh. Argument biblic: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură…” (II Tim 3, 16);
- interpretarea Sfintei Scripturi se face atât literal (istorico- gramatical), cât şi alegoric (simbolic). Pentru a nu greşi, interpretarea se face numai de către persoane autorizate de Biserică. Să luăm aminte la avertismentul Sf. Ap. Petru: „În ele (Epistolele Sfântul Apostol Pavel, n. n.) sunt unele lucruri anevoie de înţeles, pe care neştiutorii le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II, 3, 16). Calităţi sine qua non ale interpreţilor: să fie recunoscuţi de către Biserică; să cunoască Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie; să aibă o pregătire teologică atestată oficial; să aibă o viaţă morală corespunzătoare etc. Regulile de bază ale ermineuticii (interpretării) sunt trei: contextul, locurile paralele şi norma credinţei (confruntarea exprimării proprii cu normele credinţei ortodoxe);
- importanţa Sfintei Scripturi pentru mântuire. Însuşi Mântuitorul îndeamnă: „Cercetaţi Scripturile, că socotesc că în ele aveţi viaţă veşnică…” (In 5, 39), iar în alt loc: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (In 17, 3). Iar cunoaşterea lui Dumnezeu nu este posibilă fără cuvântul Său, revelat în Scriptură. De asemenea, se ştie că pentru mântuire este nevoie de credinţă, har şi fapte bune. Credinţa este, întâi de toate, „din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Ro 10, 17). Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai mare exeget al Sfintei Scripturi, afirmă: „Cunoaşterea Scripturilor întăreşte duhul, curăţă conştiinţa, smulge patimile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeţilor diavolului, ne face să locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului, dându-i aripi uşoare şi face să intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată mai bine”.
- Concluzii:
– Sfânta Scriptură este Cartea Cărților, prin excelenţă, din trei puncte de vedere: a. istoric (istoria mântuirii neamului omenesc); b. religios-moral (cea mai înaltă scriere sacră); c. literar (un monument unic al literaturii universale).
– Cum aplicăm învățăturile din și despre Sfânta Scriptură? Mai întâi, să ne amintim de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, din păcate valabile și azi: „Necunoaşterea Sfintei Scripturi este pricina tuturor relelor!”. De aceea, remediul se subînţelege. Fiecare creştin trebuie, mai ales în condiţiile complicate ale vieţii contemporane, să fie un om „tare în Scripturi”, aşa cum se spune în Faptele Apostolilor despre iudeul Apollo, alexandrin de neam (18, 24). Iar ca să fim „tari în Scripturi” trebuie s-o citim integral, cu răbdare, cu evlavie și cu dragoste. Recomandăm întâi a se citi Noul Testament, pentru întărire cu învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos și ale Sfinților Apostoli, apoi, întăriți fiind, se pot citi cu detașare și paginile Vechiului Testament, care conțin pe alocuri unele fapte șocante, dar pe care trebuie să le interpretăm prin asociere cu mentalitatea acelor vremuri. Din experiența noastră pastorală (nu din cărți!), am realizat că în Sfânta Scriptură, mai ales în Noul Testament, avem nu doar cel mai mare sprijin sufletesc, ci și răspunsuri concrete la dileme și frământări, ale noastre, ale familiilor noastre, ale țării și ale lumii întregi. Ar fi păcat, așadar, să plecăm din această viață fără să fi citit măcar o dată Biblia integral! În același sens, dacă „mai-marii” lumii din țările creștine, care jură pe Biblie la învestirea în funcții, ar respecta învățăturile ei, nu ar mai fi războaie, nici foamete, nici multele nenorociri care generează atâtea valuri de suferințe!
În concluzie, o bună cunoaştere a Scripturii înseamnă pază ocrotitoare împotriva oricăror rătăciri, înseamnă izvor de pace, dragoste și prosperitate, înlesneşte aflarea celor mai bune răspunsuri în faţa atacurilor sectare şi este cel mai preţios sprijin în misiunea noastră de a-i ajuta pe semeni să se apropie de Dumnezeu.
Surse bibliografice:
- Studiul Noului Testament, Manual pentru Institutele Teologice, EIBMBO, Bucureşti, 1975 (și edițiile ulterioare).
- Studiul Vechiului Testament, Manual pentru Institutele Teologice, EIBMBO, Bucureşti, 1955 (și edițiile ulterioare).
- Pr. Dr. I. Mircea, Traduceri greşite ale Sfintei Scripturi în limba română, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4/1983, p. 184 ş.u.
- Arhim. B. V. Anania, Introducere în citirea Sfintei Scripturi, Edit. Renaşterea, Cluj N., 2001.
- Pr. prof. C. Coman, Biblia în Biserică. Eseuri pe teme biblice, Edit. Bizantină, Bucureşti, 1997.