Ultimele luni ale anului în curs au fost pline de evenimente care sunt indisolubil legate de ceea ce putem numi fiinţa naţională a românilor. Termenul nu e o noţiune calpă, un “flatus vocis”, ci o realitate de ordin spiritual, capabilă să trezească fie sentimente înălţătoare, fie revărsări pătimaşe de ură oarbă, după cum e aşezarea sufletească a celor care se raportează la ea. Un “nimic”, o simplă iluzie nu ar fi în stare să trezească atâtea energii. Din negurile trecutului, de când a început să se coaguleze, şi până în ziua de azi, fiinţa naţională românească s-a aflat mereu sub loviturile adversităţilor de toate felurile. Momentele istorice favorabile, când ea s-a putut afirma în deplină libertate, au fost extrem de rare. Un astfel de moment poate fi considerat şi inaugurarea Catedralei Naţionale din inima Capitalei. Prilej cu care au unii au găsit din nou false pretexte pentru a-şi exhiba ura faţă de valorile noastre naţionale. Care în aceste ultime două luni au fost luate sub tirul atacurilor din diverse unghiuri şi trecând prin tot spectrul formelor posibile: de la înfierarea ideologică la diversiunea intelectuală şi s-a mers chiar până la distrugerea fizică a unor simboluri. În cele ce urmează voi face o trecere în revistă a acestor evenimente.
Catedrala-simbol a României
Un moment mult aşteptat şi de o simbolistică aparte s-a petrecut pe 26 octombrie 2025, când s-a s-a sfinţit pictura şi s-a deschis pentru închinători Catedrala Naţională. Aceasta e denumirea care în final a fost adoptată în mod oficial, deşi cea adevărată, tradiţională, veche de un secol, care e în continuare folosită în ecteniile din slujbele Bisericii, este de Catedrala Mântuirii Neamului. Dar, oricum o luăm, tot despre naţiunea/neamul românesc este vorba în cele din urmă.
Chiar dacă ne-am gândi la un simbol al naţiunii civice, aceasta nu poate exista fără un substrat mai profund, de ordin etnic şi spiritual. Națiunea civică e o reunire diversă de indivizi. Dar nu e o entitate de o diversitate amorfă, ci una bazată pe o structură spirituală, moştenită istoric, care pătrunde în toate manifestările vizibile ale unui popor. Chiar dacă pe acest teritoriu al României există şi alte neamuri, cu alte structuri spirituale, Constituţia prevede caracterul naţional şi unitar al statului român.
Catedrala-simbol din inima capitalei, inaugurată la centenarul Patriarhiei Române, se încadrează fără greş în această paradigmă. Progresiştii o pot considera, desigur, drept una “depăşită”, numai că din fericire realitatea nu ţine cont de ideile iluzorii ale unora. După momentul inaugurării acestui impresionant monument de artă eclesiastică, unic în lumea ortodoxă, în zilele în care altarul a fost deschis spre vizitare, sute de mii de români au stat la rând ore în şir pentru a putea vedea această adevărată bijuterie arhitectonică, dar mai ales iconografică. Semn de netăgăduit că o majoritate largă a cetăţenilor ţării se identifică cu mesajul şi cu simbolistica transmise de această ctitorie.
Sfânta Liturghie din ziua inaugurării s-a desfăşurat pe fundalul cântărilor corului Tronos al Patriarhiei Române. Care, la un moment dat al Liturghiei, înaintea împărtăşirii credincioşilor (când îndeobşte se cântă pricesne), ne-a oferit şi o cântare inedită, cu un profund caracter naţional şi patriotic. Simbolistica paradoxală a acestui moment merită evidenţiată, căci nimic nu pare mai firesc decât ca acordurile unui asemenea cântec să fie asociate în mod autentic cu demnitarii statului român. Care, în majoritatea lor (afară de puţinele excepţii care au fost prezenţi de la începutul Sfintei Liturghii), şi-au făcut intrarea conform protocolului în momentul în care clericii se împărtăşeau în Sfântul Altar, iar spaţiul Catedralei reverbera doar de cântările corului.
