ABC catehetic: iubirea creştină

În penultimele două numere ale revistei noastre, am publicat catehezele despre CREDINȚĂ și despre NĂDEJDE, iar acum, în mod firesc, pentru a completa triada virtuților teologice, a venit rândul să vorbim despre IUBIRE, cea mai înaltă dintre toate virtuțile.

I. Iubirea – izvor și cunună a virtuților. În ultimele două cateheze am vorbit despre credință și nădejde, pomenind și faptul că, împreună cu iubirea, formează triada virtuților teologice, denumire ce arată, pe de o parte, că izvorăsc de la Dumnezeu, pe de alta, că prin ele omul poate avea cea mai strânsă comuniune cu El. Vorbim acum despre iubire, în același sens de virtute teologică, dar și ca

În sanctuarul ortodoxiei, virtutea iubirii este însăși inima sau esența creștinismului. Fiind numele lui Dumnezeu, nu se poate defini în slabele cuvinte omenești, întrucât orice definire riscă a deveni palidă și necuprinzătoare. Mai degrabă trebuie să dăm prioritate experienței, trăirii, decât formulărilor în cuvinte. Mai degrabă în imnuri, poezii și cântece, bine știindu-se că iubirea este de departe cea mai cântată dintre virtuți, daruri și sentimente. Ne apropiem, de aceea, cu multă sfială de această „sfântă a sfintelor”, îndrăznind să vorbim despre ea numai din dorința de a oferi un material util confraților cititori. Nu însă un material „de-a gata”, ci doar puncte de plecare pentru propriile căutări, cu râvna și dorința de a transmite, la rândul lor, cele mai alese gânduri și simțăminte.

II. Tema iubirii poate fi considerată o culme a tuturor temelor aflate pe lista catehezelor noastre, dată fiind importanța ei covârșitoare. Mai mult: într-o lume în care mass-media invadează, din păcate, spațiul audio-vizual cu subiecte dintre cele mai sumbre (doar pentru că fac rating: crime, furturi, accidente, show-uri adesea vulgare etc.), a vorbi despre virtuți, cu deosebire despre iubire, înseamnă și o infuzie de lumină, frumusețe și primenire spirituală, atât de benefice sănătății psiho-fizice a omului. Așadar, în scopul oferirii câtorva repere/puncte de placare, propunem următoarele: definirea iubirii (fie și mai palidă); evidențierea calității de virtute teologică; importanța (necesitatea), însușirile, roadele și mijloacele cultivării; păcatele împotriva ei.

III. Tratarea acestei teme sensibile se deschide cu propunerea unei definiții simple, chiar dacă este departe de a fi completă: iubirea creștină este virtutea teologică prin care se realizează comuniunea deplină cu Dumnezeu și, prin El, cu toți oamenii și cu întreaga creație.

