- LEGEA AJUTORULUI RECIPROC
Între legile lăsate de Căpitan pentru organizarea și funcționarea cuibului este și ”Legea ajutorului reciproc”, care are următorul conținut: ”Ajută-ți fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa.”
Este clar că fratele la care se referă Corneliu Codreanu nu se limitează la fratele de sânge, la familia noastră, ci are o accepție mult mai vastă, îmbrățișând pe toți indivizii din nația noastră. Fiecare român, oriunde ar fi el și din orice familie, merită atenția și ajutorul nostru, cân a dat necazul peste el.
Dar această lege se extinde și mai departe. Nu e vorba numai de individul singuratic, ci de entitatea colectivă, de națiune. Dacă ne plecăm cu dragoste față de orice român în parte, când are nevoie de ajutorul nostru, cu atât mai mult trebuie să vibrăm de caritate când neamul întreg are calamități istorice sau naturale. Atunci dragostea noastră trebuie să se reverse tumultuos, pentru că sunt milioane de ființe care sunt amenințate în propria lor identitate biologică și națională.
Cum avem pilda de astăzi a suferințelor fără precedent în istorie, prin care trece neamul nostru. Ceea ce vedem în țară ne cutremură și ne revoltă. Situația este atât de gravă, încât numai prin efortul conștient al fiecărui român putem să depășim starea disperată de astăzi. Frații noștri din țară nu trebuie să se izoleze unul de altul, ci să se îmbrățișeze între ei, împărțind puținul ce-l au. O bucată de pâine poate să salveze o viață de om. Lozinca lor trebuie să fie ”Unul pentru toți și toți pentru unul”. O solidaritate generoasă trebuie să se extindă între toți locuitorii țării. Cine are ceva mai mult, să dea celui ce nu are nimic. Iar de peste hotare, caritatea să nu se rezume la pachete trimise rudeniilor apropiate, ci să zguduie indiferența țărilor bogate, pentru a trimite cât mai multe ajutoare în țară.
Iată adevăratul sens al ”legii ajutorului reciproc”, aplicat intemperiilor groaznice prin care trece poporul nostru. Dragostea extinsă asupra totalității naționale este mai mare, mai plăcută lui Dumnezeu, căci ea îmbrățișează destinul a milioane de ființe.
- OBIECTIVUL NAȚIONAL
Atât în țară cât și în exil sunt foarte mulți români dornici să întreprindă ceva pentru neam. Nu se poate nega patriotismul și atașamentul lor pentru națiune. Dra când își îndreaptă privirile spre câmpul de bătaie, pentru a descoperi strategia și tactica de urmat, atunci se rătăcesc, nereușind să identifice obiectivul ce trebuie atins. În acest fel, asistăm la acest capitol anarhic, de acțiuni întreprinse la întâmplare, care se pierd fără nici un folos pentru cauza națională. Tirul trăgătorilor, cum s-ar zice în termeni militari, nu e reglat, împrăștiindu-se în toate direcțiile, fără a se concentra spre obiectivul principal. Se produce o risipă de muniție, care are apoi efecte negative asupra destinului unui popor.
Obiectivul stăruințelor individului trebuie bine precizat. Când ne angajăm în apărarea neamului, trebuie să stabilim dinainte țelul acțiunilor noastre, pentru a evita pierderi de timp, mijloace și energie. Pentru a nu recolta decepții. Pentru a nu constata, după bătălie, că ofensiva noastră nu dă roade, că efortul nostru nu se soldează cu o îmbunătățire pe plan național.
În exil, ca și în țară apar fel de fel de inițiative. Dar numai unele din ele au un aport pozitiv în viața neamului, scoțându-l din restriștea în care se găsește. Și acestea sunt numai inițiativele care au un pronunțat caracter politic.
Individul așadar, fiecare membru al națiunii noastre, când iese din izolare și indiferență și vrea să se înroleze în campania de mântuire a neamului, primul lucru ce trebuie să-l facă este să se orienteze clar pe câmpul de bătălie, pentru a descoperi țelul acțiunii lui.
Existența individului e brăzdată de o mulțime de activități, cum poate constata fiecare. Dar o singură activitate îi asigură plenitudinea vieții spirituale, aceea care se înalță pe linia ascendentă individ – neam – Dumnezeu. Din acest moment individul duce o existență plenară, căci a descoperit axa vieții lui.
