Un context social şi politic nefast a prilejuit dintotdeauna unor artişti mai mult sau mai puţin talentaţi să creeze cântece cu un mesaj adaptat. Care poate fi mai mult sau mai puţin inspirat. Aici ne putem opri asupra a trei studii de caz, care ilustrează cum nu se poate mai bine ingredientele care determină receptarea finală a operei lansate public. Rezultatul poate fi uneori un fiasco total, sau chiar mai rău, o neghiobie cu recul, de genul unde dai şi unde crapă. Alteori el are un potenţial viral, care se pliază perfect pe atmosfera şi mentalitatea momentului. Mai rămâne însă să treacă şi testul timpului. Şi, în fine, ajungem la acele puţine creaţii care au trecut cu brio şi acest test şi au ajuns la un succes peren, peste generaţii.
Reţeta eşecului programat
Presupunem că nu ne aflăm în faţa unei lipse evidente de talent care încearcă să compenseze prin vulgaritate. Asemenea cazuri nici nu merită băgate în seamă. Admiţând deci un minim necesar de inteligenţă creatoare, există cel puţin două modalităţi sigure de a o da în bară: atunci când prin mesajul asumat intenţionezi fie batjocorirea celor sfinte, chiar şi prin forme de ironie mai blândă, fie să promovezi naraţiunea puterii politice.
Trupa „Taxi” e purtătorul de fanion al acestei categorii. Ne amintim de piesa lor „Smerenie” de acum câţiva ani, care se plia perfect pe sloganul progresist „vrem spitale, nu catedrale”, sugerând că „Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici”. Aluzia explicită era la construirea Catedralei Mântuirii Neamului, unde chipurile nu ar fi prezent Dumnezeu din cauza dimensiunilor ei monumentale. Dar oare în catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, care vreme de aproape un mileniu a fost simbolul întregii creştinătăţi, o bijuterie arhitectonică şi artistică, nu a fost prezent Dumnezeu? Ca să facem o remarcă rimată: Dumnezeu nu e prezent în betoane, dar e prezent în icoane!
La ora compunerii acelei piese, Catedrala Naţională era neterminată, un simplu colos de beton. Atunci cu siguranţă că Dumnezeu încă nu era prezent între zidurile ei. Dar acum, când ne aflăm în pragul inaugurării acestei construcţii care va reprezenta poporul român peste veacuri în faţa lumii şi în faţa lui Dumnezeu, decorată cu icoane în mozaic de o monumentalitate superbă, cuvintele trupei „Taxi” pălesc în faţa realităţii. De-acum înainte, chiar nu ştiu cine va mai fredona refrenul piesei cu pricina. Poate doar fanii înrăiţi, captivaţi de o melodie care de fapt nu e cine ştie ce. În timp, realitatea i-a contrazis din plin mesajul şi l-a aruncat în desuetitudine.
Am amintit de formaţia „Taxi” pentru că recent ei au reactivat această reţetă a eşecului. De data asta au încercat cu un alt ingredient, care funcţionează la sigur: transformarea în trompetă a sistemului. Anti-hitul lor lansat de curând se intitulează „Când rinocerii”, ca o aluzie la celebra piesă de teatru a lui Eugen Ionescu. Mesajul e insipid, plat-moralizator, având drept leitmotiv „E vremea când rinocerii …” mai întâi se trezesc, apoi se-nmulţesc, apoi năvălesc, dar în final amuţesc datorită implicării „oamenilor buni”. Chiar dacă poate în mod involuntar, expresia se vădeşte a fi doar la o uşoară nuanţă distanţă faţă de sintagma iliesciană „oamenii de bine”. Aceia care, desigur, sprijină puterea, iar nu opoziţia care o critică – adică „golani”, „animale” şi alte specii, cum ar fi de pildă „rinocerii” în cazul de faţă.
Dacă textul e doar mediocru, în schimb videoclipul e un fiasco total. În el vedem o sumedenie de personalităţi publice, toate „trompetuţe” ale puterii, ale sistemului „democratic”, care în imagini alb-negru fac playback mimând câte un vers, vocea aparţinând în permanenţă lui Dan Teodorescu, solistul şi creatorul trupei. Nu doar în aceste secvenţe avem parte de o monotonie plată, ci şi în finalul ce se vrea apoteotic. Acela cu „oamenii de bine” – pardon, „oamenii buni” (există în folclor şi un cântec celebru în care aceştia pur şi simplu beau…) – care apar cu toţii ca într-un mozaic în culori, reuniţi în uniformitatea unui cor al „trompetelor” (cor, nu orchestră, căci e cu mesaj) intonând pe o singură voce refrenul care se vrea cheia de boltă a mesajului: „e vremea când rinocerii amuţesc”.
