Asasinarea pe 10 septembrie a lui Charlie Kirk a fost un eveniment care a învolburat şi mai tare apele şi aşa destul de tulburi ale disputelor ideologice din interiorul civilizaţiei euro-atlantice. Deşi în SUA fondatorul asociaţiei „Turning Point USA” era un influencer conservator aflat pe un val imens de popularitate, în special în rândurile tineretului, în România nu sunt foarte mulţi care auziseră de el până acum. Nici eu nu mă număr printre aceştia. Probabil că mai devreme sau mai târziu acest lucru s-ar fi întâmplat oricum. S-a întâmplat însă din păcate mai devreme, poate prea devreme. Tragedia asasinării sale în timp ce vorbea în faţa unui public numeros în campusul universităţii Utah Valley i-a propulsat brusc figura în atenţia întregii opinii publice mondiale.
Tristul eveniment a avut totodată şi un efect de hârtie de turnesol. A devoalat ce se ascunde în spatele măştilor politic corecte sau sub pojghiţa discursului „echilibrat şi democratic”, cum îi place să se autocaracterizeze stângii progresiste. Pe scurt, a arătat unde sunt de fapt adevăraţii extremişti.
Una din variantele care circulă în privinţa asasinării sale este aceea că făptaşul ar fi un tânăr din comunitatea LGBT, probabil cu ceva probleme psihice. Unii au făcut însă o paralelă cu asasinarea preşedintelui Kennedy şi invocă o „teorie a conspiraţiei”, care rămâne să fie validată sau invalidată de realitate. La fel ca în cazul de acum peste şase decenii, se spune că vinovatul „oficial” ar fi un simplu „pion de sacrificiu”, în vreme ce în operaţiunea de asasinat minuţios pusă la punct ar fi fost implicate întregi structuri ale unor servicii secrete. În ambele cazuri, extrem de greu, dacă nu imposibil de dovedit prin anchetele oficiale. Aceasta pentru că în cazul lui Kirk teoria sună în felul următor (sugerată voalat de Tucker Carlson sau mai explicit de alţi influenceri): serviciul secret în cauză ar putea fi subordonat guvernului israelian, pe care Charlie Kirk ajunsese să-l critice în ultima vreme pe tema genocidului din Gaza.
Aici ar trebui precizate unele detalii. Asociaţia „Turning Point USA” era foarte apropiată de Partidul Republican. Chiar şi preşedintele Trump apreciase că într-o bună zi Charlie Kirk ar fi putut deveni preşedintele celei mai mari şi mai influente superputeri a lumii. Prin urmare, Charlie Kirk nu desfăşura deloc o activitate „antisistem”, ci era doar una din rotiţele din marele angrenaj al regimului Trump şi a revoluţiei sale conservatoare, dar care pe planul politicii internaţionale s-a manifestat ca un susţinător necondiţionat al politicii guvernului Netanyahu (în vreme ce în Europa acesta este pus sub acuzare de Curtea Penală Internaţională de la Haga şi riscă să fie arestat dacă calcă pe teritoriul unui stat care recunoaşte competenţa acestui tribunal). Prin criticile sale la adresa actualei politici israeliene, spun autorii acestei ipoteze, Charlie Kirk risca să iasă din rând şi să devină incomod chiar şi unor sponsori importanţi ai asociaţiei sale. Ţinând cont de popularitatea sa imensă, mai ales în rândurile generaţiei tinere, de potenţialul său de viitor dar şi de imprevizibilitatea evoluţiei sale (sau mai degrabă de previzibilitatea cotirii înspre o direcţie „nedorită”), s-a luat decizia eliminării sale. Pe hârtie sună coerent şi plauzibil, dar dovezi concrete pentru un asemenea scenariu vor fi aproape imposibil de găsit. Rămâne doar să urmărim care vor fi indiciile care vor fi prezentate pentru cimentarea acestei piste.
Pe scurt, chiar dacă nu ştim cu exactitate cine şi de ce l-a ucis pe Charlie Kirk, putem spune că cei care au făcut-o sunt de fapt adevăraţii extremişti. Fapta în sine reprezintă doar un gest culminant, de înfăptuire a ceea ce cuvintele, discursul public ideologizat al stângii progresiste, de asasinare în efigie a oricăror persoane incomode, a făcut-o încontinuu. Atât înainte, dar mai ales după asasinarea lui Kirk, când şi-a arătat adevărata faţă.