Acesta e obiectivul spre care trebuie să ne concentrăm eforturile vieții noastre. Să nu ne gândim numai la viața noastră particulară, ci la viața superioară a neamului. Abia atunci vom descoperi și vocația politică a vieții noastre: interesul pentru neam, pentru a-l face să strălucească în istorie alături de celelalte popoare ale lumii, trebuie să fie țelul suprem al existenței noastre.
- ÎNTRECEREA CU STRĂINII
Nu e de nici un folos și nu e nici drept să ne plângem mereu că nouă ne merge mai rău decât altor neamuri, că românii sunt mai năpăstuiți de soartă decât vecinii lor.
Trebuie învățat ceea ce au bun și străinii. Poate că sunt mai vrednici decât noi, poate că știu să-și chivernisească mai bine avutul, poate că sunt mai iscusiți în anumite meșteșuguri, poate că își iubesc mai mult țara, poate că sunt mai corecți în administrarea banului public.
Trebuie luat de la fiecare națiune exemplul capacității ei creatoare. Așa, de pildă, Căpitanul Corneliu Codreanu n-a învățat pe legionari să strige, cum făceau cuziștii, ”jos jidanii”, ci a întemeiat școala comerțului legionar, a deschis magazine și restaurante care mergeau strălucit și ar fi ajuns la mare înflorire, dacă nu ar fi fost distruse de viforul prigoanei carliste.
Este un fapt constatat că din conlocuirea românilor cu sașii și șvabii, în Ardeal și în Banat, am învățat și noi o mulțime de lucruri folositoare în agricultură, creșterea vitelor și construcția caselor. Cele mai frumoase așezări românești sunt tocmai acolo unde am trăit împreună cu ei.
În ceea ce privește pe unguri, lăsând la o parte ura ancestrală ce ne-o poartă, trebuie să admirăm la ei puternicul lor sentiment național, care-i determină să fie dârji și uniți într-un bloc, când este vorba să reclame vechile lor frontiere, deși știu prea bine că n-au nici un drept asupra lor. Ce-ar spune ungurii dacă am pretinde și noi astăzi Panonia, pentru a o încorpora în România Mare, ca fiind o veche provincie romană? Și noi ne iubim țara, dar n-avem exaltarea lor și confundăm deseori răbufniri de moment cu o politică coherentă și unitară în apărarea graniței noastre de vest. Revizionismul pentru maghiari nu este o reacție folclorică, ci o dogmă a politicii lor externe.
La răsărit, suntem vecini cu două neamuri viguroase: rușii și ucrainenii. Rușii au, așa zicând, simțul imperialist în sânge. Indiferent de regimul în care s-au afirmat în istorie, rușii au fost mereu în expansiune, cucerind și dominând alte popoare. Cu comunismul s-a schimbat radical felul lor de viață, dar nu s-a schimbat direcția lor de manifestare istorică. Și-au păstrat același ritm imperialist, ajungând, când împrejurările le-au permis, până la marginile Elbei.
Ucrainenii au căzut sub dominația rușilor, dar nu s-a stins niciodată în acest popor idealul de a se libera și de a forma un stat propriu. Iată o premisă, iată o coordonată de viață colectivă, care ar trebui să ne fie și nouă de învățătură. În zadar a căutat Moscova să stingă sentimentul național la ucraineni. El n-a putut fi nimicit și astăzi se afirmă cu mai mare putere ca oricând.
Ar trebui să luăm aminte de la ucraineni și să admirăm tăria morală a acestui popor, care, după secole de asuprire, continuă cu aceiași îndârjire lupta de emancipare națională.
În sudul Dunării îi avem pe bulgari și pe sârbi. Cum am suferit împreună, în timpul Imperiului Otoman, și ne-am emancipat în același secol, nu se poate vorbi de o rivalitate propriu zisă. Avem anumite contencioase deschise, dar de natură minoră și conviețuirea cu aceste popoare se poate desfășura în condiții normale. Bulgarii ne întrec pe noi în munca agricolă, în grădinărie și alte creații legate de pământ. Acum, când pământul confiscat de regim va fi restituit țăranilor noștri, bulgarii ne pot servi ca exemplu pentru a ne reface gospodăriile ruinate.
- A NU PĂRĂSI PĂMÂNTUL ȚĂRII
În perioada anterioară dictaturii comuniste, când granițele țării erau ermetic închise, puțini români au reușit să părăsească pământul țării și mai puțini aceia care ai izbutit să se așeze în țări străine.
