- VIZIUNEA IMPERIALĂ A VIEȚII
Nu mă refer la cuceriri teritoriale, la crearea unui imperiu pământean, ceea ce nu mai e nici de actualitate și nici nu stă în putința neamului nostru să-l împlinească, ci la adoptarea unei linii de afirmare în viață, care să se avânte spre înălțimile cerului. Nu existență măruntă, joasă, redusă la strictele nevoi umane, ci o încercare de a ieși din banal, din meschinătatea nevoilor primare, pentru a-și cuceri un loc demn în lume.
Nu o masă de români blajini care își târăsc neputințele de azi pe mâine, ci o trupă de eroi, capabilă să săvârșească fapte mari, demne de atenția și admirația celorlalte popoare. Fiecare Român, o statuie de creație și putere, bătută în zimții Eternității.
Individul dispune de un uriaș potențial creator, de care nu e conștient și-l lasă să se scurgă în neant. Se întâmplă această tragedie – căci e o tragedie să nu-și cunoască posibilitățile creatoare – pentru că nu ne angajăm existența pe Axa creatoare a lumii, care e formată, în ordine ascendentă, din trei ipostaze: Individ – Neam – Dumnezeu. Numai descoperind în noi înșine această proiecție succesivă de valori, devenim oameni adevărați, oameni în accepțiunea reală a cuvântului. Căpitanul Corneliu Codreanu ne-a descoperit aceste trepte de desăvârșire, grație cărora din oameni devenim forțe omenești.
Esența vieții e actul creator. Fiecare român trebuie să se străduiască să devină cineva, întrecându-se în fiecare zi pe sine însuși, în domeniul lui de activitate: politică, artă, literatură, profesiune, meserie, industrie, negoț, cultivarea pământului.
Când toți indivizii neamului nostru vor deveni conștienți de miracolul forțelor cu care sunt înzestrați, abia atunci ne vom urca între neamurile fruntașe ale lumii. Salvarea poporului nostru nu depinde de ceea ce fac alții, ci de conștiința lucidă a propriilor noastre posibilități și de punerea în valoare a acestor zăcăminte spirituale inepuizabile.
- O LECȚIE ISTORICĂ
Astăzi ne plângem cu toții de nenorocirea în care se zbate neamul românesc: foamete, mizerie, o economie ruinată și niște conducători detestabili, care au confiscat puterea și o consideră un fel de pradă, neavând altă grijă decât să nu le scape din mâini.
Primim nenumărate scrisori de la refugiații care s-au dus în România să-și vadă rudele. În toate se repetă aceleași note de jale, de înstrăinare și de tristețe. Nu-și mai recunosc falnicul neam de odinioară. După 45 de ani de robie comunistă, au întâlnit niște oameni încovoiați, târându-se ca niște umbre, înrăiți de suferință și care nu se mai gândesc la altceva decât să-și găsească un alt loc sub soare, părăsindu-și pământul strămoșesc. Din țară, persoane lucide, conștiente, care nu și-au pierdut simțul demnității naționale, se plâng de aceiași degradare morală a Românului.
E dureros să citim aceste referințe sinistre, dar trebuie să ne întrebăm cum s-a ajuns la acest naufragiu al vieții unui popor. Aceste rele, aceste stări de chin și disperare, nu sunt de dată recentă și nici nu pot fi atribuite exclusiv regimului comunist, ci ele își au o obârșie mai îndepărtată, încă din primii ani după întâiul război mondial. S-a ajuns la dezastrul actual, prin acumularea unor efecte vătămătoare, provocate de guvernările anterioare comunismului. Țara a fost împinsă lent și ireversibil spre calvarul pe care l-a suportat după 1944. Partidele politice din România, cu rare excepții, sunt responsabile de dezagregarea Statului Român. Domnia regelui Carol al II-lea s-a încheiat cu sfărâmarea teritorială a României, iar dictatura Generalului Antonescu s-a convertit într-o calamitate națională: un război pierdut și înrobirea României sub influența Moscovei. Ce s-a întâmplat mai târziu, rugul de suferință ce l-a îndurat poporul nostru sub Ana Pauker, Gheorghiu Dej și Ceaușescu, este urmarea ineluctabilă a nevolniciei, ignoranței și cruzimii conducătorilor anteriori.