Multor comentatori din România, sau din ţările de partea aceasta a Atlanticului, care nu auziseră deloc sau nu erau familiarizaţi cu mesajul şi atitudinea lui Charlie Kirk, le-au fost suficiente câteva lecturi superficiale, receptarea câtorva idei din spectrul conservator (radical opuse ideologiei progresiste) pentru a-i aplica ştampila de „extremist”. Mulţi au mers atât de departe încât au sugerat că el chiar şi-a meritat soarta, că şi-a provocat chiar propriul asasinat prin atitudinea sa. Nu poţi decât să te cutremuri atunci când vezi superficialitatea şi cinismul cu care sunt capabili să eticheteze aceşti pretinşi apologeţi ai toleranţei şi democraţiei tot ceea ce nu le convine. Iar „extremismul”, această etichetă ubicuă este cea mai la îndemână, dar totodată una plată, previzibilă.
Dacă însă încercăm să analizăm în profunzime mesajul lui Charlie Kirk, vom vedea că el poate fi considerat drept „extremist” doar în ochii orbiţi de ură ai adversarilor săi ideologici, invidioşi şi alarmaţi de popularitatea discursului său. El reprezenta o adevărată ameninţare la adresa dominaţiei lor discursive susţinută pe toate canalele lor mediatice „mainstream”. În realitate Kirk s-a dovedit a fi un orator extrem de talentat, cu un discurs convingător. Bineînţeles că de pe poziţiile sale creştine, conservatoare, el a fost un critic ascuţit al ideilor progresiste. Dar atunci când, în loc să răspunzi argumentelor cu contraargumente mai bune, etichetezi alarmat cu ştampila de „extremist”, aceasta denotă atât o recunoaştere involuntară a propriului eşec în această dezbatere ideatică, cât şi o devoalare, tot involuntară, dar evidentă, a propriului extremism.
Charlie Kirk mărturisea că el este o persoană religioasă, profund credincioasă, dar că toate poziţiile sale politice sunt justificabile şi dintr-o perspectivă non-religioasă, folosind argumentele raţiunii. Probabil acest lucru a fost cel care a deranjat cel mai tare. Că altminteri etichetarea drept „bigot” ar fi fost una facilă, iar pe de altă parte, dacă ar fi fost doar un predicator religios, fără să facă un apel consistent la raţiune, Charlie Kirk nu ar fi putut ajunge la un asemenea grad de popularitate.
E un exemplu de luat în seamă, chiar în cercurile ortodoxe de la noi, în ciuda faptului că Charlie Kirk era evanghelic. Dealtfel mulţi clerici şi influenceri ortodocşi au ştiut să aprecieze cum se cuvine activitatea, mesajul şi martiriul lui Charlie Kirk. În podcastul acestuia a participat la un moment dat şi preotul ortodox american John Strickland. Dialogul celor doi s-a dovedit a fi unul fructuos, cu deschidere de ambele părţi. Clericul ortodox a ţinut practic o scurtă cateheză despre specificul liturgic al Ortodoxiei, iar Kirk s-a arătat a fi interesat, mărturisind că până atunci nu aflase prea multe despre acest subiect. Alţi clerici ortodocşi americani cu audienţă pe YouTube, precum Joshua Trenham sau Peter Heers, s-au exprimat de asemenea în termeni apologetici la adresa persoanei şi a destinului lui Charlie Kirk. Iar în internetul de limbă română şi confesiune ortodoxă reacţiile similare au predominat, spre exemplu blogul „Chilie Athonită”, dar şi numeroşi alţi autori.
Concluzia unanimă a acestor persoane cărora trebuie să le fie recunoscută o expertiză valabilă în domeniu, este aceea că mesajul şi conduita lui Charlie Kirk au fost străbătute de o concepţie profund creştină, care nu concepe ura nici măcar la adresa duşmanilor. Da, critica este una, dar cuvintele incomode nu sunt totuna cu extremismul şi cu incitarea la ură. Dealtfel şi în cazul lui Hristos a fost la fel (paralela aceasta a făcut-o şi Tucker Carlson prin care şi-a a atras imediat acuzaţii de antisemitism voalat). Mai mult, se poate spune că Charlie Kirk a murit ca un martir pentru Hristos. Unii pot obiecta aici cu exces de zel că nu era botezat ortodox, deci nu poate fi considerat astfel. Da, probabil oficial nu, dar să nu uităm că există şi „botezul sângelui”, care este forma supremă. Iar Charlie Kirk L-a mărturisit pe Hristos de la nivelul său de înţelegere, din mediul din care a provenit, el neavând până nu demult practic nicio tangenţă cu Ortodoxia. El a înţeles foarte bine mesajul biblic şi pilda Mântuitorului, în vreme ce în privinţa tradiţiei creştine bimilenare abia apucase să deschidă ochii, dar nu a mai apucat să aprofundeze subiectul.
În aceste condiţii, nu putem decât să ne alăturăm acelor ortodocşi care spun la rândul lor ca „Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii Săi”!