Dar după răsturnarea lui Ceaușescu, granițele țării s-au deschis și oricine vroia să călătorească în străinătate, primea cu ușurință pașaport. Acum, în această bruscă liberalizare a ieșirilor din țară, se ascunde și un plan al guvernului actual. Cine cere pașaport? Cine vrea să cutreiere lumea și eventual să-și întocmească o viață mai bună în mijlocul altor popoare?
În primul rând, tineretul. Tineretul, sătul de mizeria îndurată sub vechiul regim și mai ales decepționat de frustrarea Revoluției Naționale, vrea să termine cu această viață de câine bătut. Și atunci ochii lui s-au îndreptat spre Apus, unde populația trăiește în bunăstare și chiar în opulență. Ei sunt tineri, ei sunt bine pregătiți, având aproape toți titluri academice sau nivele superioare de învățământ tehnic, încât cu ușurință se vor descurca în Occident. Ispitiți de această perspectivă, tineretul român a apucat calea Apusului, cu miile, cu sutele de mii. Atât de mulți au emigrat, încât populația României a scăzut cu 90.000 în anul 1990.
Guvernul actual privește cu satisfacție la această sângerare a corpului național. De ce? Pentru că se scapă de ”zurbagii”, de ”golani”, de elementele revoluționare prin excelență, care au murit pe baricade și care continuă să protesteze împotriva actualilor guvernanți, acuzându-i că reprezintă vechea nomenclatură. Deci, în calculul guvernului, cu câți mai mulți tineri, și în special cei cu carte, cei ce gândesc, își găsesc rosturi în alte țări, cu atât valul opoziționist slăbește și actualii guvernanți se consolidează. Așa se explică magnificența guvernului, generozitatea cu care eliberează pașapoarte și vize. Un plan ascuns, o perversiune aproape diabolică, ca să slăbească nația prin ieșiri masive de tineret, pentru a destrăma opoziție.
Guvernului nu-i e teamă de vechile partide. El știe că aceste partide nu mai au vlagă, că ele sunt doar o umbră a celor de odinioară. Așa zisa opoziție parlamentară este fictivă. Au acceptat, în forme și grade diferite, pe liberali și țărăniști să participe la putere. Sunt oameni în cumetrie cu Iliescu. Dar cu tineretul nu poate aplica aceleași metode, de persuasiune și captare. Aceștia continuă să strige ”Jos comunismul”. Unica salvare a regimului este să subțieze rândurile acestui tineret compact, masiv și amenințător, prin scurgeri de peste hotare.
Dacă planul perfid al regimului, pe care nu-l văd cu ochi răi nici vechile partide, se va realiza, totul depinde de tactul, prudența și înțelepciunea noilor generații. Un popor nu poate fi abandonat în voia soartei, după ce a săvârșit o grandioasă revoluție, scăpând țara de un dement sanguinar. Sângele vărsat nu poate fi uitat, pentru a câștiga o bucățică de pâine mai bună peste hotare. Trecând peste decepțiile suferite, lupta trebuie să continue până ce în România se va instaura o domnie sănătoasă și ”ascultătoare de Dumnezeu”. Tineretul nu trebuie să se lase amăgit de cântecele de sirenă de peste hotare, ci așa cum e, flămând, neavând adeseori o bucată de pâine, urmărit și prigonit chiar sub noua conducere, să ridice capul sus și să înfrunte adversitățile politice.
Tineretul trebuie să mediteze le sarcinile uriașe ce-i stau în față: cine va reface economia țării, când cele mai bune creiere ale țării evadează? Cine va apăra Transilvania de agitațiile revizioniste maghiare, dacă tineretul României întoarce spatele țării? Cine va constitui blocul de mâine al voinței naționale, care să substituie la conducerea țării pe actualii guvernanți, pe care acest tineret, pe bună dreptate, îl critică?
Tineretul trebuie să rămână înfipt în pământul țării. Peste hotare vor fi primiși cu milă și compătimire. Li se va arunca o bucată de pâine, ca la un străin. Dar aici ei sunt stăpâni. Ei sunt făuritorii unei ere noi, de libertate și prosperitate. Aici e rostul lor și nu vagabondând pe meleaguri străine.
”Fie pâinea cât de rea
Tot mai bine-n țara mea.”
Cum spune poetul anonim.
- DECEPȚIILE VIEȚII POLITICE
Viața politică nu e ușoară și nu aduce numai aplauze, recompense și triumfuri. Adeseori omul politic va suferi înfrângeri, umilințe, acuzații nedrepte și chiar prigoane, cum a fost cazul mișcării legionare. Cele mai multe lovituri ne vin de la adversarii din lăuntrul țării, ai idealului pentru care milităm, dar nu este esclus să fim atacați și insultați chiar de foști prieteni, convertiți din cine știe ce motive în fracțiuni ostile.