A fost un om trimis de Dumnezeu, care a dat alarma din vreme, încercând să se opună primejdiei ce ne pândea din răsărit: Corneliu Zelea Codreanu. Dar el, împreună cu majoritatea camarazilor lui din elita legionară, au fost măcelăriți de Regele Carol. Generalul Antonescu, odios urmaș al Regelui Carol, și-a pus în gând să șteargă orice urmă de legionarism din poporul român, prin condamnări la moarte, lungi detențiuni și trimiterea tineretului cu ordine speciale pe front, ca să dispară în vălmășagul războiului. Să nu ne mirăm, așadar, ca după acestă hecatombă repetată a tineretului naționalist, țara aceasta n-a mai avut nici un scut de apărare și a fost devorată de Molohul bolșevic.
Așadar să nu plângem durerea ce-o vedem astăzi prin țară, ci să ne aruncăm privirile și în trecut, pentru a descoperi și vinovățiile precedente.
- RĂSPUNDEREA INDIVIDULUI
Nu putem învinovăți numai pe acești netrebnici conducători pentru suferințele actuale ale țării. Răspunderile sunt cu mult mai vaste și îmbrățișează pe toți indivizii dintr-o națiune. Ele se adresează tuturor Românilor. Ce ai făcut Dta. X sau Y, Dumitrescu, Ionescu, Popescu, membrii ai acestui popor, din pătura lui cultă sau din masele lui anonime, ca să îndiguiți din vreme răul ce s-a abătut asupra țării? Nu există nicio excepție. Nici un ins din mediul nostru național care să nu aibă partea lui de răspundere în dezastrul ce ne-a copleșit. El este și un rezultat al propriilor noastre neputințe, al tuturor care se mândresc cu numele de român.
Astăzi ne plângem de ceea ce vedem în țară, de soarta tristă a unui popor, redus la un nivel de mizerie neimaginabil, dar dacă ne ridicăm cu gândul în trecut, vom descoperi cauzele acestor suferințe, acumularea progresivă a unor indolențe, a unor omisiuni în acțiunea noastră, ale fiecărui individ în parte. Națiunea nu este o entitate exterioară nouă, ceva cere e în afară de noi, ca și cum am privi un obiect din lumea materială. Națiunea suntem noi toți, mici și mari, tineri și mai în vârstă, cu părinți și copii. Nu putem face abstracție de neam, ca și cum nu ne-ar privi. Fiecare din noi nu numai că intră colectiv în plămădeala lui, dar este lși principiul care îi asigură continuitatea. Neamul trăiește prin individ, își are rădăcinile înfipte în el, de unde crește și se manifestă în istorie. Un individ care nu recunoaște acest adevăr elementar, care nu se simte integrat în totalitatea națională, contribuie cu ineficiența lui, cu indiferența lui, în fața marilor încercări și presiuni la care este supusă o națiune, la apariția acelor imperceptibile delăsări și erori, care, mâine se vor amplifica în dezastre.
Din această perspectivă toți cei ce au preferat să stea deoparte, în perioada în care puteau interveni pentru a îndigui răul ce submina fundamentele națiunii, astăzi nu au dreptul să se plângă, nerecunoscându-și națiunea de odinioară. Ceea ce văd în țară, este și produsul lor, prin păcatul omisiunii.
Este cunoscut că între păcatele ce le săvârșește omul, locul principal îl ocupă faptele rele ale individului. Dar există și alt gen de păcate, nu mai puțin condamnabil. Nu ai făcut o faptă rea, dar nu ai făcut binele pe care puteai să-l faci într-o anumită împrejurare. Cei ce nu se interesează de soarta neamului, chiar dacă duc altminteri o viață decentă, cad în păcatul omisiunii. Nu sunt desăvârșiți și trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru a obține ispășirea. Dacă aproapelui nu-i fac binele ce l-ar fi putut ajuta să iasă dintr-un necaz și ești pasibil de pedeapsă, cu atât mai grav este păcatul omisiunii față de neam. Serviciul făcut unui neam este tot un act de caritate, dar mult mai valoros, căci este extins la o colectivitate. Cine știe dacă gestul unui individ singuratic nu poate să salveze o națiune?