Iubirea este virtute teologică pentru că, așa cum am menționat la început, își are izvorul în Dumnezeu – Iubirea Absolută. Din iubire l-a creat pe om și i-a dat chipul Său, adică a sădit în ființa lui germenele iubirii. Ontologic (ființial), iubirea lui Dumnezeu și iubirea omului se caută reciproc, într-o neîncetată comuniune. Iar când iubirea omului a slăbit, din cauzele știute, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, ca să restaureze comuniunea. În cultivarea iubirii și comuniunii esențială este, astfel, reciprocitatea, iar noi să mărturisim, odată cu Sf. Ap. Ioan: noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit întâi (In. 4, 19);
Importanța (necesitatea) și însușirile iubirii nu pot fi descrise mai frumos, concis și realist decât în „imnul” din I Corinteni 13 (redăm un extras): „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (I Cor. 13, 4-7). Rezultă de aici, între altele, că iubirea trebuie să fie mai presus de orice gând, sentiment și faptă. În același timp să fie statornică, după îndemnul Mântuitorului: „Rămâneți întru dragostea Mea!” (In. 15, 9); asemeni și mărturisirii Sf. Ap. Pavel: „Cine ne va despărți de dragostea lui Hristos?… Sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi… (Rom. 8, 35); totodată, lucrătoare, manifestată prin fapte: „De mă iubiți, păziți poruncile Mele” (In. 15, 14); „Să nu iubim (doar) cu vorba sau cu limba, ci cu fapta și cu adevărul!” (I In. 3, 18);
Roadele iubirii se vădesc mai ales într-o tot mai deplină comuniune cu Dumnezeu, dar și o bună relaționare/comunicare cu semenii. Creștinul iubitor pășește spre unirea și asemănarea cu Dumnezeu, dovedește zel apostolic, bucurie și pace a sufletului; în general, lucrarea tuturor virtuților. Prin comuniunea cu Dumnezeu crește duhovnicește, devenind, în final, om îndumnezeit. După cum cristalul pur, prin răsfrângerea luminii solare devine ca un alt soare, așa și omul, prin răsfrângerea luminii dumnezeiești devine dumnezeu după har. Om prin natură, dumnezeu prin har!
Mijloacele cultivării iubirii sunt aceleași pe care le-am pomenit în cazul credinței și nădejdii (ca, de altfel, în cazul tuturor virtuților): rugăciune (participarea la cultul divin, mai ales Sfânta Liturghie)și preocupare neîncetată pentru fapta bună. Cultivarea iubirii se poate realiza numai împreună cu grija de a cultiva bunătatea, smerenia, altruismul, empatia, recunoștința, îndelunga-răbdare etc. Între acestea, iată, recunoștința. Deloc întâmplător. Masaru Emoto, tot mai cunoscutul om de știință japonez[2], afirmă că iubirea și recunoștința trebuie să fie în atenția prioritară a oamenilor. Iubirea, știm cu toții de ce. Recunoștința, pentru că este cel mai frumos răspuns al nostru la iubirea lui Dumnezeu și a semenilor;
Păcatele împotriva iubirii sunt legate, de fapt, de opusul acestei virtuți: ura. Totodată, egoismul. Trebuie să precizăm, însă: orice păcat săvârșit este, în cele din urmă, un act împotriva iubirii. Ca manifestări vizibile împotriva iubirii, pe lângă ură și egoism, se pot observa: nepăsarea față de cele duhovnicești, sentimentalismul (reduce iubirea la sentiment, la plăceri și bucurii ușoare) și fanatismul (la fel ca atunci când am vorbit de credință; dragostea fanatică este pătimașă, exclusivistă, violentă). Notăm și „iubirile bolnave”, despre care vorbește profesorul grec George Mantzaridis: desfrânatul iubește desfrâul, ucigașul crima, hoțul furatul

IV. O sinteză de moment poate fi înlesnită de amintirea celor trei forme de manifestare a iubirii, potrivit gândirii filozofice, în completare cu trăirea creștină: iubirea conjugală (erotică); iubirea milostivă (filotimică); iubirea agapică (frățească). Recunoaștem, astfel, trei termeni grecești, preluați din filozofia antică și în vocabularul modern: eros, filia, agape. Este interesantă și clasificarea pe care o face prof. G. Mantzaridis: 1. Iubire interesată (practic, ipocrită); 2. Iubire naturală (firească, între părinți și copii, între frați etc.); 3. Iubire dezinteresată…

V. Asocierea iubirii se poate face, firesc, cu toate celelalte virtuți, dar mai ales cu credința și cu nădejdea. Creștinul credincios, cu adevărat, este un om optimist, dar și plin de iubire. Vorbim aici de iubire totală, jertfelnică, asemeni iubirii Mântuitorului Iisus Hristos. În acest sens e necesar să observăm diferența dintre iubirea limitată, așa cum o întâlnim în Vechiul Testament, și cea totală, nelimitată, din Noul Testament. Răspundem, astfel, și la întrebarea de ce spune Mântuitorul că e o „poruncă nouă”, din moment ce o găsim și în Vechiul Testament? Atât în privința iubirii față de Dumnezeu, cât și a iubirii față de aproapele: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău…” (Deut. 6, 5); „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți…” (Lev. 19, 18). Iar Mântuitorul spune: „Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul!” (In. 13, 34). În ce constă „noutatea”? Să amintim, mai întâi, că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească, după cum Însuși a spus (Matei 5, 17), adică să o desăvârșească, completând ceea ce lipsea, de fapt, Testamentului Vechi: iubirea universală, extinsă, pe de o parte, de la conaționali la toate neamurile, pe de alta, de la cei apropiați și la vrășmași; totodată, iubirea totală, până la jertfa de Sine. O iubire care depășește nivelul obișnuit, firesc, natural, ținând de nivelul harului. De aceea, unii Părinți ai Bisericii o numesc iubire nebună a lui Dumnezeu – Erota manikon Theou – PG 150, 648 A (Sf. Nicolae Cabasila). Iar pentru contemporaneitate, cărțile Sf. Siluan Athonitul și Paul Evdokimov (vezi lista bibliografică de la final).