Omul politic, oricât de generos s-ar purta cu reprezentanții altor partide, nu v-a fi scutit de decepții. La un moment dat, sătul de nedreptățile ce trebuie să le îndure, îi vine parcă să lase totul și să se retragă din tumultul vieții politice. Îl cuprinde un imens dezgust, descoperind micimea și răutatea ce forfotesc în jurul lui.
Această reacție pornește dintr-un substrat uman explicabil. Paharul s-a umplut de toate răutățile și individul îl îndepărtează de la sine, cu un gust de imens dezgust. Comportamentului său leal și corect i se răspunde cu o ură feroce, capabilă de cele mai multe infamii. Și atunci se apropie momentul când, amărât și epuizat, azvârle panoplia cu armele și se retrage din viața politică.
Această atitudine, justificată din punct de vedere al psihologiei individului, suferă de un defect capital: individul nu se vede decât pe sine, cu sila ce i-o inspiră activitatea politică, dar nu-și ridică ochii pentru a îmbrățișa o realitate superioară existenței lui personale, entitatea neamului din care se trage. Atunci va descoperi rosturile demiurgice, creatoare de destin, ale activității politice. El nu acționează în acest domeniu, ca individ singuratic, cu răspunderi limitate, ci este agentul unei puteri mai înalte, care-i poruncește să nu părăsească câmpul de bătălie al vieții politice. E neamul ce-i stă în spate, îi insuflă curaj și îi poruncește să nu părăsească poziția în care s-a fixat.
Viața politică nu este o profesiune oarecare, ci o vocație. După preoție, este cea mai mare împlinire a unui individ. Ea servește la ocrotirea cetății, la apărarea neamului, la înălțarea lui în istorie. Personalul politic al unei națiuni trebuie să se simtă ca niște soldați în tranșee. Pururi de gardă, pururi treaz, pururi gata de sacrificiu pentru apărarea intereselor superioare ale Patriei.
Și atunci, amărăciunea, sila, dezgustul ce îl simte un om politic, în exercițiul vocației lui, cad pe al doilea plan. Aceste note triste fac parte inerentă din misiunea ce și-a ales-o individul în modul liber și voluntar. Unii compatrioți se dedică negoțului, alții la propagarea ideilor, alții tehnicii și mijloacelor de comunicație. Numai el, omul politic, veghează de pe promontoriul istoriei, la destinul patriei sale. Ca un căpitan de corabie, care scrutează orizonturile și îi fixează cursul.
Din nefericire pentru soarta țării noastre, mulți oameni de treabă, patrioți fără prihană, priveau cu dispreț la politică, ca la o calamitate națională, unde domină mișelia și unde nu se poate ridica cineva decât întrebuințând cele mai degradante metode. Clasa noastră politică, lipsită de prezența și ajutorul acestor oameni de treabă, profesori, avocați, ingineri, medici, învățători, preoți, s-a convertit, cu rare excepții, într-o junglă politică, unde toate succesele se măsoară prin prisma influențelor lăturalnice. Absența acestor elemente, de mare onestitate și caracter, au cântărit greu în balanța destinului istoric al neamului nostru. Golul lăsat de ei a fost umplut de eventurieri, de oameni fără scrupule, care nu vedeau în politică decât un joc al intereselor proprii, un mijloc de căpătuială. Și astfel, nobila artă a politicii s-a convertit într-un club de uzufructuari ai puterii.
Dacă am ajuns la catastrofa de la 23 august 1944, cu cortegiul ei de suferințe, care nu s-au încheiat nici până astăzi, e și vina acestor oameni de treabă, care au stat deoparte de politică, considerând-o o afacere necurată.
Absenteismul lor politic l-au plătit cu anii de urgie comunistă, care au avut ca urmare moartea lor, în chinuri groaznice, la canal sau în închisori. Dacă ei nu s-au ocupat de treburile cetății, au intrat iscoadele dușmanului și i-au azvârlit în prăpastie.
Dacă vrem să ne meargă fiecăruia dintre noi bine, în parte, trebuie mai întâi să ne interesăm de treburile cetății. După tragedia prin care am trecut, trebuie să urmăm această regulă de comportament civic, ce nu trebuie uitată niciodată.
Horia Sima, Ţara şi exilul, an XXVIII, 1991-92