Ce poate fi mai relevant, într-un anumit fel, decât să-i vezi defilând pe covorul roşu pe toţi politicienii slujitori ai cauzei globaliste precum Bolojan, Ciolacu, Moşteanu şi ejusdem farinae, chiar şi preşedintele Dan (deşi aici se cuvin unele nuanţări), intrând cu deferenţă şi plecându-se în faţa măreţiei şi a mesajului simbolic al Catedralei? Mai ales că au făcut-o pe fundalul sonor al unui cântec ale cărui versuri sună astfel:
Împărate sfinte, /păzește Ortodoxia, / credința țării noastre, / frumoasa România.
Când prin veacuri grele, / și-au pus nădejdea în tine, / zdrobind vrăjmășia / prin jertfă și iubire.
Căci Ortodoxia / e preasfânt odorul, / iar Hristos păzește / țara și poporul.
Mică-i țara noastră / dar mare în credință / și Domnul i-a dat harul / și multă biruință,
peste neamuri multe / cu ură păgânească / ce-au pus robii și jale / pe glia strămoșească.
Doamne, România / ajut-o ca să crească, / să păstreze pururea / credința creștinească.
Nu ştim cum vor fi sunat asemenea cuvinte în urechile unor demnitari care în mod programatic duc o politică complet opusă unui asemenea mesaj. Dar cert este faptul că, fie şi pentru o clipă, ei au fost nevoiţi să plece capul şi să gireze cu prezenţa lor un eveniment care ţine de un plan mai profund, pe care aceştia ţin cu obstinaţie să-l ignore. Dar care iată, există şi se manifestă în răspărul adversităţilor, chiar dacă acestea l-ar vrea îngropat în neant.
La câteva zile după acest eveniment, pe 30 octombrie, a avut loc la Catedrală slujba de Te Deum, la care grupul coral Tronos Junior a intonat o serie de cântece cu caracter patriotic. Mesajul şi simbolistica fiind similare cu ce am menţionat mai devreme. În mod special a atras atenţia cântecul “Avem o ţară”, care de ani buni circulă pe internet în interpretarea maicilor de la mănăstirea Diaconeşti:
Avem o țară unde au stăpânit odată / Vitejii Daci bărbați nemuritori / Și unde stau de veacuri laolaltă / Izvoare văi și munți cu fruntea-n zări
Avem troițe sfinte altare și icoane / Și candeli ard cu mii de pâlpâiri / Avem atâtea lacrimi și prigoane / Că ne e plin pământul de martiri
(… strofele intermediare invocă simboluri naţionale sfinte ale românilor, precum Putna, Brâncoveanu, Ardealul, Horia, Ortodoxia, Tricolorul)
Avem un Rai de sfinți în temniți dați la moarte / Și aruncați în groapa neștiuți / Dar astăzi dând pământul la o parte / Ies moaște sfinte-n zeghe grea de deținuți
E jertfa lor de veacuri mărturia / Ce strigă din morminte pân’ la noi / Să apărăm cu râvnă Ortodoxia / Și-acest pământ de Sfinți și de eroi
Sunt versuri izvorâte dintr-un curat sentiment de dragoste de neam şi Dumnezeu. Ele aparţin probabil uneia din maicile de la Diaconeşti. Nu se ştie însă din ce motiv, odată cu lansarea înregistrării piesei în interpretarea corului de maici, aceste versuri au fost atribuite lui Radu Gyr. Încă de pe atunci, cu mulţi ani în urmă, cei familiarizaţi cu stilul poetului-simbol al închisorilor comuniste, au ştiut că nu poate fi el autorul. Stilistic nu există o compatibilitate profundă, doar unele expresii răzleţe părând împrumutate de la Radu Gyr. Numai că versurile acestuia sunt unele atinse de aripa geniului, pline de metafore inspirate prin care se evită clişeele, fie ele şi patriotice. În plus, versul cu moaştele sfinte în zeghe de deţinuţi denotă că a fost scris după anii ’90, când s-au deshumat osemintele din gropile comune ale fostelor închisori comuniste, deci nu putea aparţine lui Gyr.