În faţa unei asemenea „creaţii” audio-vizuale stai şi te întrebi unde sunt de fapt „rinocerii”? Căci mesajul lui Eugen Ionescu era de fapt îndreptat împotriva uniformizării ideologice şi o pledoarie pentru gândirea liberă, fără clişee ale corectitudinii politice de orice natură.
Luând aminte la asta, comparând între ce-au vrut şi ce le-a ieşit, piesa „Când rinocerii” e un caz tipic de mesaj cu recul, care se aplică mai degrabă celor care l-au lansat. Numai că reculul, dacă e inevitabil -şi aşa şi este- nu mai poate fi oprit …
Reţetă pentru un mesaj viral
Talentul şi inspiraţia de a transforma o simplă idee într-un hit sunt condiţii prealabile obligatorii. Ideea au formulat-o mulţi, fiecare în felul său propriu şi e cea de mai sus, anume că veritabilii „rinoceri” sunt de fapt tocmai protagoniştii acelui clip complet ratat. Prilej cu care internetul a scos la iveală şi o replică muzicală promptă aparţinând unei trupe nou înfiinţate (care s-a dovedit a fi una „virtuală”), pe numele ei „Meşterul Manele”. Da, acesta e numele acestui nou brand artistic, iar jocurile de cuvinte nu se limitează doar la asta. Motto-ul lor este: „cuvintele pălesc”. Nu, de data asta nu în sensul în care m-am referit mai devreme la soarta peste timp a versurilor piesei „Smerenie”. Aici motto-ul e integrat într-un logo care are drept element grafic un … pumn îndreptat spre privitor. Asta aşa, ca să nu mai fie nicio urmă de ambiguitate …
În piesa intitulată (cum altfel?) „Când rinocerii cântă”, aceştia primesc pălitură după pălitură. Prin cuvinte, fireşte: „când rinocerii pupă poala nebunului de la palat … când artistul şade capră şi boul se cere în jug / e vremea când rinocerii cântă, cântă în taxi … dar ei nu cântă pe scenă ci cheamă un taxi / şi cântă înăuntru de ruşine”.
Cele câteva versuri redate aici sunt, cred, suficiente. Piesa integrală poate fi ascultată pe canalul de youtube „Meşterul Manele”, despre care voi spune ceva în cele ce urmează. El conţine deja cinci albume LP, alte vreo două sunt anunţate în pregătire, şi peste şaptezeci (!) de piese single. Toate cântece cu mesaj. Mesaj antisistem, se întelege, dacă mai era nevoie de o asemenea precizare. Majoritatea acestor satire muzicale muşcătoare se referă la România anului 2025. Titluri precum „Dickuşor”, „Bolo-Bolo”, „Hoţii strigă „boţii!””, „Securistan” spun deja totul prin ele însele, iar versurile spun ceva mai multe.
Ceea ce înseamnă că toate piesele au fost produse în ultimele luni de zile (!) practic tot la câteva zile avem parte de una nouă. O productivitate de-a dreptul uluitoare, ca indiciu evident al folosirii AI. Totuşi, rezultatul produs pe seama versurilor introduse e unul remarcabil, iar calitatea muzicii nu lasă de dorit.
Meşterul Manele „care te scapă din belele” (un alt leitmotiv al său) se mişcă cu uşurinţă printre diverse genuri muzicale, ca blues, rock’n roll, cabaret, dance, rap şi, desigur … manele.
Însă chiar şi atunci când la prima vedere pare astfel, persiflarea sa la adresa puterii sau la adresa manelelor, care sunt mai degrabă parodiate prin text şi prin muzică, nu este una grobiană sau vulgară. Elemente de genul acesta apar, dar sunt dozate punctual, cu sens pentru mesajul propus.
Spre exemplu, în piesa „Noi nu-njurăm aşa ceva” se predică abstinenţa de la cuvinte deocheate care stau pe limbă: „fără cuvinte care rimează cu „statuie” / fără cuvinte care rimează cu „mamut” / oricât ar fi românii de ofticaţi pe cineva / sunt cu toţii de acord: noi nu-njurăm aşa ceva” – vizată fiind desigur, conducerea politică. Concluzia finală: „mai bine îi dăm jos!”. Iar în piesa „Licenţioase”, cuvintele care rimează cu „statuie” sau „mamut” sunt substituite prin „licenţios”. Asta probabil pentru că în versuri cântate nu se pot exprima simboluri de genul „*** ”. Cine caută neapărat şi ceva mai explicit, va găsi cu siguranţă şi piese care conţin şi aşa ceva, dar nu le mai menţionez aici.
