În numărul anterior al revistei noastre, am publicat cateheza despre credință, iar acum continuăm firesc cu tema nădejdii, urmând ca în numărul următor să vorbim despre iubire, parcurgând, astfel, itinerariul teologic al celor trei mari virtuți teologice.
Preliminarii. Nădejdea[1] face parte din triada virtuţilor teologice, însoţind în chip fericit credinţa şi dragostea. Este arhicunoscut, în acest sens, cuvântul Sf. Ap. Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea…” (I Cor. 13, 13). În cateheza anterioară, am vorbit despre virtutea credinţei și am amintit, între altele, că omul credincios cu adevărat este, deodată, optimist (plin de nădejde), iubitor, prietenos, bun şi altruist, înţelept (chibzuit), harnic, cumpătat, curajos, drept, smerit, discret, demn şi sincer. Trebuie să avem mereu în vedere că virtuţile sunt strâns legate între ele, că viază şi se dezvoltă împreună. Păcatele, aşijderea. Iar legătura cea mai strânsă a nădejdii este cu credinţa. Credem şi nădăjduim, în acelaşi timp. Aşa se explică şi asocierea termenilor în definiţia data de Sf. Apostol Pavel credinţei: „…încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1). Între sinonimele cuvântului nădejde, întâlnim, de aceea, termenul „încredere”, alături de „optimism”, „speranţă” şi chiar „siguranţă”.
Tema catehezei este deosebit de importantă în perspectiva mântuirii, dar nu mai puţin pentru o viaţă echilibrată, aici, pe pământ. În ultima vreme întâlnim tot mai mult semeni aflaţi în pragul deznădejdii, deprimarea, akedia[2] şi pesimismul numărându-se printre cele mai frecvente boli ale sufletului. Profesorul George Mantzaridis observă, cu mult realism, că omul contemporan, lipsit, între altele, de virtutea răbdării, se cantonează într-un prezent comod: uită (vrea să uite!) trecutul şi nu vrea să privească în viitor. Virtutea nădejdii, în astfel de cazuri, nu mai are obiect. Creştinul, însă, trebuie să fie mereu încrezător în Dumnezeu şi în părinteasca Lui purtare de grijă.
Tratarea temei are în vedere câteva repere de bază privind virtutea nădejdii: definiţia, importanţa (necesitatea) pentru mântuire, mijloace de cultivare, însuşirile, roadele şi păcatele împotriva ei.
- Definiţia nădejdii (speranţei) este diferită în mediul laic, faţă de cel religios. Astfel, în DEX citim: încredere sau convingere că ceea ce faci ori doreşti se va realiza; din punct de vedere creştin: aşteptarea cu încredere a împlinirilor făgăduite de Dumnezeu (Teologia Morală Ortodoxă). Iar Dumnezeu „este credincios în ceea ce a făgăduit” (Evr. 10, 23);
- Importanţa (necesitatea) nădejdii pentru mântuire reiese din numeroase texte scripturistice, din care selectăm câteva: „Prin nădejde ne-am mântuit” (Rom. 8, 14); „Să ţinem neclintiţi mărturisirea nădejdii, pentru că cel care a făgăduit este vrednic de credinţă” (Evr. 10, 23); „Nădăjduieşte în Domnul şi fă binele…” (Ps. 36, 4); „Noi aşteptăm în Duh nădejdea dreptăţii din credinţă…” (Gal. 5, 5);
- Mijloace de cultivare a nădejdii. La fel ca în cazul credinţei (şi, în cele din urmă, în cazul oricărei virtuţi): rugăciunea, participarea la Sfânta Liturghie, spovedania, lectura duhovnicească etc. De mare ajutor: a-i lua pe sfinţi ca modele de nădejde, începând cu drepţii şi proorocii Vechiului Testament, continuând cu Sfinţii Apostoli, cu mucenicii şi, practic, cu toţi sfinţii Bisericii. Pentru noi, românii, de mare sprijin moral ne sunt unii dintre întemniţaţii închisorilor comuniste, care au supravieţuit torturilor datorită credinţei lor puternice, dar şi a nădejdii nelimitate în Dumnezeu. Ca în cazul altor martiri, li se potriveşte mărturisirea Sf. Ap. Pavel: „Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Tim. 4, 10);
- Însușirile cele mai evidente ale virtuţii nădejdii:
– luminată, în sensul de a fi îndreptată spre bunurile spirituale şi veşnice, iar spre cele vremelnice numai dacă sunt de folos pentru mântuire;
– tare, neclintită, întrucât se sprijină pe făgăduinţele lui Dumnezeu, vrednice de credinţă (Evr. 10, 23);
Este necesar, în acest context, să precizăm şi cum NU trebuie să fie: să nu se identifice/confunde cu visările şi imaginaţiile hazardate şi gratuite, care sunt asemenea aburilor ce ies din pământ…
- Roadele (binefacerile) nădejdii:
– orientează sufletul spre Dumnezeu şi viaţa veşnică;
– întăreşte râvna, curajul, statornicia lucrarea mântuirii;
– alimentează o gândire pozitivă (optimistă), care influenţează benefic propria fiinţă (inclusiv în cazul bolilor, necazurilor, eşecurilor etc.), dar şi vieţile semenilor din jur, pe care îi „încarcă pozitiv”, sau îi odihnește – după cum se exprimă părinții duhovnicești;
- Păcatele împotriva nădejdii:
– prea marea încredere în bunătatea lui Dumnezeu, însoţită de amânarea pocăinţei;
– deznădejdea faţă de ajutorul lui Dumnezeu, soră bună cu deprimarea. Deznădejdea este însuşirea proprie diavolului, care crede şi se cutremură (Iac. 2, 19), dar nu nădăjduieşte… (G. Mantzaridis, Morala creştină…, p. 186).