Dar chiar şi aşa, asemenea rezerve privind paternitatea versurilor în cauză nu au mai contat în ochii celor pentru care numele de Radu Gyr trezeşte automat reflexe pavloviene, de genul efectelor cârpei roşii asupra taurilor.
Radu Gyr – solicitări de cenzură şi atacuri furibunde
Odată ce au aflat de această interpretare prin semnalarea unui delator zelos pe Facebook, cenzorii spaţiului public românesc, pe care l-ar dori epurat de tot ce ţine de autentica fiinţă naţională românească, au reacţionat de îndată, parcă mânaţi de un resort invizibil, precum un câine dresat să sară direct la beregata celui pe care i-l indică stăpânul. Termenul de “urlă haita” al lui Nicolae Purcărea e cât se poate de potrivit pentru a caracteriza reacţiile acelora pentru care Radu Gyr este o victimă predilectă.
Numai că, de data aceasta, Institutul Elie Wiesel şi-a dat în petec prin comunicatul total deplasat, plin de venin şi virulenţă, pe care l-a emis cu acest prilej. În acesta se cerea pe un ton isteric şi imperativ, nici mai mult, nici mai puţin decât „autosesizarea Parchetului” pentru pretinsa promovare în spaţiul public a ideilor “fasciste, extremiste, legionare”, etc. Deşi nu prea înţelegem cum vine treaba cu solicitarea ca Parchetul să se “autosesizeze”: de ce nu îşi asumă răspunderea unei sesizări cu subiect şi predicat, argumentând care din versurile acestui cântec ar avea un caracter “criminal” sau, dacă nu îl au, de ce versuri benigne atribuite lui Radu Gyr, ar putea avea totuşi un asemenea caracter, exclusiv datorită biografiei autorului pretins al lor?
Lucrurile s-au lămurit însă rapid, Patriarhia explicând prin purtătorul ei de cuvânt că aceste versuri au fost atribuite în mod eronat lui Radu Gyr, deşi nu a uitat să se “delimiteze” de orice “ideologie extremistă” care contravine învăţăturii creştine. O formalitate, evident, căci versurile lui Radu Gyr nu se încadrează defel în asemenea tipare.
Dar tema merită într-adevăr dezbătută. Pentru că, în opinia cenzorilor de la Institutul amintit, deşi aşa ceva nu ar face parte din fişa postului lor, ar trebui să avem din nou în România creatori de literatură puşi la index, cu permisiunea referirii în public la ei exclusiv în termeni negativi. După ei, ar trebui ca recitarea în public poezii celebre de Radu Gyr precum “Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”, “Îndemn la luptă”, “Imn morţilor” sau a colindelor, să fie pasibilă de puşcărie, în cea mai limpede tradiţie bolşevică a urii faţă de “duşmanul de clasă”.
Ca o paranteză. De fapt chiar asta era intenţia aşa-numitei „Legi Vexler“, prin completarea OUG 31/2002 cu astfel de prevederi draconice ale unei cenzuri ideologice cu caracter penal până şi pentru texte în fond lipsite de orice caracter “extremist”. Din fericire, legea a fost deocamdată oprită de preşedintele Nicuşor Dan, care de curând a retrimis-o înapoi la Parlament, acuzând caracterul ei excesiv şi complet dezechilibrat. În viziunea preşedintelui (şi sunt convins că şi a marii majorităţi a românilor), operele literare şi în general textele publicate, dacă nu denotă un caracter extremist, instigator la ură, sunt perfect legale şi licite. Dar cum ar fi atunci cu vituperările care denotă în mod evident astfel de caracteristici, dar îndreptate de fapt împotriva fiinţei naţionale româneşti? Întrebare legitimă, dar în acest moment exclusiv retorică. Cu ea închidem paranteza.