VI. Aprofundând înțelesul iubirii jertfelnice, socotim oportun să amintim aici pilda iubirii desăvârșite din sânul Preasfintei Treimi. Astfel, se poate vorbi de un „triunghi” al iubirii intra-trinitare, care se poate reflecta și în creație, de pildă, în sânul familiilor creștine (cu adevărat). Avem, în acest sens, o demonstrație excelent formulată de către părintele Dumitru Stăniloae. Detaliul concret la care dorim să facem referire este reflectarea iubirii Persoanelor Sfintei Treimi în familie. Triunghiul iubirii intra-trinitare: Tatăl și Fiul își asociază iubirea și o îndreaptă asupra Sfântului Duh; Tatăl și Sfântul Duh asupra Fiului; Fiul și Sfântul Duh asupra Tatălui. Acest „triunghi” se poate vedea reflectat în iubirea dintre persoanele unei familii autentic creștine, cu deosebire în familiile cu copii (iar unde nu se nasc în mod natural, pot fi înfiați): tata și mama își asociază și îndreaptă iubirea asupra copiilor; tata și copiii asupra mamei; mama și copiii asupra tatălui…Esențial, numai o treime de persoane poate exercita iubirea completă, autentică.

VII. Încheiem cateheza noastră amintind faptul că „piatra de încercare”[4] a virtuții despre care vorbim este „iubirea de vrăjmași”…

În loc de teoretizări pasibile a fi sterile, propunem rugăciunea pentru vrăjmași, alcătuită de Sf. Nicolae Velimirovici. Pentru că extensiunea ei ar depăși limitele obișnuite ale catehezei noastre, notăm doar fragmentul de început, iar la nota de subsol linkul prin care poate fi descărcată de pe internet[5]: Doamne binecuvântează pe vrăjmașii mei! Și eu îi binecuvântez și nu-i blestem! Vrăjmașii m-au împins și mai mult spre Tine, în brațele Tale, mai mult decât prietenii. Aceștia m-au legat de pământ și mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmașii m-au făcut străin față de împărățiile pământești și un locuitor netrebnic, față de pământ. Precum o fiară prigonită, așa și eu, prigonit fiind, în fața vrăjmașilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmașii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu…

Surse bibliografice:

Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Ed. Inst. Biblic, București, 1980;
prof. Dumitru Belu, Despre iubire, Ed. Mitrop. Craiovei, 2007 (ed. a III-a);
Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea, Ed. Inst. Biblic, București, 2005;
Georgios Mantzaridis, Morala creștină, trad. Cornel Coman, Ed. Bizantină, 2006;
Cl. Larchet, Dumnezeu este iubire – mărturia Sf. Siluan Athonitul, Ed. Sophia, 2003;
Paul Evdokimov, Iubirea nebuna a lui Dumnezeu, și note T. Baconski, Ed. Anastasia, 2009, 2012
Nicolae Velimirovici, Rugăciunea pentru vrăjmași (www.doxologia.ro/rugaciune/rugaciune-pentru-vrajmasi-sfantului-nicolae-velimirovici).

[1] În Vechiul Testament era interzisă pronunțarea numele Lui (Iahve), îngăduindu-se doar apelativul Adonai (Domn, Stăpân). Diferență uriașă între un Domn–Stăpân și un Dumnezeu–Iubire…

[2]1943-2014. Cunoscut mai ales prin cercetările sale privind influența cuvintelor și atitudinii omenești asupra structurii moleculare a apei (un cuvânt bun duce la forme moleculare frumoase, unul rău, la forme urâte, haotice).

[3] A se vedea Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978, cap. al III-lea, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, p. 306-309. Iată câteva crâmpeie ale „demonstrației” părintelui profesor: „Un subiect unic în sens absolut ar fi lipsit de bucuria și deci de sensul existenței… Două subiecte realizează prin comuniunea lor o oarecare consistență și o bucurie și un sens al existenței. dar nici această doime reală, care e în același timp o unitate dialogică, bazată pe unitatea de ființă, nu e suficientă. Comuniunea în doi este și ea limitare… Aceasta nu-i scoate din monotonia unei vederi restrânse, sau a unei singurătăți în doi. Numai al treilea subiect îi scoate din neîntrerupta lor singurătate în doi, numai al treilea subiect care poate fi și el partener de comuniune…”, pp.. 308-309 (subl. n.).

[4] Piatră de încercare, potrivit DEX-ului: a) rocă silicioasă foarte dură folosită în trecut la verificarea purității aurului și a argintului; b) fig. mijloc de verificare a capacității, a sentimentelor, a valorii cuiva; dovadă, indiciu, mărturie.

[5] www.doxologia.ro/rugaciune/rugaciune-pentru-vrajmasi-sfantului-nicolae-velimirovici.