Trei sunt virtuțile numite îndeobște „teologice”: credința, nădejdea și dragostea. În numărul de față al revistei noastre vorbim despre credință, în datele ei esențiale, iar pentru cei care vor dori să aprofundeze tema vom nota la sfârșit câteva repere bibliografice la îndemâna tuturor.
- Practic, vom avea în vedere următoarele: etimologia termenului; definiţia credinţei; profilul omului credincios; importanţa/necesitatea credinţei pentru mântuire; însuşirile credinţei; mijloace de întărire şi cultivare; păcatele împotriva credinţei.
- Termenul „credinţă” este de sorginte latină: s. credentia – credinţă; vb. credo – a crede, a încredinţa, a se încrede.
- Definiţia cea mai cunoscută o avem de la Sf. Ap. Pavel: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1). Definiţie pe care Sf. Ioan Gură de Aur o înţelege astfel: „Aceasta este credinţa: când cineva pe cele de Dumnezeu făgăduite, deşi nu se văd cu ochii aceştia ai trupului, le socoteşte mai vrednice de crezare decât pe cele văzute, care stau înaintea ochilor noştri” (Cateheze 8, 6; în S.C., vol. 50, Paris 1957, p. 251).
- Profilul credinciosului este uşor de observat şi descris, dar greu a-i urma exemplul. Nu imposibil, însă. Omul credincios este plăcut, atrăgător, contagios, mereu cu o rază de fericire în suflet. Credinţa creşte şi viază doar în ansamblul celorlalte virtuţi: nu e singură, ci împreună cu toate celelalte virtuţi, după cum nici păcatele nu sunt singure, ci legate între ele, cu mii de fire nevăzute. Astfel, omul credincios este, deodată, optimist (plin de nădejde), iubitor, prietenos, bun şi altruist, înţelept (chibzuit), harnic, cumpătat, curajos, drept, smerit, discret, demn şi sincer. Este vorba, aşadar, de însuşiri, atitudini, dar mai ales de fapte, bine ştiind că „credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 17). În acelaşi timp, omul credincios este neşovăielnic în faţa marilor hotărâri ale vieţii, neînfricat în faţa vrăjmaşilor, obstacolelor, bolii şi chiar a morţii. Succesele nu-l ameţesc, iar căderile nu-l deprimă. Nu-i o trestie bătută de vânt, ci se străduieşte a fi ca un pom neîncovoiat şi roditor.
- Importanţa (necesitatea) credinţei pentru mântuire este evidenţiată de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16, 16); Sau: „Credinţa ta te-a mântuit!” (Lc. 17, 19) – afirmaţie pe care o întâlnim în cazul mai multor vindecări;
- Însuşirile de temelie ale credinţei: tare („fiţi tari în credinţă”! – I Cor. 16, 13); statornică şi mărturisitoare („Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” – Mt. 10, 32); lucrătoare prin iubire („Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire” – Gal. 5, 6); însoţită mereu de fapte (Iac. 2, 17);
- Mijloace de a dobândi credinţa şi a o păstra (cultiva). Întâi de toate, credinţa este un dar de la Dumnezeu, ca şi viaţa însăşi. Fiecare om are în structura fiinţei lui psiho-fizice scânteia divină a credinţei, care se poate aprinde, apoi, într-un foc care să emane, la rândul lui, nenumărate raze binefăcătoare spre ceilalţi semeni. Între mijloacele de „aprindere” semnalăm: rugăciunea, participarea la viaţa Bisericii (în special Sf. Liturghie, cu spovedanie şi împărtăşire), lecturile sfinte (îndeosebi Sfânta Scriptură), ascultarea predicii („Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” – Rom. 10, 17), receptivitatea faţă de pilda vieţuirii oamenilor credincioşi, grija pentru cultivarea și întreţinerea celorlalte virtuţi, fapta bună etc. Revenim cu o subliniere privind rugăciunea. Încă de la Botez, în rânduiala slujbei auzim citindu-se: „Păzeşte-l pe el (pe prunc) întru sfinţenia Ta. Întăreşte-l în credinţa ortodoxă…”. În esenţă, vorbind de rugăciune pentru întărirea credinţei, avem în vedere atât propriile rugăciuni (după modelul Sf. Apostoli: „Doamne, sporeşte-ne credinţa!” – Lc. 17, 5), cât şi rugăciunile altora… Să ne amintim, astfel, de rugăciunile personale (şi personalizate) ale părinţilor pentru copii, ale soţilor unul pentru altul etc.;