Radu Gyr a rămas însă în actualitate şi după acest fals incident, pentru care nimeni nu a mai considerat firesc şi necesar să-şi ceară scuze. În repertoriul plănuit pentru concertul de Crăciun al corului Filarmonicii din Timişoara erau prevăzute şi două colinde de Radu Gyr. Ceea era doar o chestiune de ordin intern şi ceva ce, ţinând cont de ultimii ani, era un fapt cât se poate de normal (colindele din închisori ale lui Radu Gyr fac parte din repertoriul multor interpreţi de referinţă ai României, precum ansamblurile vocale Tronos şi Madrigal sau Tudor Gheorghe), a transpirat la suprafaţă, probabil printr-o “cârtiţă”, şi a devenit iarăşi pretext pentru inflamarea spiritelor. Mai trebuie adăugat şi faptul că cele două compoziţii pe versurile lui Radu Gyr aparţin lui Remus Georgescu, cel care a condus mulţi ani filarmonica timişoareană, fiind şi cetăţean de onoare al oraşului. Intrarea acestor colinde în patrimoniul cultural românesc a devenit prin urmare un fapt cât se poate de firesc.
Numai că pentru “progresişti” nu e nimic firesc … Delaţiunea a ajuns la conducerea actuală a Filarmonicii, care a interzis cele două piese, cerând scoaterea lor din progamul de Crăciun. A trecut probabil şi pe la urechile primarului urbei de pe Bega, Dominic Fritz, care nu recunoaşte nimic, dar în comunicatul dat în care se spală pe mâini, sugerând că nu el ar sta la originea interdicţiei, îl înfierează cu mânie proletară pe Radu Gyr, drept “poet fascist” şi înşiră toate clişeele cunoscute pe care nu are sens să le repetăm. Cert este că, citind printre rânduri, Fritz aprobă cu satisfacţie cenzurarea operelor lui Gyr.
Rolul esenţial în toată această poveste tristă îl joacă însă din nou “instituţia abilitată”, căreia conducerea Filarmonicii susţine că i-a cerut opinia. Evident, e vorba de acelaşi Institut Elie Wiesel, deşi nu înţelegem prea bine dacă este abilitată inclusiv să îşi dea cu părerea asupra programului artistic al unui ansamblu coral, atunci când melodiile cântate sunt nişte simple colinde şi nimic mai mult, fără nici un fel de conotaţie politică. Ei bine, institutul şi-a exprimat din nou punctul de vedere bine cunoscut, după care prezentarea publică a oricărei creaţii poetice a lui Radu Gyr ar constitui în opinia lor o infracţiune per se, un act de “propagandă fascistă”. Ei nu au probleme cu asumarea acestei atitudini, numai că excesele şi derapajele tot mai dese din ultima vreme, care merg până la înfierarea extremă a unor valori care au devenit dragi românilor, vor duce negreşit la o saturaţie… Să ne reamintim în acest context şi zicala că fiecare pasăre pre limba ei piere…
În schimb, toţi ceilalţi factori implicaţi, conducerea Filarmonicii şi primăria timişoreană, au băgat capul în nisip, susţinând actul de cenzură, dar numai în mod tacit. Oficial s-au spălat pe mâini de orice responsabilitate pentru crearea acestei atmosfere triste şi apăsătoare în aşteptarea Crăciunului anului 2025.
Discernământ selectiv la IICCMER
Actualul președinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Daniel Șandru, pare preocupat, într-un mod extrem de selectiv, doar de anumite aspecte care țin de fișa postului pe care îl ocupă. Să nu uităm însă că și în cazul său avem de-a face cu o numire cu caracter politic. Ceea ce îi impune urmarea strictă a unei linii în care convingerile personale se împletesc cu interesul, lăsând adevărul istoric integral să zacă ferecat în documente prăfuite de arhive sau în memoria vie a unei minorități care îl duce mai departe. Cheia majoră în care el își interpretează atribuțiile este aceea a asumării unei misiuni de „apărare a valorilor democratice” în fața „nostalgiilor totalitare” de care ar da dovadă mulți români care, chipurile, ar regreta epoca ceaușistă.
