23 August nu a fost fapta unui om sau a unui partid sau a unei conspirații. A interpreta în acest fel capitularea României, ar însemna să o sărăcim de conținutul ei real. Pentru realizarea acestui act monstruos și-au dat întâlnire toate reziduurile vieții politice românesti de peste 20 de ani. 23 August înseamnă, în primul rând, o atmosferă de defetism și lașitate, o stare de spirit confuză, un gând perfid și odios de a se salva cine poate, o dezertare în masă a păturei conducătoare sub imperiul panicei. Ce ne facem, nene? -era întrebarea care trecea din gură în gură, în căutarea unui colac de salvare. La prea puțini le-a trecut prin cap că salvarea, dacă mai există o salvare, constă tocmai prin prelungirea rezistenței până ce se va smulge dela inamic condiții onorabile de armistițiu.
Inamicul ce-l avea în fată de astădată poporul român nu era din categoria niciunuia din trecut. O cât de sumară cunostință a comunismului ar fi trebuit să pună în gardă și pe cei mai ticălosi Români că, fată de acest pericol nu există salvare individuală, căci comunismul utilizează temporar anumite medii sociale, dar apoi le distruge. A-ți căuta scăparea în fraternizarea cu armatele bolșevice, echivala cu un act de sinucidere. Ei bine, tocmai această elementară înțelepciune politică, care se putea învăta dela orice om din popor, le-a lipsit tuturor acelora cari au colaborat, în forme și grade diferite, la nimicirea independenței naționale.
Răspunderea principală a actului dela 23 August cade asupra Germaniei. Dacă la 23 Ianuarie 1941, s-ar putea admite, cu oarecare butăvoinþă, că, conducătorii ei au fost victimele unor false informații, când au luat absurdă hotărîre de a pune la dispoziția lui Antonescu trupele din România, după aceea, în decursul anilor care au urmat și mai ales după Stalingrad, și cu atât mai mult începând din primăvara anului 1944, era o aberație să mai accepte și să garanteze prelungirea statu-quo-ului intern, cu legionarii în închisoare și cu toți trădătorii roind în jurul Mareșalului. Germanii trebuia să treacă peste susceptibilitatea bolnăvicioasă a lui Antonescu în materie de legionari și să-l forțeze să-i reîncorporeze pe aceștia în viață publică. Era un act elementar de prevedere și dacă Mareșalul nu-i întelegea, însemna că avea alte planuri și tocmai această rezistentă absurdă trebuia să-i pună pe gânduri. Nu cumva și Antonescu se gândeste la o întoarcere a frontului și deaceea refuză cu atâta încăpătânare colaborarea legionarilor, pentru a nu-i stânjeni libertatea de mișcare? În față amenintătoarei situații depe front, atât legionarii din tară cât și cei din Germania erau dispuși să sară în ajutorul Patriei, fără a mai ține seamă de ce-a fost în trecut. Această o știa și Antonescu.
Pe plan național, trebuie să inversăm seria răspunderilor, dela acei cari au executat actul și să începem cu Mareșalul Antonescu. Într-adevăr, fără de ajutorul lui, fără permanentă ostracizare a legionarilor și fără de vidul politic ce s-a creat după evenimentele din Ianuarie, nu ar fi existat 23 August. 23 August este continuitatea și împlinirea lui 21 Ianuarie. Pe urmele loviturii contra Miscării, trebuia să vină inevitabil lovitură dela 23 August. Cu cadrele ce și le-a ales, guvernarea lui Antonescu nici nu putea să aibă un alt sfârsit. El a creat, cum am spus și altădată, mediul prielnic în care s-a înfiripat și s-a dezvoltat conspirația. Ce putea să vină dela niște oameni care erau cu un picior în lagărul aliato-bolşevic și nu așteptau decât momentul oportun că să-l elimine, pentru a-și putea împlini impulsurile ce le primeau de peste hotare?
Nu trebuie să credem însă că Mareșalul a fost înșelat de cei ce s-au strâns în jurul lui. El a tolerat pătrunderea acestor oameni de filiație titulesciano-carlistă, cu scopul de a săvârsi cu ajutorul lor desprinderea de Germania și trecerea în lagărul aliat. Și el nutrea aceeași idee că, la momentul potrivit, să facă saltul în tabăra victorioasă. Nici el nu avea de gând să rămână legat de Germania până la ultima bătălie. Și de aceea și-a pregătit piesele guvernative, adică oamenii de încredere cu care să poată schimbă cursul evenimentelor, elemente cunoscute a fi contra alianței cu Germania. Dar, spre deosebire de șleahta de profitori din jurul lui, care nu se gândeau decât la propria lor salvare, trebue să-i recunoaștem Mareșalului, pe lângă atâtea mari păcate, această clarviziune de ultim moment: el refuză să întoarcă armele contra aliatului german și vrea o ieșire onorabilă din luptă; deasemenea, el refuză orice compromis cu Aliații care ar fi putut primejdui independența României.
De aceea, când a văzut că tratativele ce se duc în diverse părti sunt sterile, neavând alt răspuns decât «înțelegeți-vă cu Rușii», el a hotărît să continue lupta. În fața dezastrului din Moldova, provocat tocmai de oamenii ce și alesese, Mareșalul nu s-a gândit la capitulare, ci a dat dispoziții să se organizeze rezistență pe linia Focșani-Nămoloasa. Dar era prea târziu. Plasa era intinsă de oamenii ce-i credea loialii lui colaboratori și a căzut în ea. Poate abia cănd fusese închis în safe-ul dela Palatul Regal, se va fi gândit la legionari… Cu ei nu ar fi ajuns aici.