Dacă Meşterul Manole avea o „Ana”, nu se putea ca Meşterul Manele să nu aibă şi el una…. Iar în „Ana lui Manele”, care după melodie şi ritm e o manea veritabilă şi după versuri o parodie de manea, sunt strecurate cuvintele: „Eu sunt de fapt Meşterul anti-manele, eu vin cu manelele mele şi ridic nivelele”.
Dar cine este de fapt acest „Meşter Manele”? Uitasem să vă spun un detaliu picant: numele său e „Călin Nuştiucum Georgescu” – după cum se autocaracterizează în ultimul său cântec. Nu pare a fi o glumă, probabil nici un pseudonim artistic, căci în toate compoziţiile e menţionat drept autor „Călin-Liviu Georgescu”. Pare-se că chiar aşa îl cheamă, iar omul nu are ce face, decât să-şi toarne năduful în ceea ce la ora scrierii acestor rânduri este ultima sa compoziţie, dar care la momentul citirii lor s-ar putea să nu mai fie aşa… : „S-a găsit sursa la rele / Este Meşterul Manele. / Meşterul Manele este Georgescu / dar nu este „acel” Călin Georgescu / este „Nuştiucum” Georgescu”.
De ce m-am apucat să promovez aici un „manelist” – fie şi cu particula „anti” în frunte? Asta pentru că impresia mea în momentul de faţă este că piesele cu mesaj ale „Meşterului Manele” au un real potenţial de viralizare şi ar putea deveni un adevărat fenomen. Cartea sa de vizită ne-o dă chiar piesa cu acest titlu, „Meşterul Manele”, o disco-manea săltăreaţă cu stofă de hit, care ar putea rula non-stop cu succes în discoteci. „Aici Meşterul Manele / controlează fenomenele / sperie matematicienele / clatină guvernele / alungă toate relele / spulberă belelele”. S-ar putea spune că Meşterul Manele practică un veritabil exorcism pe ritmuri de manea. Chiar o face explicit în refrenul imnic al piesei: „Aici Meşterul Manele / preferatul maselor / exorcistul boxelor / scoatem toţi dracii din ele.”
Cred că am spus destule, dar sper că s-a înţeles şi de ce am făcut-o. Cine e interesat să asculte o muzică bună, proaspătă, va afla la Meşterul Manele negreşit şi piese aparţinând unuia din genurile muzicale preferate (am enumerat mai sus întreaga paletă stilistică). Iar printre acestea se vor găsi cu siguranţă şi versuri care să ungă la suflet şi să încânte prin întorsături inteligente de cuvinte.
Doar o singură explicitare: cine resimte lipsa recursului la neam şi la strămoşi, va găsi până şi aşa ceva în repertoriul acestui Meşter al varietăţii muzicale. Piese ca „Necruţătoru’” – care este de fapt „Măria Sa, poporul”, dar care din păcate rimează cu „dormitorul”, şi se cere deci „deşteptat”.
Nu puteau lipsi din repertoriu nici versuri clasice, eminesciene sau chiar ale imnului naţional, care sunt completate cu inserţii de versuri proprii. Astfel, „Deşteptarea” e o interpretare neconvenţională, mai săltăreaţă (dar nu parodică sau de prost-gust) a imnului naţional. Şi versurile eminesciene cu caracter social au constituit o sursă de inspiraţie pentru Meşter, în piese ca „Orânduiala” sau „Nişte mişei”. Ele conţin strofe întregi din Eminescu, adnotate de asemenea cu versuri proprii. Ajunge dacă amintesc versurile eminesciene „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă” (Împărat şi proletar) şi „Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei / Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!” (Scrisoarea III).
În fine, piesa „Scriitori” e de fapt un act cultural adresat publicului incult ahtiat după manele; tot textul e o enumerare pe ritm de manele a numelor clasicilor literaturii române. Dacă nu le-au învăţat la şcoală, maneliştii veritabili au ocazia să le înveţe măcar numele pe ritmurile Meşterului „anti-manele” care vine cu „manelele mele”.
E mult prea devreme să punem eticheta de „genial” pe ceea ce pare a se înfiripa drept un veritabil fenomen generat cu ajutorul AI (pe bază de input uman, desigur, AI-ul fiind un simplu executant), dar evoluţia sa merită urmărită în continuare. Timpul le va decanta pe toate şi doar cu trecerea anilor vom putea şti cu certitudine ce e valoare adevărată şi ce e doar un foc de paie efemer.