Astfel, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) face un apel public, alături de personalităţi ale spaţiului public la preşedintele Nicuşor Dan şi la premierul Ilie Bolojan să manifeste „fermitate decizională” pentru „contracararea fenomenului tot mai insidios al nostalgiei pro-totalitare” care „ameninţă fundamental valorile şi instituţiile democratice”. „Crimele regimului comunist, represiunile Securităţii, restricţiile asupra libertăţilor fundamentale, foametea, frigul şi suferinţa sunt, din păcate, banalizate astăzi şi înlocuite prin campanii de rescriere a istoriei şi de albire a trecutului totalitar. Într-un Stat care proclamă valori democratice profunde, aceste atrocităţi sunt negate sau prezentate într-o lumină distorsionată, fiind înlocuite cu materiale de propagandă pro-totalitară. La 36 de ani de la Revoluţie, România democratică este sufocată cu rafturi întregi de suveniruri care glorifică regimul comunist, este asaltată de politicieni care susţin public că Nicolae Ceauşescu a fost un patriot şi este copleşită de zeci de mii de postări online generate de ferme de trolli şi boţi, în care perioada comunistă este prezentată ca o epocă de glorie, benefică pentru naţiune. Reprezentanţii acestuia spun că nu pot accepta că Statul român „îşi predă pe tavă cetăţenii”, în special tinerii, unor „forţe care urmăresc prin manipulare doar remodelarea mentalului colectiv şi distorsionarea percepţiilor”, pentru ca, „pas cu pas, în viitor”, societatea să ajungă „în pragul acceptării ideologiei unui regim dictatorial” ne spune Daniel Şandru într-un document semnat ulterior de aproape 70 de persoane publice din lumea culturală, artistică, societatea civilă, jurnalişti.
Punctual nu îl contrazicem, mai ales cei care știm foarte bine ce a însemnat epoca ceaușistă și care era de fapt „naționalismul” acesteia: unul omniprezent, dar distorsionat și impus de sus, altoit pe doctrina comunismului ateu. Dar esența ideologică a acelei epoci era tot cea comunistă, numai hainele în care a fost îmbrăcată erau unele specifice. Însă comunismul dinainte de Ceausescu oare cum a fost? Acela de ce nu e condamnat la rândul său, şi mai ales de ce IICCMER nu vede şi nu scoate în evidenţă filiaţia şi compatibilitatea sa ideologică cu progresismul actual, care are acelaşi ţel de a distruge neamul şi credinţa?
Explicaţiile pentru fenomenul semnalat ar trebui căutate în altă parte. Nostalgia de care vorbeşte Daniel Şandru nu e atât după comunism, ci după ceea ce lumea percepe a fi nevoia de demnitate naţională. Iar alte repere nu există din păcate, căci populaţia e în bună măsură ignorantă. Are însă sentimente şi aspiraţii de ordin naţional, pe care le proiectează aşa cum ştie, pe măsura gradului de informare istorică.
Dl. Şandru are un fir roşu care îl preocupă constant. Îl ingrijorează unele tipare care te duc cu gândul la trecutul „totalitar”, dar aceasta e o analiză selectivă. Îl îngrijorează mai mult percepţia difuză a unei populaţii nemulţumită de clasa politică actuală şi de direcţia în care aceasta împinge ţara, dar se face că nu observă tendinţele totalitare ale statului, cu cenzura ideologică, cu tentativele de impunere ale unor legi draconice, care pedepsesc delictul de opinie până şi cel mai firav, prigoana prin înscenări juridice a celor consideraţi periculoşi pentru regim etc. Nota bene, e vorba de tendinţe care se manifestă în cadrul structurilor statului (trebuie spus că, pe lângă destule neajunsuri ale sale pe alte planuri, preşedintele e aici un factor de raţiune şi echilibru). Iar asta ar trebui de fapt să îngrijoreze mai tare, iar nu nostalgia unor simpli cetăţeni care aparţin de talpa ţării după … de fapt după suveranitate şi demnitate naţională, pe care ei o asociază cu regimul ceauşist, dacă nu au altă cultură istorică.