- Păcatele împotriva credinţei sunt, în general, următoarele („în general”, pentru că, practic, orice păcat săvârşit este împotriva credinţei): ateismul/necredinţa (respingerea publică ori tainică a învăţăturii de credinţă), erezia (susţinerea învăţăturilor greşite. De ex. că Hristos nu este Dumnezeu adevărat, ci numai Om), apostazia (lepădarea credinţei şi îmbrăţişarea a teismului), schisma (abatere de la disciplina Bisericii), superstiţiile (idei deşarte, moştenite din păgânism, ca de ex. credinţa în strigoi, iele etc.), ocultismul (credinţa în vrăjitorii, magie, spiritism etc.), fanatismul religios (ura faţă de alte religii), bigotismul (cantonarea în formele cultice, tipicării, aspecte exterioare etc.).
- Fixăm, acum, câteva noţiuni, recapitulând: credinţa este lucrătoare şi sporeşte, numai dacă este însoţită mereu şi de celelalte virtuţi: nădejdea, iubirea, înţelepciunea, cumpătarea, dreptatea, curajul, smerenia etc., după cum credinţa poate fi pierdută ori micşorată nu doar prin simplul păcat al necredinţei (ateismului), ci prin orice păcat săvârşit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
III. Asocierea cea mai cunoscută a credinţei este cu faptele bune, iar mărturia nou-testamentară a Sf. Ap. Iacov este întru-totul limpede: „Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are?” (2, 14); „Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?” (v. 20); „Precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este!” (v. 26). De luat aminte ca apostolul Iacov consideră „demonică” credinţa fără fapte: „Şi demonii cred şi se cutremură!” (v. 19).
O altă „asociere”, de mare folos, este a credinţei noastre cu… a credinţei lui Dumnezeu. Deosebit de util este să observăm că traducerea corectă a textului din Marcu 11, 22 NU este „Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Aveţi credinţă în Dumnezeu” (ca în unele ediţii sinodale), ci „aveţi credinţa lui Dumnezeu” (cf. textelor originale: ἔχετε πίστιν Θεοῦ// habete fidem Dei; Să observăm genitivul: Θεοῦ / Dei). Aşa găsim în traducerile vechi (Biblia 1688; NT Bălgrad 1648). Adică: credinţa noastră să se asemene cu a lui Dumnezeu, desăvârşită, nu cu a cea omenească, nestatornică, slabă, oscilantă…
- Să încercăm, acum, aprofundarea noţiunii, desigur, foarte concentrat, observând diferenţa între „credinţa din auz” (Rom. 10, 17), venită dinafară, pe care o moştenim de la părinţii noştri trupeşti şi duhovniceşti şi credinţa care creşte din trăirea interioară, prin vederea cea duhovnicească. Iată ce spune Sf. Petru Damaschin în acest sens: „Alta este credinţa cea de obşte, adică dogmele despre făpturile Sale inteligibile şi sensibile, precum cu harul lui Dumnezeu le-a primit sfânta şi soborniceasca Biserică, şi alta, cea a vederii, adică a cunoştinţei, care nu se împotriveşte celei ce o naşte pe ea, ci o face mai sigură. Pentru că cea dintâi am învăţat-o din auz, moştenind-o de la părinţii binecredincioşi şi de la învăţătorii credinţei dreptmăritoare, iar cea de-a doua vine din aceea că credem drept şi ne temem de Domnul, în care am crezut” (Învăţături duhovniceşti, în „Filocalia”, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1976, vol. 5, p 194).