Concluzia este așadar:
Să încetăm cu văicărelile, cu lamentațiile, plângând soarta celor din țară. Cu acestea nu schimbăm nimic și nici compatrioții noștri nu apreciază această compasiune tardivă și deșartă.
Ceea ce cere neamul de la noi toți, rămași în țară sau aflați în străinătate, este să ”punem osul” pentru a-l scoate din starea de suferință în care se află. Aceasta este datoria care apasă asupra conștiinței fiecărui individ. Esențial este ceea ce fac eu, Dta. Sau altul, astăzi, acum, aici, în acest moment, la ora în care mă aflu, pentru salvarea neamului. Există o linie a neamului, dar aceasta trebuie servită permanent, trebuie umplută cu ceva, trebuie zidită clipă de clipă, fără întrerupere. Deci, fiecare individ trebuie să-și pună această problemă: ce fac eu astăzi pentru neam, cum îl apăr, cum îl ocrotesc, cum îi vindec rănile din care sângerează, cum opresc hemoragia țării. Atunci, da, atunci neamul te binecuvântează, atunci te recunoaște ca fiu credincios al lui. Dar cu sughițuri ipocrite, nu-i ești de nici un ajutor.
Există un cerc de viață individuală, familială, profesională, familială, profesională, care trebuie respectată. Dar dincolo de ea descoperim imensitatea vieții naționale. Căreia trebuie să-i acordăm atenția cuvenită, căci ai apărut din ea și îți perpetuezi numele prin ea.
Firește că nu toți indivizii pot deveni eroi sau figuri epocale ale istoriei. Dar toți trebuie să tindă spre o împlinire a destinului lui cu destinul neamului din care se trage. Pasiunea lui creatoare trebuie să-i îndrepte pașii spre colectivitatea care l-a plămădit, pentru a-i aduce tributul lui de recunoștință și de dragoste.
- CONSECVENȚA UNUI IDEAL
Dacă privim istoria noastră de la originile ei și până astăzi, ne izbește un fenomen anormal,care se repetă în tot cursul ei. După o epocă glorioasă, după un moment culminant, care smulge admirația lumii întregi, brusc urmează un hiat, o întrerupere a zvâcnirii eroice a neamului și o cădere a lui într-un fel de letargie istorică. Colectivitatea națională se ghemuiește în sine și lasă să treacă peste ea, fără a participa, întâmplări care se petrec în jurul ei. Alte popoare, alte rase, își impun voința lor, folosind ca materie primă nația noastră. După masiva figură a lui Burebista, care amenința dominația romană la Dunăre, neamul trac s-a fărâmițat, opunând doar o disperată și tardivă rezistență sub Decebal.
După Ștefan cel Mare, care a purtat 47 de războaie, pentru a asigura supraviețuirea Moldovei contra unor vecini hrăpăreți, a urmat un șir de voievozi de factură minoră, preocupați mai mult de tronul lor decât de apărarea țării.
După Mihai Viteazul, care a înfăptuit în câțiva ani unitatea politică a neamului său, se stinge acest vis de măreție națională și, din nou, poporul român intră într-o eclipsă istorică.
Peste munți, în Transilvania, se ridică Moții, sub conducerea lui Horia, pentru a scutura asupririle ce le îndurau din partea nobililor maghiari. Revoluția lui Horea ne-a deschis drumul spre Europa, căci a premers cu câțiva ani marii revoluții franceze. El moare frânt pe roată, lăsând o amintire cutremurătoare. Dar, după el, Moții lui și Românii din Transilvania se resemnează, suportând mai departe jugul ”cruzilor dușmani”.
