În numărul precedent al revistei noastre am anunțat că vom publica o serie de cateheze ce țin de bazele doctrinei, cultului și moralei creștine, cateheze pe care le socotim abc-ul oricărui creștin doritor să aprofundeze nelimitat, apoi, învățătura Bisericii, având la îndemână o bogăție de surse bibliografice, din care vom nota mereu câteva, la finalul textelor noastre. Astfel, după prima cateheză (lecție), despre Sfânta Scriptură, în mod firesc vine la rând cea despre Sfânta Tradiție, deoarece Dumnezeu S-a revelat oamenilor pe două căi, naturală şi supranaturală. Iar calea supranaturală are, la rândul ei, două mijloace: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiție.
Pe scurt, notăm următoarele[1]:
- definiție: Sfânta Tradiție reprezintă totalitatea adevărurilor de credinţă necuprinse în Sfânta Scriptură, dar consemnate în scris mai târziu; etimologic, termenul provine din latinescul „traditio-onis” = predare, transmitere (a învățăturii), povestire; alte denumiri: predanie, memoria vie a Bisericii (Sergiu Bulgakov), viaţa duhului în Biserică (Vladimir Lossky);
- temeiuri biblice: „Sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris…” (In 21, 25); „Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes 2, 15);
- temeiuri patristice:
– Sf. Vasile cel Mare: „Dintre dogmele şi păstrate în Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia apostolilor. Ambele forme de transmitere au aceeași putere pentru credinţă. Şi oricine are o inițiere cât de mică în chestiunile bisericeşti nu va ridica obiecţii. Fiindcă, dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile care n-au temei scris (în Biblie, n.n.), ca şi când n-ar avea mare însemnătate, am greşi, păgubind Evanghelia în cele esenţiale. De exemplu, ca să amintesc de primul şi cel mai obişnuit: ce temei scris au cei care speră în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul Crucii? Din ce scriere am învăţat să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii?… În virtutea căror scrieri (biblice) binecuvântăm apa botezului, undelemnul ungerii, şi pe cel care se botează? Nu în virtutea tradiţiei transmise în mod tainic? Nu provin toate acestea din învăţătura părinţilor noştri păstrate în taină, care bine au ştiut că prin tăcere se păstrează caracterul sacru al tainelor?”;
– Sf. Ioan Damaschin: „În Sfânta Scriptură nu se pomenesc cele întâmplate la moartea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Maria. Dar acestea se povestesc în cea mai veche şi adevărată Tradiţie, care ştie să relateze că în momentul slăvitei ei adormiri toţi Sfinţii Apostoli, care colindau lumea în vederea mântuirii acesteia, s-au adunat la Ierusalim, venind pe calea aerului. Aici au avut o viziune îngerească şi se auzea o melodie dumnezeiască a puterilor cerești…”.
- aspecte ale Sfintei Tradiţii: statornic şi dinamic. a. Statornic – se referă la conţinutul Tradiţiei Apostolice (Tradiţia dumnezeiască apostolică), care începe la Cincizecime şi se încheie la moartea Sfântului Ioan, fixată în scris de Biserică până în epoca sinoadelor ecumenice. b. Dinamic = preluarea, comentarea, actualizarea şi trăirea conținutului statornic;
- criteriile Sfintei Tradiţii au fost fericit formulate de către Vincenţiu de Lerini (sec. IV): „In ipsa item Catholica Ecclesia magnopere curandum est ut id teneamus quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est” (În însăşi Biserica universală trebuie avut grijă foarte mult să ţinem ceea ce a fost crezut peste tot, totdeauna, de către toţi);
- documentele care tezaurizează învățăturile statornice ale Sfintei Tradiții:
- hotărârile sinoadelor ecumenice;
- canoanele Sfinților Părinți;
- cărțile de cult ale Bisericii;
- mărturisirile de credinţă şi catehismele Bisericii;
- monumentele de artă bisericească;
- datini şi practici acceptate de Biserică.
- Apropierea profundă a Sfintei Tradiţii de Sfânta Scriptură ne arată interdependenţa lor. Pe de o parte, conţinutul Sfintei Tradiţii îşi are temeiul în Sfânta Scriptură, pe de altă parte, Sfânta Scriptură însăşi devine mai accesibilă prin elementele de tezaur ale Sfintei Tradiţii (în special prin tâlcuirile Sfinţilor Părinţi).
Concluzii. Din cele prezentate reiese, așadar, un strâns raport între Scriptură, Tradiţie şi Biserică, întrucât rostul şi lucrarea Sfintei Tradiţii constă atât în precizarea înţelesului Scripturii (prin regula de credinţă pe care o are Biserica), cât şi în actualizarea şi dinamizarea cuvântului Scripturii fiecărei generații, fiecărui timp, până la sfârşitul veacurilor. Trebuie să reținem, însă, că Sfânta Tradiţie poate fi preţuită cu adevărat numai de către cei care cunosc documentele ei şi, mai ales, trăiesc conform principiilor pe care acestea le conţin. Cei care le ignoră, n-au ce preţui şi nici nu se pot bucura, din păcate, de binefacerile lor. De aceea, după cum credem şi mărturisim infalibilitatea Sfintei Scripturi, aşa trebuie să credem şi să mărturisim infalibilitatea Sfintei Tradiţii, având ca temei lucrarea directă şi continuă a Sfântului Duh în viaţa Bisericii.
Surse bibliografice:
- Sf. VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Duh, XXVII, în trad. rom. de pr. C. Corniţescu
şi pr. T. Bodogae, vol. 12 PSB, Bucureşti, 1988
- Pr. I. G. COMAN, Sfânta Tradiţie în lumina Sfinţilor Părinţi, în „Ortodoxia”,
anul VIII (1956), nr. 2, pp. 163-190
- Pr. I. BRIA, Dicționar de Teologie Ortodoxă, EIBMO, Bucureşti, 1994
- Pr. G. REMETE, Dogmatica Ortodoxă, Alba Iulia, 1996
- Pr. V. GORDON, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, vol. I, Ed. Sophia, 2012
[1] Reproducem și adaptăm conținutul acestei cateheze din cartea noastră, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, vol. I, Ed. Sophia, 2012, pp. 80-82.