În ordinea descendentă și în al treilea loc, vinovăția cade asupra șefilor de partide, Maniu și Brătianu. Aceștia nu au desmintit nici în aceste ceasuri grele pentru Patrie super ficialitatea și incompetența partidelor în a trata problemele vitale ale națiunii. E greu de priceput ce-au avut în cap acești oameni când au făcut front comun cu comuniștii, pentru a scoate România din războiu. După informații din mai multe izvoare, rezultă că ei își imaginau că «marii noștri aliați», care acum erau Anglia și Statele Unite, vor interveni în favoarea Romăniei, oprind pe Ruși la Prut și chiar dacă vor întra în tară pentru operațiile războiului, mai târziu vor fi obligați, prin presiune diplomatică, să se retragă. În această credintă au fost întăriti de faimoasele declarații ale lui Molotov din Aprilie 1944, că «Rusia Sovietică va respectă regimul politic și social din România». De altă parte, aveau însă la dispoziție alte izvoare, cari le semnalau împărtirea Europei în sfere de influentă și chiar dacă nu le-ar fi crezut pe acestea, rezultatele negative ale tratativelor dela Cairo și din alte părti ar fi trebuit să le dea de gândit. Nici aceste clare avertismente nu le-au servit la nimic și s-au azvârlit în vâltoare, târînd după ei întreaga națiune.
De abia în al patrulea rând trebue fixată răspunderea Regelui Mihai, deși el este executorul material al actului. El nu dispunea de pregătirea politică necesară că să-și dea seama de răul imens ce-l făcea tării. El credea că săvârseste o mare faptă istorică, așa cum îl asigura anturajul. Sub Carol a fost mizerabil educat, iar sub Antonescu a fost ținut departe de afacerile publice. Mareșalul nu tolera niciun fel de amestec al Regelui în Stat, considerându-l necopt la minte și nepriceput.
Ura Regelui contra Mareșalului pentru disprețul cu care era tratat, a înlesnit conspiraiei să-l acapareze și apoi să-l determine să-și asume răspunderea capitulării. Dar el nu ar fi îndrăznit să facă acest pas fără de acoperirea partidelor. În umbră lui Maniu și Brătianu și cu consimtământul acestora, a transformat Palatul într-un centru de coordonare al firelor interne și externe care pregătea răsturnarea regimului și ieșirea României din război.
Evident, proclamația Regelui Mihai a jucat un rol decisiv în schimbarea frontului, dar toată lumea din tară și toată armata știau că Regele este flancat de partide în acțiunea de «salvare» a Patriei. În față acestei coaliții masive, Rege, partide, armată, cine ar mai fi cutezat să se ridice pentru a salva pe bietul om închis în safe și apoi predat lui Bodnăraş?
Nu putem vorbi de o răspundere «istorică» a miilor de agenți, de transfugi, de răsaduri titulesciene și carliste, de carieriști, care nu se gândeau decât să profite din nenorocirea tării și să ajungă miniștri. Aceștia sau înmulţit în mediul creat de Antonescu și au trecut la acțiune sub ocrotirea șefilor de partide. Aceștia reprezintă speță respingătoare a hienelor politice care nu au alt ideal decât că la orice schimbare să-și procure o nouă sursă de beneficii. Cu atât mai puțîn se poate menționa rolul «istoric» jucat de partidul comunist din România. Acest partid era o jalnică expresie, format din câteva sute de indivizi, în mare parte străini și în mare parte aflându-se în închisori și în lagăre. Cu efectivele ce le aveau disponibile nu ar fi putut asalta un comisariat de poliție, necum să-l răstoarne pe Antonescu.
Actul dela 23 August, este un exemplu tipic de escaladare a iresponsabilitătilor:
– guvernul german a patronat hibrida întocmire politică condusă de Antonescu;
– bucurându-se de sprijinul lui Hitler, Mareșalul a ocrotit acțiunea de subminare a frontului, întreprinsă de partide;
– la rândul lor, partidele, ocrotite de Antonescu, au dat girul Regelui pentru a-l răsturna pe Antonescu; susținut de partide, Regele a pactat cu conspirația, ale cărei fire ultime erau legate de Internaţională Comunistă;
– conspirația cuibărită chiar în Palatul Regal, a organizat lovitură dela 23 August și, că vrednici epigoni ai lui Titulescu, au realizat planul acestuia din 1936, cu 8 ani mai târziu. România deschisese drum trupelor sovietice pentru a servi că teritoriu de trecere spre Europa centrală;
Observăm, așadar, că toate forțele care, pe parcursul celor două decenii de viată românească liberă au guvernat țară, administrăndu-i răni adânci și încă nevindecate, s-au reunit că niște pâraie în albia largă a trădării dela 23 August: partide, titulescieni, carlisti, antonescieni…
Singură Mișcarea Legionară, eternă victimă a tuturor guvernărilor, prigonită de toate aceste formațiuni și curente, s-a opus alunecării României spre bolşevism și nu a avut niciun amestec în actul dela 23 August. Așa se explică și calvarul ei neîntrerupt.
Horia Sima – fragment din „Pentru ce am pierdut războiul din Răsărit şi am căzut în robia comunistă“