- Aplicarea învăţăturilor legate de credinţă, ca virtute teologică, trebuie să ţină seama de lucrările lui Dumnezeu în sufletul omului. Profesorul grec, Georgios Mantzaridis, în cunoscuta lui carte de Morală creştină (trad. Cornel Coman, Ed. Bizantină, 2006, p. 153 ş.u.), evidenţiază câteva aspecte notabile. Mai întâi, faptul că credinţa este un dat ontologic, adică e prezentă în structura fiinţei noastre, fie că recunoaştem, fie că nu. Pentru cel care o recunoaşte şi o cultivă, credinţa devine izvor de înţelepciune şi pavăză împotriva rătăcirilor. Îl menţine pe om în „hotarele lui”, cum spune Sf. Simeon Noul Teolog. Adică, în hotarele unei vieţuiri fireşti, sănătoase. În „parametri normali”, cum am spune azi. Necredinţa este nebunie, o tăgăduire de sine. Numai cel nebun spune: „Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13, 1).
Omul credincios trebuie să fie, însă, nu doar beneficiar al credinţei, ci şi un mărturisitor al ei, prin cuvânt şi faptă. „Crezul” rostit la Sfânta Liturghie şi la alte slujbe (Taina Botezului, de pildă) reprezintă o formă concretă de mărturisire. O altă formă concretă este în rândul semenilor, atât în vremuri liniştite, cât şi în vremuri de prigoană. Cuvântul Mântuitorului ne este cunoscut, în acest sens: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 32, 33). Or, pentru a-L mărturisi pe Hristos, trebuie să fii în comuniune cu El, spune prof. G. Mantzaridis (Op. Cit., p. 154). Comuniune de rugăciune, comuniune euharistică, comuniunea comportamentului moral, comuniunea faptei bune etc.
Pentru concluzii (concise), dăm cuvântul profesorului Teodor M. Popescu[1], un mărturisitor jertfelnic al credinţei, atât în vremuri bune, cât şi în închisorile comuniste: „Credinţa este condiţia vieţii noastre sufleteşti, ca viaţă morală în familie, în societate, stat şi toată lumea. Credinţa în Dumnezeu este cel mai mare titlu de nobleţe al omului între toate făpturile lumii. Credinţa noastră în Iisus Hristos este cel mai înalt titlu de cinste ce avem noi creştinii, în faţa lumii. Credinţa este cel mai mare şi mai preţios dar făcut de Dumnezeu omului, odată cu raţiunea ce i-a dat ca să-L cunoască. Dar, pe când raţiunea singură nu-i ajunge şi-l poate înşela, chiar dacă este luminată, credinţa luminată nu se înşeală niciodată. Ea este cea mai mare putere şi bucurie sufletească a omului; ea face legătura noastră cu Dumnezeu… El ne recunoaşte ca ai Săi din credinţa noastră. Dacă am pierde toate celelalte daruri şi bunuri, până la însăşi viaţa noastră, păstrându-ne credinţa, avem în ea tot ce se poate avea mai mult: pe Dumnezeu” (Meditaţii teologice…, p. 174).
Surse bibliografice:
Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1980;
Filocalia, vol. V, trad. Pr. D. Stăniloae, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1976;
Prof. Teodor M. Popescu, Meditaţii Teologice, Ed. Sf. Arhiepiscopii a Bucureştilor, 1997;
Prof. Georgios Mantzaridis, Morala creştină, trad. Cornel Coman, Ed. Bizantină, 2006;
Pr. Prof. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1994.
[1] 1893-1973. Născut în Boteni – Dâmboviţa, licenţiat al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, doctor în teologie al Facultăţii de Teologie din Atena, titular al catedrei de Istorie şi Patrologie al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1948-1959), deţinut politic în închisorile comuniste (1959-1964).