Peste un secol, se ridică un alt Crai al Moților, Avram Iancu, care se pune în fruntea unei noi răzmerițe, luptând contra ungurilor, care vroiau să extindă stăpânirea lor și asupra Ardealului. Sacrificiul lui este ignorat de Casa de Habsburg, care preferă înțelegerea cu ungurii decât să facă dreptate românilor. Avram Iancu, izbit de durere, rătăcește prin munții lui dragi, fără să mai încerce a continua lupta în noile împrejurări. Din nou o prăbușire a speranțelor unui popor, care va dura decenii, până când va ridica din nou capul, înfruntând stăpânirea maghiară, în procesul memorandumului.
În vechiul regat, paralel cu revoluția din Ardeal, se ridică impetuoasa generație de la 1848, din al cărei elan s-a făurit actul unirii principatelor de la 1859, sub Alexandru Ioan Cuza pe trin. Dar nici această măreață înfăptuire nu durează mult. Peste câțiva ani Alexandru Ioan Cuza e răsturnat printr-o conspirație de palat și România, abia închegată, intră într-un proces de lupte interne, care slăbește energia creatoare, a neamului.
În sfârșit, generația noastră a trăit momentul întregirii naționale, al României Mari, sub regele Ferdinand. Ce bucurie, ce speranțe și ce perspective ni se deschideau! Dar fenomenul rupturii se repetă. După 20 de ani, România Mare cade în bucăți. Niște partide impotente, un rege crud și un Conducător nebun au azvârlit din nou țara în prăpastie. Azi continuă să sufere din cauza acestor succesive dezastre. Țara e în ruină.
Dacă privim în trecut și analizăm toată această serie de catastrofe ce s-au abătut asupra nației, o concluzie categorică se impune:
Ceea ce a lipsit poporului nostru în trecut, nu au fost faptele mari, nu momentele de înălțare națională, ci continuitatea acestor momente. După o înfrângere, după un declin, așa cum se întâmplă în viața oricărui popor, ne-am resemnat, căzând în toropeală, în apatie, în ”somnul cel de moarte”, cum spune poetul. Și alte popoare, mai lucide și mai îndrăznețe au sărit pe noi și ne-au robit.
Nu este destul, așadar, să proclami un ideal, să/l descoperi și să ți-l însușești, ci se mai cere consecvență în urmărirea lui. Cu orice jertfe. Numai atunci idealul devine o forță creatoare a nației și se convertește în realitate. Dacă după apusul acestor momente de mare strălucire națională, națiunea nu ar fi dezarmat, nu s-ar fi retras pe o poziție de resemnare, când glorioasele zile au trecut, ci cu aceiași îndârjire ar fi urmărit idealul, momentan înfrânt, rezultatele ar fi fost altele. Trebuie continuată lupta națională, în cadrul noilor condiții, a împrejurărilor istorice schimbate.
Deci, nu cu resemnare, nu capul plecat, nu tânguiri, ci o reacție conștientă și de fiecare clipă contra unor împrejurări ostile. Să ne imaginăm că romanii, când Hannibal era ”ad portas”, i-ar fi deschis porțile cetății și s-ar fi predat. Nu mai existau nici popor roman, nici imperiu roman și nici noi.
Sunt de condamnat acei indivizi care, după ce au luptat pentru o cauză, se desprind de ea și cad într-un fel de somnolență. Au obosit și vor să se odihnească, după încercările prin care au trecut. În definitiv, neamul e mare. Să mai facă și alții jertfe. O eroare, o cumplită eroare. Istoria nu cunoaște pensionari. Neamul a rămas orfan de vrednicia unui luptător.
Cauza națională nu se servește cu întreruperi, cu absențe nemotivate, cu vacanțe, ci numai prin permanență în efort. Din fiecare cetățean ar trebui să emane o energie constantă, un flux continuu de electroni spirituali care să alimenteze apoi nevoile nației. Nu poți să-ți iei concediu de la națiune. Serviciul ce-l prestăm națiunii e o permanență. Este o coordonată a propriei noastre persoane.
(va urma)
Horia Sima, Ţara şi exilul, an XXVIII, 1991-92