Asociem mereu nădejdea cu celelalte virtuţi: prioritar, cu credinţa şi dragostea; complementar, cu înţelepciunea, curajul, dreptatea, cumpătarea etc. Cu credinţa, pentru că această virtute are ca obiect cele nădăjduite (încredinţarea celor nădăjduite – Evr. 11, 1); cu dragostea, pentru că ea pe toate le nădăjduieşte (I Cor. 13, 7). Cu celelalte virtuţi, pentru că ele fac parte din viaţa oricărui om normal şi atâta timp cât există viaţă există şi speranţă – spune un proverb latin (Dum vita est, spes est!)
Aprofundăm[3]înţelesul nădejdii aducând în atenţie cuvintele rostite tainic de Mântuitorul Hristos către Sf. Siluan Atonitul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” (vezi şi lucrarea aceluiaşi sfânt, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, trad. I. Ica Jr, Deisis, Sibiu, 2001). Adică: chiar dacă, din smerenie, nu te consideri vrednic de rai, ci de… iad, nu-ţi pierde nădejdea în Domnul! Pentru că un om smerit şi credincios, chiar în clipele de deznădejde nu-şi pierde total nădejdea. De aici, formularea prof. G. Mantzaridis: „Există o deznădejde purtătoare de nădejde…”, referindu-se exact la înţelesul devizei Sf. Siluan Atonitul (Morala creştină…, p. 186).
Aplicarea în viața noastră a celor prezentate se poate realiza dacă urmăm pilda vie a semenilor purtători de nădejde. Redăm, în concluzie, imaginea acestei virtuţi şi profilul unui creştin optimist, prin descrierea admirabil de simplă făcută de către profesorul Teodor M. Popescu: „Nădejdea dă sufletului nostru putere, linişte şi siguranţă; dă acea tărie sufletească şi linişte care se numeşte optimism, adică deplină încredere în bine şi aşteptare cu voie bună a binelui dorit. Ea nu este deznădejde, nu e lipsă de curaj, de voinţă şi de răbdare, nu slăbiciune, prăbuşire şi jale în faţa greutăţilor şi a primejdiilor ce vin sau pot veni, ci e întreagă, sfântă şi caldă dorinţă, aşteptare şi bucurie credincioasă şi încrezătoare în Dumnezeu, de la Care vine şi către Care se îndreptează. Un creştin nu disperă, adică nu se descurajează şi nu deznădăjduieşte. Creştinul nu-şi pierde răbdarea şi cumpătul, nu-i slăbeşte credinţa şi voinţa, nu-şi ia viaţa, nu se lasă în voia întâmplării şi nu se lasă ispitit şi amăgit de gânduri şi duhuri rele. El este cu Dumnezeu şi Dumnezeu este cu el: Domnul puterilor, Domnul nădejdii, al mângâierii şi al păcii, al răbdării, biruinţei şi a tot binele. Dumnezeu nu poate fi biruit de nimic. Cu El izbândim şi noi în credinţă, în dragoste şi în nădejde creştină. De aceea zicem totdeauna, ca şi în cântarea bisericească: Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie! Amin” (Meditaţii teologice…, p. 195).
Surse bibliografice: Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1980; Prof. Teodor M. Popescu, Meditaţii Teologice, Ed. Sf. Arhiepiscopii a Bucureştilor, 1997; Sf. Siluan Atonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, trad. I. Ica Jr, Deisis, Sibiu, 2001; Prof. Georgios Mantzaridis, Morala creştină, trad. Cornel Coman, Ed. Bizantină, 2006.
[1] Cu mici modificări și cu adaptările de rigoare, cateheza reproduce textul din volumul nostru, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, vol. II, Ed. Sophia, București, 2016, pp. 102-105.
[2] Vezi cateheza despre „akedie”, ibidem, pp. 187-192.
[3] La unele cateheze înlocuim obişnuita „generalizare” cu aprofundarea noţiunii/temei respective, cu scopul de a facilita înţelesul temei în discuţie.