Reţeta succesului peren
Pentru aceasta nu există de fapt o reţetă anume. Nu ajung nici talentul, nici inspiraţia, nici adecvarea la realitatea momentului, nici recursul la strămoşi. E nevoie de toate astea (fără AI!) dar şi de încă ceva pe deasupra. Ca să rezişti la proba timpului trebuie să fii cu adevărat genial. Iar asta se dovedeşte doar atunci când eşti la apogeul creaţiei.
Legendara formaţie Phoenix, care e un reper de necontestat al muzici româneşti, se încadrează indiscutabil la aşa ceva. O face prin toţi componenţii „formulei de aur” a anilor 70, dar mai cu seamă prin liderul formaţiei, Nicolae Covaci, care ne-a părăsit acum un an.
Ceea ce a constituit piatra de hotar a muzicii lor de succes a fost trecerea stilistică la genul etno-rock în anul 1971 prin albumul „Cei ce ne-au dat nume”. Pe canalul de youtube al celor care acum duc mai departe moştenirea acestei formaţii au apărut în ultimele luni o serie de materiale inedite din anii ei de glorie. Multe sunt accesibile doar celor care devin membri (cotizanţi) ai canalului de youtube, dar într-o vreme au avut probabil o scăpare şi pentru scurt timp au lăsat la liber mai multe piese. Astfel am putut descoperi şi asculta o înregistrare din concert a piesei „Cei ce ne-au dat nume”, care de fapt nici nu apare pe albumul de studio omonim. Motivele acestei omisiuni ne scapă. Probabil ţin de spaţiul limitat, sau de o anumită cenzură din epoca respectivă. Nu ştim, putem doar să facem presupuneri.
Din punct de vedere melodic piesa nu e una nouă. E aceeaşi linie melodică maiestuoasă de pe „Cocoşii negri”, şi ea cântată în acel concert dar şi în cele ulterioare, de asemenea neinclusă pe album, dar cunoscută până în ziua de azi. Spunând acestea, cei care nu au sau nu au avut ocazia să asculte piesa „Cei ce ne-au dat nume”, pot cel puţin să şi-o imagineze la modul virtual, cunoscându-i versurile. Sunt doar patru versuri, dar grele de semnificaţii. Un veritabil manifest artistic, urmat cu fidelitate de Nicu Covaci până la sfârşitul vieţii sale:
„Voi, dar, care-aveţi inimă bună / S-adunăm tot ce în lume-i tânăr / Să cântăm ce inima ne spune / Neuitând pe cei ce ne-au dat nume.”
Ca să demonstrezi că ai geniu nu e nevoie de cantitate, de o pletoră de piese cel mult interesante. Ci ajunge o singură strofă, pusă pe o melodie de o solemnitate inspirată, cu pauze meditative, ritmate, între versurile care curg ca un şuvoi din străfundurile fiinţei noastre naţionale.
Românul a fost caracterizat dintotdeauna de „inima bună”. Toţi trebuie să avem inimă bună. Atât unii faţă de alţii, cât şi faţă de străini, atunci când au fost doar oaspeţi şi nu ne-au ameninţat cu cotropirea şi dezrădăcinarea. Omenia a fost marca dintotdeauna a neamului nostru. Plecând astfel la drum din prezentul unei epoci istorice cenuşii (atunci, acum, ca dealtfel în marea partea a istoriei neamului nostru) încercăm să adunăm la un loc vlăstarele tinere, pe cei cărora le aparţine viitorul. Năzuinţa era şi le este cea de libertate. Libertatea de a crea „ce inima ne spune”. Fără cenzură, fără oprelişti, fără corectitudini politice. Pur şi simplu vrem să ne manifestăm aşa cum suntem, aşa cum simţim imboldul lăuntric să o facem.
Dar acum vine amănuntul crucial: „neuitând pe cei ce ne-au dat nume”. Adică recursul la identitate şi la apărarea acesteia. Dacă inima ne este bună, atunci ea nu ne va putea spune altceva. Libertatea nu poate fi nici aceea a urii de semeni sau de sine, nici cea a autoflagelării. Ea nu poate fi autentică în afara iubirii. Ne închinăm în faţa strămoşilor care ne-au dat nume. Cinstim memoria celor care au intrat deja în legendă şi ne străduim să le ducem numele mai departe. Încercăm, după puteri, să ne înscriem şi noi în şirul lung al acelora care au dus mai departe, peste veacuri, linia neamului. Aşa cum a făcut-o la vremea ei de glorie şi Phoenix.
Ca să fii genial nu e nevoie de nicio reţetă. Trebuie pur şi simplu să fii. Dar nu oricum, într-un spaţiu vid, ci doar dacă ai rădăcini puternice şi aspiraţii spre înălţimi pe măsura dorului lăuntric al generaţiilor după generaţii de români care s-au perindat de-a lungul mileniilor pe faţa acestui pământ.