Evident, nu avem parte de o scăpare accidentală din partea lui Daniel Șandru, ci de un bias ideologic evident. Asta mai ales dacă citim un alt interviu recent de-al său, în care afirmă:
„Şi toate acestea, într-un context electoral, au „explodat“, cu ghilimele de rigoare, în nişte rezultate politice care ne arată că unul dintre fundamentele discursive care le-au făcut posibile este şi această nostalgie după un regim totalitar cum a fost cel comunist, combinată cu o doză de nostalgie şi după ceea ce a semnat fascismul legionar interbelic. Pentru că aici avem de-a face cu un mixaj ideologic.”
Acum devine evident încotro bate dl Șandru și ce anume constituie busola preocupărilor sale. Anume, atitudinea antinaționalistă, pe fundament „progresist” în context „democratic”, ceea ce explică de ce sunt ignorate adevăratele crime ale comunismului, cele din perioada 1945-64, care se revendicau tot de la o ideologie progresistă, anti naționalistă, autodenumită „democraţie populară „.
Daniel Şandru îşi continuă discursul într-un ton demn de institutul “Elie Wiesel”, de parcă IICCMER ar fi devenit o simplă anexă a acestuia sau un institut menit mai degrabă să valideze crimele comunismului…
“Au fost, spre exemplu, dezbaterile din 2015 la televiziuni mainstream pe problema legislaţiei derivate din Ordonanţa de Urgenţă 31 din 2002, care interzice cultul persoanelor condamnate pentru crime de război sau pentru genocid, şi anume pe Legea 217 din 2015, care întărea acea Ordonanţă de Urgenţă. Veţi vedea că o parte dintre cei care erau – unii dintre ei sunt şi astăzi – moderatori la emisiuni televizate cu maxim impact încurajau tipul ăsta de discurs legionaroid şi, printr-un efect de invitaţie, naţional-comunismul românesc. Că despre asta vorbim dacă ne referim la nostalgia după epoca Ceauşescu. Pentru că aici avem de-a face, cum spuneam, cu un mixaj ideologic. Practic, naţional-comunismul lui Ceauşescu a recuperat mare parte dintre valorile discursive ale legionarismului şi ale fascismului românesc interbelic, doar că nu le-a cumulat cu religia, cu factorul religios. După ’90, însă, s-a revenit la acest pachet complet în care ai laolaltă fascinaţia pentru betoane pe care a a făcut-o posibilă Ceauşescu şi care se manifestă din plin astăzi, şi mitul „o ţară sfântă ca soarele de pe cer“ pe care îl promovaseră în interbelic fasciştii români, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu şi cei care au urmat. Asta a fost zona mediatică. A mai existat şi o zonă intelectuală, repet, în sens larg. E cazul unor edituri care au publicat în neştire, fără un aparat critic, fără o notă de subsol, autori importanţi care trebuie citiţi, care trebuie cunoscuţi, dar despre care, de asemenea, trebuie să se ştie că nu contează doar opera, ci şi omul care a scris-o. Iar omul care a scris-o a avut nişte alegeri politice proaste, susţinând, fiind complice astfel la abuzurile care s-au petrecut în contextul interbelic. Şi mă refer la Eliade, la Cioran, la Noica, la Ţuţea. Deci, de la această cultură înaltă – care rămâne valabilă şi astăzi – până la tot felul de purtători de mesaje care au mers înspre zona straturilor profunde ale societăţii. Gândiţi-vă la spectacolul lui Dan Puric, gândiţi-vă la spectacolul lui Tudor Gheorghe, gândiţi-vă la Cenaclul Flacăra Redivivus, mai ales după moartea lui Adrian Păunescu, poetul de curte al lui Ceauşescu, graţie fiului său, Andrei Păunescu. Toate astea au lucrat în timp! După aceea, filetismul manifestat la nivelul Bisericii Ortodoxe Române de către unii ierarhi, fără a fi o formă instituţionalizată şi acceptată clar, instituţional de Patriarhia Română. Dar, pe de altă parte, fără a se opune acestor erezii care transformă ortodoxia în ortodoxism.”
Nu mai e nimic de adăguat la faptul că asemenea opinii sunt grăitoare prin ele însele, dar din păcate descalificante pentru preşedintele unui institut menit să cerceteze tocmai crimele comunismului. Mai cu seamă deoarece majoritatea acestora s-au produs pe fondul unui discurs similar împotriva fiinţei naţionale româneşti cu cel profesat de însuşi preşedintele actual al IICCMER.
Profanarea troiţei de la Tâncăbeşti
O veste tristă ne-a parvenit în preajma zilei de Sfântul Andrei, când au apărut pe internet imagini cu distrugerea troiţei de la Tâncăbeşti, ridicată în memoria legionarilor ucişi mişeleşte în noaptea de 29/30 noiembrie 1938 de către regimul tiranic al regelui Carol al II-lea: şeful Mişcării Legionare, Corneliu Codreanu, precum şi cei cunoscuţi sub numele de Nicadori şi Decemviri, cu toţii aflându-se în acel moment în stare de detenţie.
Profanarea şi distrugerea acestui simbol creştin s-a produs, cum spuneam, cu puţin înainte de ziua comemorării uciderii lor. Crucea şi braţele acesteia au fost retezate cu drujba, iar în locul unde străjuia crucea a fost înfiptă în mod blasfemiator o perie de WC. Nu ştim încă cine sunt autorii fizici ai acestui gest oribil. Dar cert este faptul că el s-a produs într-o atmosferă publică saturată de toxinele unor propagandişti despre care se poate spune că într-o măsură sau alta poartă o responsabilitate morală pentru consecinţele acestei atmosfere pe care au creat-o cu bună ştiinţă. Aceştia sunt mai mulţi, iar la unii dintre ei m-am referit mai sus.
Votarea în Camera Deputaţilor a “Legii Vexler”
Ziua de 17 decembrie marchează ridicarea românilor pentru libertate şi pentru doborârea tiraniei comuniste acum 36 de ani. Ceea ce a început atunci în Timişoara, s-a răspândit ca un fulger în toată ţara.
Ziua fatidică de 17 decembrie 2025 a însemnat însă tocmai înmormântarea acelei libertăţi câştigate cu preţ de jertfă în 1989. Majoritatea parlamentară din Camera Deputaţilor a votat legea propusă de Silviu Vexler care, sub pretextul combaterii “extremismului”, instituie cea mai crâncenă cenzură asupra interpretării istoriei noastre naţionale, prin pedepsirea cu puşcăria a exprimării unor opinii care se abat de la canonul impus al unui “adevăr oficial”. Deputaţii puterii nu au ţinut cont de obiecţiile pertinent argumentate ale preşedintelui României, care a retrimis-o la Parlament, votând din nou legea în forma iniţială, respingând toate propunerile de amendamente.
Iar pentru ca simbolistica negativă să fie perfectă, iniţiatorul legii nu doar că a sfâşiat la modul simbolic figurile-reper ale culturii româneşti: Eminescu, Iorga, Alecsandri, Eliade, Haşdeu, Slavici şi alţii. Ci a făcut-o chiar la modul fizic, cu un zâmbet sfidător, chiar de la tribuna Camerei, unde un deputat al opoziţiei lipise un afiş cu aceste personalităţi definitorii pentru fiinţa naţională românească.
Coincidenţa face aşadar ca data de 17 decembrie să însemne în acelaşi timp restaurarea tristă a versiunii bolşevice asupra istoriei naţionale a românilor, care devine astfel răstignită pentru a nu ştiu câta oară. Noi ştim însă că după orice răstignire urmează o înviere. Aceasta e însăşi chintesenţa credinţei noastre. Adevărul băgat acum cu forţa sub obrocul cenzurii va răzbate într-o bună zi iarăşi la lumină.
*
Ne apropiem de marele praznic al Crăciunului cu nădejdea că fiinţa naţională românească va răzbate biruitoare prin toate încercările, cu ajutorul lui Dumnezeu a cărui venire pe pământ năzuim să o sărbătorim curând, într-o atmosferă de înălţare, plină de linişte şi pace lăuntrică, lăsând în urmă atmosfera otrăvită şi mizeriile societăţii româneşti actuale.
Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane.