Asasini, complici, vinovaţi
Aşa cum scriam şi în numărul trecut, în textul dedicat masacrului din 21/22 septembrie 1939, asasinarea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu a fost dorită şi pregătită mulţi ani de criminalul Rege Carol al II-lea şi camarila sa, dar deşi poartă cea mai mare parte din vină, nu sunt singurii pătaţi de sângele Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor. Acesta cade peste întreagă clasa politică, peste ierarhia bisericească, peste intelectuali etc. Mulţi din categoriile enumerate au participat activ la planul de asasinare, alţii pasiv, iar alţii laudativ…
La cei cu rol pasiv, desigur, mari pretenţii nu avem. Ei sunt marea masă a celor care prin tăcere, indiferenţă, prudenţă excesivă îşi securizează propriile poziţii mai mult sau mai puţin modeste, propriile avantaje etc. Cât priveşte pe cei cu rol laudativ… aceştia sunt cei mai mizerabili dintre toţi, pentru că deşi nimeni nu le-a cerut-o, nimeni nu i-a constrâns, nu se aflau în pericol de a pierde ceva, au ridicat un cor de osanale Regelui, atacând pe cei omorâţi şi ridicând în slăvi asasinul lor. Să facem o scurtă şi sumară recapitulare a categoriilor de vinovaţi ce stau pe aceeaşi treaptă de ticăloşie cu Regele Carol al II-lea:
„Camarila” nu este un cuvânt inventat de legionari, el desemnează grupul de curteni sau de favoriţi ai unui mornarh sau şef de stat care influenţează politica statului în interesul lor pesonal. În cazul nostru, această camarila era condusă de Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu (amanta regelui şi mareşalul Palatului) având în componenţă mari industriaşi şi oameni de afaceri din ţară: Blank, Auschnitt, Malaxa etc, Mihail Morozov – şeful serviciilor secrete etc. Împreună cu Regele, ei au decis omorârea lui Corneliu Zelea Codreanu şi au sperat ca ea să ducă şi la dispariţia Mişcării Legionare.
Cel care a dat girul moral a fost Patriarhul Miron Cristea. Mare sprijinitor al Regelui Carol al II-lea, al dictaturii regale, al noii Constituţii carliste… nu are nicio reacţie de împotrivire şi nicio urmă de regret în urma asasinatului săvârşit de autorităţile statului pe care îl conducea din funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Voi reveni la această problemă şi în alt capitol al textului.
Armand Călinescu şi Gavrilă Marinescu sunt cei doi mari executanţi ai asasinatului, bucuroşi de a fi şi ei parte din rândurile camarilei. Alături de cei doi, întreaga jandarmerie şi poliţie se fac vinovate, nu pentru că au executat ordinul primit, ci pentru că unii dintre ei au făcut-o cu plăcere şi pentru că toţi au acceptat şi primit cu bună voie plata pentru crimă – plată în bani.
Partidele politice desigur nu mai existau în noiembrie 1938 (desfiinţate odată cu instaurarea dictaturii regale), dar liderii lor nu era străini de planul asasinatului care se tot discutase şi plămădise în Consiliul de Miniştri şi în Parlament ani de zile. Cu toţi sunt vinovaţi, cu toţii au complotat măcar într-un anumit moment pentru eliminarea lui Codreanu, cu toţii au acceptat marea crimă la momentul înfăptuirii (excepţie, din cate ştiu, face doar Iuliu Maniu): liberalii, marii asasini ai legionarilor – au dorit crima încă din prigoana Duca; ţărăniştii, primii care au dizolvat abuziv Garda de Fier şi din rândurile cărora a apărut Armand Călinescu; iorghistii, cuzistii, membrii partidului naţional-creştin… Toţi au bătut şi omorât legionari pe când se aflau la guvernare, toţi ştiau de planul asasinării Căpitanului, nimeni nu s-a opus.
Intelectualitatea română are o vină la fel de mare. În primul rând pentru că în perioada interbelică intelectualitatea (evident, cea nelegionară) se confundă în mare măsură cu clasa politică. Marele istoric Iorga se dovedeşte o calamitate politică şi o coadă de topor în mâna regelui; marele poet al „pătimirii noastre” Octavian Goga a vrut să-şi dovedească renumele la propriu: sub conducerea sa guvernul a asasinat, bătut şi umplut închisorile de legionari, marele avocat român Istrate Micescu, liberal de profesie şi cuzist de ocazie în aceeaşi guvernare, discuta fără jenă de asasinarea Căpitanului, căutând executant.
Chiar şi intelectualii care au avut o atitudine pro legionară, dacă nu chiar apartenenţă, acceptă jocul murdar al suveranului, lovind în Mişcare după asasinarea Căpitanului şi proslăvind pe Rege. Voi reveni mai jos în cadrul textului.
Contextul asasinatului
Nu ştim când a fost stabilită data exactă a asasinatului, dar pregătirea lui concretă a început cu mult înainte de 29 noiembrie 1938. În 14 august 1938 sunt aduşi la Râmnicu Sărat Decemvirii şi doi Nicadori – Belimace şi Constantinescu. La finele lunii august li se alătură şi Caranica ,adus la Râmnic din santoriul spital Târgu Ocna. În 15 septembrie Căpitanul este transferat de la Doftana la Râmnicu Sărat. În lagăre regimul începe să se înăsprească. În a doua jumătate a lui septembrie sunt transferaţi la Vaslui majoritatea legionarilor din lagărul Miercurea Ciuc. Prof. Codreanu, tatăl Căpitanului este izolat de restul legionarilor şi va ajunge în temniţă la Odorhei.
La începutul lunii noiembrie în jurul lagărului Vaslui autorităţile începuseră să ridice încă două rânduri de stâlpi cu sârmă ghimpată pe lângă cele două rânduri deja existente. Apoi au apărut şi reflectoare postate la distanţă de cinci metri unul de altul. Reflectoarele ce băteau în clădirea lagărului încep să fie aprinse în fiecare noapte, chinuindu-le somnul celor internaţi. Legionarii urmăreau mişcările de afară, înţelegând că se va petrece ceva şi încercând să ghicească ce va urma. În 24 noiembrie 1938 ultimii legionari aflaţi în lagărul Miercurea Ciuc sunt transferaţi la Vaslui, lagărul Ciuc desfiinţându-se (numai pentru a fi reînfiinţat 6 zile mai târziu, la 30 noiembrie 1938!). Într-o zi, la sfârşitul lunii noiembrie, legionarii din lagărul Vaslui s-au trezit dimineaţa cu un tun montat în faţa lagărului cu ţeava spre ei, la o distanţă de nici 100 metri de lagăr. Autorităţile erau pregătite să riposteze. La ce?…
De la jumătatea lunii noiembrie Regele porneşte într-un turneu de prestigiu în Europa, alături de Marele Voievod Mihai I – Anglia, Belgia, Franţa, Germania. Vestea ajunge şi în temniţe şi lagăre, fiind comentată în fel şi chip. Deşi erau intrigaţi de vizita în Germania – unde a şi avut loc o întâlnire între Carol şi Hitler, legionarii nu se aşteptau la evenimente favorabile lor. Pe timpul călătoriei prerogativele regale sunt exercitate de Consiliul de Miniştri, potrivit decretului regal semnat de Carol înainte de plecare. De menţionat faptul că Regele Carol se afla în ţară la data asasinării Căpitanului şi îşi recăpătase prerogativele regale. Regele intră în ţară în data de 28 noiembrie 1938.
Odată cu plecarea lui Carol în străinătate în temniţa Râmnicu Sărat se impun noi restricţii: medicamentele sunt interzise, fumatul este interzis, raţia de hrană pentru deţinuţi scade la 4 lei/zi/persoană, cărţile de rugăciuni sunt interzise – li se permite însă să îşi păstreze candelele şi icoanele. Desigur, legionarii protestează, dar li se spune că astea sunt ordinele venite de la dl. Călinescu…
Comunicatul oficial dat de autorităţi
În jurul orei 13, în data de 30 noiembrie 1938, după o emisiune muzicală, radioul a transmis un comunicat din partea autorităţilor care anunţau împuşcarea Căpitanului, a Nicadorilor şi Decemvirilor. Iată textul comunicatului:
„Parchetul Militar al Corpului 2 Armata ne informează:
În noaptea de 29-30 noiembrie a.c. s-a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea Râmnicu Sărat la Bucureşti – Jilava. În dreptul pădurii ce corespunde km 30 de pe şoseaua Ploieşti-Bucureşti, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi care au dispărut şi în acel moment transferaţii, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile brek tip jandarmi, deschise şi pe timp de noapte, cu o ceaţă deasă, au sărit din maşini îndreptându-se cu vădită intenţie de a dispare în pădure. Jandarmii după somaţiile legale, au făcut uz de armă. Au fost împuşcaţi:
Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece ani muncă silnică şi şase ani interdicţie.
Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru, autorii asasinatului comis asupra lui I. Gh. Duca, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.
Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ştefan, Pele Ion, State Gr. Ioan, Atanasiu Ion, Bogdan Gavrilă, autorii asasinatului comis asupra lui Mihai Stelescu, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.
Vlad Radu, Georgescu Ştefan, Trandafir Ioan, condamnaţi la câte zece ani muncă silnică pentru asasinat asupra lui Stelescu.
Atât Parchetul Militar al Corpului 2 Armată, pe teritoriul căruia s-a întâmplat cazul, cât şi Parchetul Civil, fiind înştiinţate, au venit la faţa locului şi au constatat în mod oficial moartea celor numiţi mai sus, de către medic, prin încheiere de proces-verbal. A autorizat înmormântarea cadavrelor, rămânând mai departe în cercetarea cazului. Comandamentul Militar, după propunerea Parchetului şi pentru motive de ordine publică, a aprobat înmormântarea să se facă la Subcentrul Militar Jilava, fapt ce s-a executat în dimineaţa zilei de 30 noiembrie a.c. prin îngrijirea Închisorii Militare Jilava.”
Evident că singurul adevăr conţinut de acest comunicat e faptul că cei 14 erau morţi. Şi ora morţii este cel mai probabil cea reală. Restul era o minciună prost întocmită. Nimeni nu a crezut în varianta fugii de sub escortă. Argetoianu (de altfel deloc favorabil legionarilor) nota în jurnalul său „Comunicatul e monstruos şi tâmpit – ca mai tot ce face acest Guvern. (…) Cine poate să creadă că cei 14 gardişti au fost transportaţi în autocar deschis? Şi cum au încercat toţi 14 să fugă deodată, şi cum i-au ucis jandarmii pe toţi 14 prin ceaţa deasă despre care – te întrebi de ce – vorbeşte comunicatul? Cum de n-a scăpat unul de tot, sau măcar rănit? Şi dacă au fost împuşcaţi la Snagov, pe marginea pădurii, de ce au fost înmormântaţi la Jilava? Jilava e un fort şi o închisoare, nu un cimitir. Ar fi fost mai cinstit şi mai în interesul regimului să se redacteze un comunicat sobru în care să se mărturisească pur şi simplu că cei 14 prizonieri, încercând să fugă, au fost împuşcaţi în virtutea articolului cutare al legii şi al regulamentului cutare. Un regim de autoritate nu trebuie să se scuze pentru actele a căror răspundere şi-o ia…”
Abia în timpul guvernării legionare s-au aflat detaliile asasinării. Ele au fost dezvăluite de cei care luaseră parte la crimă, maiorii, plutonierii şi jandarmii care au făcut declaraţii în cadrul investigaţiei făcute de Comisia de Anchetă Criminală.
Asasinarea Căpitanului
Să revenim la ziua de 29 noiembrie 1938 şi să îl însoţim pe Căpitan pe ultimul drum. În cursul zilei de 29 noiembrie, căpitanul Iliescu (comandantul închisorii Râmnicu Sărat) anunţă că în cursul serii vor fi transferaţi 10-12 legionari închişi la Râmnic şi, neştiindu-se cine anume sunt aceia, se dă ordin ca toţii să se pregătească în eventualitatea transferului şi să fie cu bagajul pregătit. În cursul după amiezii pe la orele 14-15 se anunţă că cei 3 Nicadori vor pleca şi o parte dintre Decemviri – dar nu se ştie câţi şi care dintre ei. Se deschid celulele şi sunt lăsăţi cu toţii liberi să îşi poată lua rămas bun. Între timp se află printr-unul dintre plutonierii închisorii – Eftimiu – că s-au cumpărat nişte frânghii. Pentru ce? Vor fi legaţi în timpul transferului?
Nicadorii – singurii care aveau la acel moment certitudinea că vor pleca – întreabă dacă se pregătesc şi lanţurile. Ca vieţaşi, ei trebuiau transportaţi cu lanţuri la picioare. Răspunsul e negativ, nu există lanţuri. În mod normal, îngrijorarea creşte. În acea seară masa se serveşte la 18:30, dar nimeni nu mănâncă. Pe la orele 21-22 Căpitanul Iliescu anunţă că vor pleca Nicadorii şi toţi Decemvirii. Având celulele cu vedere spre administraţie şi spre curtea de la intrarea în penitenciar, Laurian Ţălnariu şi Bartolomeu Livezeanu monitorizează mişcările de afară. Pe la ora 1 noaptea este scos din celulă Căpitanul şi condus la Cancelarie. Căpitanul a fost ţinut izolat de restul camarazilor, celula lui se afla în partea din faţă a închisorii, în clădirea administraţiei.
Apar şi jandarmii alături de gradaţii lor: maiorul Dinulescu, maiorul Macoveanu, şeful legiunii de jandarmi Râmnicu Sărat, Scarlat Roşianu. Căpitanul Iliescu citeşte lista celor 13, celulele lor se deschid şi li se ordonă să iasă fără bagaje. Li se spune că bagajele vor fi trimise ulterior. Pot lua doar paltonul şi o batistă. Ies rând pe rând. Fiecare legionar e luat în primire de câte doi jandarmi – fiecare dintre aceştia având câte o frânghie pentru legarea deţinutului -, duşi şi legaţi în cele 2 camioane de jandarmerie care aşteptau. Odată ieşiţi din incinta închisorii, Ţălnariu şi Livezeanu nu mai au nicio informaţie. Toţi cei rămaşi aşteaptă cu sufletul la gură. Târziu, după ora 2:45, se aud motoarele celor două maşini care pornesc.
Detaliile crimei s-au aflat abia în 1940, în timpul guvernării legionare, chiar din gura celor care au executat asasinatul. Declaraţia plutonierului Sârbu:
În zorii zilei am pornit spre Râmnicu Sărat. Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţii asupra modului cum avem să executăm pe legionari. Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-a aruncat un ştreang după gât pe la spate, aratând cât de uşor se poate executa astfel.
Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi unul câte unul afară, în curtea închisorii şi fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în maşini. Aici, legionarul era legat cu mâinile de banca la spate, iar picioarele pe partea de jos a băncii din faţă, în aşa fel ca să nu se poată mişca nici într-o parte, nici în alta. Aşa au fost legaţi 10 legionari într-o maşină şi 4 în alta. Eu am fost în prima maşină, în cea cu 10 legionari, în spatele Căpitanului şi fiecare jandarm era aşezat în spatele legionarului ce-i fusese încredinţat. În mâini aveam ştreangurile.
Am pornit. În maşina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă, maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt căci n-aveam voie să vorbim între noi şi nici legionarii între ei. Ajunşi în dreptul pădurii Tâncăbeşti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuţiei, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o şi aprinzând-o de trei ori. Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce nu am executat nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s-a dat jos şi s-a dus la maşina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executaţi. Căpitanul şi-a întors puţin capul către mine şi mi-a şoptit: – „Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!” Dar în aceiaşi clipă, mai înainte ca el să fi terminat rugămintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi păşind înăuntru cu revolverul în mâna a rostit printre dinţi: „Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat ştreangurile… A fost un muget şi un horcăit, întrerupt din adâncul fiinţei lor, apoi o linişte de mormânt. Cu perdelele trase, maşinile şi-au continuat drumul până la Jilava…
Declaraţia maiorului Dinulescu diferă în anumite părţi de cea a plutonierului Sârbu. Dinulescu declara că asasinatul s-a produs exact aşa cum a descris şi plutonierul, doar că maşinile nu s-au oprit în timpul asasinatului: Se călătorea pe şoseaua dintre Ploieşti şi Bucureşti când în zorii zilei de 30 noiembrie, după ce am dat semnalul fixat cu lanterna jandarmii au scos din buzunare o sfoară pe care au strâns-o în jurul gâtului legionarului ce stătea în faţa fiecăruia dintre ei. În felul acesta Codreanu şi 13 camarazi ai lui au fost sugrumaţi în timp ce maşină îşi continua drumul în plină viteză.
Îngroparea şi dezgroparea trupurilor
Cât priveşte îngroparea trupurilor ea s-a făcut la Jilava, imediat după sosirea maşinii. Declaraţiile aceloraşi doi relatează similiar derularea evenimentelor, Dinulescu aduce însă elemente în plus pe care desigur Sârbu nu avea de unde să le cunoască.
Sârbu: Când am ajuns, erau orele 7 dimineaţa. Aici ne aşteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu şi alţii. Groapa era făcută. Traşi din maşină, legionarii au fost aşezaţi cu faţa în jos şi împuşcaţi în spate, pentru a se simula astfel împuşcarea pe la spate în timpul evadării de sub escortă. Apoi au fost aruncaţi în groapa comună…
Dinulescu: Puţin timp după aceea am ajuns la Bucureşti de unde ne-am îndreptat spre fortul de la Jilava în interiorul căruia era săpată deja de trei zile o groapă mare. După ce camionul a fost tras în fort, asupra cadavrelor strangulaţilor s-a tras, în urma ordinului primit de la prim procurorul Col. Zeciu, câte un foc de revolver sau de puşcă; apoi un medic militar constată moartea tuturor legionarilor transportaţi de noi. Cadavrele au fost aruncate în groapă.
Aşa cum se ştie, trupurile celor 14 au fost deshumate din groapa comună de la Jilava şi reînhumate tot la Jilava, într-o altă groapă comună. Pestre trupuri s-au turnat 15 damigene de vitriol, iar după umplerea gropii cu pământ, s-a turnat deasupra ei o uriaşă placă de beton (la deshumarea din 1940 s-a stabilit că placa era lungă de 15 metri, lată de 5 metri, adâncă de 38 cm şi cântărea 30 tone). De ce au făcut asta? Se temeau că să vor ridica morţii din morminte? Poate că da (până la urmă asta s-a întâmplat oricum în 1940). Dinulescu şi Sârbu declară date diferite pentru această monstruoasă deshumare şi reînhumare. În timp ce Sârbu declară că aceiaşi jandarmi care înfăptuiseră crima au fost chemaţi la câteva săptămâni să îi dezgroape şi reîngroape, Dinulescu spune că au fost chemaţi a doua zi după asasinat.
Amândoi recunosc însă valoarea stipendiului acordat pentru asasinat: 20.000 de lei pentru fiecare jandarm. Dinulescu a declarat că el a primit 200.000 lei.
Presa românească: asasinarea Căpitanului şi proslăvirea lui Carol
Printre articole uriaşe dedicate grozavei vizite a regelui în Europa şi triumfalei sale întoarceri în ţară, toate ziarele publică textul comunicatului dat de Parchetul Militar al Corpului 2 Armată. Cele mai multe nu fac alte comentarii pe acest subiect, dar titlurile ţin să menţioneze că cei împuşcaţi erau nişte asasini: „Corneliu Codreanu şi asasinii lui Duca şi Stelescu au fost împuşcaţi” – „Ecoul” 2 decembrie 1938, „Încercare de evadare în masă a capilor mişcării legionare. Au fost împuşcaţi Corneliu Codreanu, asasinii lui Duca şi alţi foşti legionari” – „Gazeta de Transilvania”, 4 decembrie 1938.
Alături de comunicatul parchetului apar articole ample şi evident incriminatoare despre atentatul de la Cluj asupra profesorului Ştefănescu Goangă. Acesta fusese împuşcat de legionari în 28 noiembrie 1938 – exact subiectul de care presa carlistă avea nevoie pentru a sublinia necesitatea eliminării lui Codreanu. Cei care au tras asupra lui Goangă – Pop şi Lăscăianu – au vrut să oprească abuzurile comise de nefericitul rector al Universităţii din Cluj, inclusiv abuzurile sexuale asupra studentelor, dar asta e o altă poveste depre care ne vom ocupa în alt moment. Goangă nu a fost ucis în timpul atacului, însă Gruia Enache, agentul de poliţie care îi asigura paza a murit. De ce avea nevoie un rector de un bodyguard plătit de statul român că să îi asigure paza? Şi asta e o altă poveste.
Un alt subiect al acelor zile a fost aniversarea celor 20 de ani scurşi de la Marea Unire înfăptuită la 1 decembrie 1918. Multe discursuri şi articole de presă sunt centrate nu atât pe însemnătatea unirii şi pe realizatorii ei, cât pe preamărirea Regelui Carol al II-lea. De exemplu rugăciunea întocmită de patriarhul Miron Cristea cu această ocazie ovaţionează pe măritul Rege şi chiar pe sfetnicii lui – între care ştim bine că locul central îl ocupa amanta sa, Elena Lupescu, fapt cunoscut prea bine de Patriarh.
Unul dintre cele mai penibile momente din istoria BOR. Să accepţi asasinarea celor care luptă pentru Biserică şi pentru neam că să rămâi în graţiile imoralului, adulterului, trădătorului şi criminalului Carol! Să loveşti în tineret, în studenţime şi să-i tratezi ca pe duşmanii ţării, omorându-i doar pentru a păstra un tron scăldat în sânge. Să fii Patriarhul ţării şi în acelaşi timp să fii preşedintele Consiliului de Miniştri care autorizează crima asupra pruncilor ţării tale, că să-l susţii pe Irod cel interbelic… Voi cita un singur fragment: „Păzeşte, Preamilostive Doamne, sub acoperământul aripilor Tale şi pe Preaînaltul lor urmaş – Carol II – chemat a întări moştenirea părinţilor săi; înmulţeşte zilele vieţii lui întru sănătate nevătămată (…) Sporeşte înţelepciunea sfetnicilor Săi; (…) Împrăştie duşmanii ce s-ar ridica împotriva stăpânirii Lui şi adună tot poporul într-o unire nedespărţită şi dreaptă supunere…” „Frontul de Vest”, 4 decembrie 1938.
Patriarhul nu este singurul ierarh care aduce în acele zile osanale regelui criminal. PS Andrei Magieru al Aradului ţine un discurs la începutului lunii decembrie 1938, lăudând Străjerimea – organizaţia creată de Carol al II-lea în contraponderea Mişcării Legionare: „N-am venit să fac un act de curtoazie, n-aveţi nevoie de el. Biserica nu face curte niciodată. Eu cred că străjeria nu este o inspiraţie momentană, ci este un vis strămoşesc. Regele a fost inspirat de Dumnezeu. După anarhia politicianistă avem nevoie de disciplină. Regele ne-a arătat să facem aceea ce şi strămoşii noştri au făcut: să străjuim!, „Şcoala Vremii”, decembrie 1938. Ce anarhie politicianistă? Biserica nu face curte? Nu mai comentez.
Aceeaşi atitudine duplicitară şi nedemnă o găsim şi în presa greco-catolică. La Blaj, ziarul Mitropoliei Unite Române, „Unirea”, publică în numărul din 11 decembrie 1938 pe prima pagină un text amplu de sancţionare a tentativei de asasinat făcută de legionari asupra rectorului Ştefănescu-Goangă, iar în pagină 4, printre alte ştiri pe scurt, redă comunicatul Parchetului Militar cu titlul „Corneliu Codreanu a fost împuşcat”. Iată un fragment din editorialul, bineînţeles nesemnat, intitulat „Drumuri greşite”: „În săptămâna trecută, pe una din cele mai umblate străzi ale Clujului, trei tineri studenţi au încercat să răpună pe rectorul universităţii din Cluj şi au răpus pe agentul de poliţie Gruia, iar pe rector l-au rănit numai cu două gloanţe, însă destul de grav. Ceeace s-a petrecut n-a fost nici creştinesc şi nici după lege. Biserica nu opreşte lupta pe faţă pentru înfăptuirea unui ideal, dar să fie o luptă cinstită şi dreaptă. Ea opreşte numai ca în luptă să te foloseşti de mijloace nelegale şi nepermise. (…) Noi, ca gazetă creştinească, nu putem decât să veştezim, cu toată hotărârea, orice încercare de omor şi de ucidere în această ţară şi să îndemnăm pe tinerii noştri studenţi să-şi vadă de carte şi de cultură, şi să se lepede de politică. Nu este chemarea lor politica, ci a oamenilor formaţi gata. Iar cu cuţitul şi cu revolverul în mână, nu vrem să-i ştim niciodată.”
Pentru asasinarea Căpitanului nicio revoltă, nicio sancţiune la adresa autorităţilor care au omorât 14 oameni care se aflau în perioada executării unor condamnări impuse de stat, deci pentru care statul avea responsabilitatea de a le garanta siguranţa. Nici nu mai discut felul în care au fost condamnaţi. Măcar să se fi abţinut de la adoptarea unei poziţii atât de ferme în cazul Goangă în acelaşi număr de ziar în care acceptă tacit asasinatul făcut de autorităţi.
Campanie mediatică pentru distrugerea Mişcării
După cum menţionam în textele publicate în ultimele două numere ale revistei noatre, Regele, în nebunia lui, a crezut în perioada de care ne ocupăm acum că asasinarea Căpitanului va duce în scurtă vreme la distrugerea Mişcării Legionare. Având toate mijloacele media la dispoziţie, a lansat o întreagă campanie de discreditare a legionarilor dublată de noi măsuri punitive la adresa lor, măsuri care au fost pe larg răspândite în presă.
Imediat după asasinarea Căpitanului, Inspectoratul General al Jandarmeriei dă următorul comunicat: „Se va proceda cu ultima energie şi sumar împotriva tuturor indivizilor care se dedau la acte de violenţă – iar împotriva teroriştilor chiar somaţiunea trebuie socotită de prisos. Deci se va trage fără milă pentru a se menţine cu orice preţ ideea de ordine şi autoritate, neadmiţându-se nicio ezitare sau slăbiciune din partea vreunui jandarm…” „Gazeta de Transilvania”, 4 decembrie 1938.
În plus, toţi comandanţii corpurilor de armată emit ordonanţe valabile în jurisdicţia lor, de pildă General de Divizie Christea Vasilescu, Comandantul Corpului 6 Armată emite următoarea ordonanţă: „Este interzisă tipărirea sau păstrarea în depozit, sau sub orice formă, a broşurilor şi manifestelor cu caracter legionar şi acelora cari prin conţinutul lor ameninţă siguranţa şi ordinea publică. Deasemenea, este interzisă afişarea şi răspândirea în public a unor asemenea manifeste şi broşuri. Toţi locuitorii cari deţin asemenea broşuri şi manifeste sunt obligaţi, ca în termen de 10 zile de la publicarea acestei ordonanţe să le depună la autorităţile militare, la organele poliţieneşti şi ale jandarmeriei. Călcarea dispoziţiunilor din prezenta Ordonanţă se va pedepsi conform art. V. din Legea stării de asediu din 11 Februarie 1938, cu închisoare de la 1 (una) lună la 2 (doi) ani. Odată cu pedeapsa închisorii, judecata va putea pronunţa şi pedepsele complimentare prevăzute de art. 25 din Codul Penal Regele Carol II.”, „Unirea Poporului”, 11 decembrie 1938.
Cu toate măsurile antilegionare stabilite prin decrete regale sprijinite în propria Constituţie, cu toate restricţiile şi sancţiunile aplicate celor din lagăre, Carol spera ca legionarii să cedeze după moartea şefului. Evident nu a fost aşa. Începând cu decembrie 1938 se intensifică şi acţiunea de dezbinare a legionarilor din lagăr, prin promisiuni şi oferte avantajoase. Unii – puţini – au cedat (chiar cu prea mare uşurinţă), cum e de pildă cazul celebrului preot Grigore Cristescu. Pentru a preîntâmpina acţiuni de genul ăsta şi mai ales pentru a preîntâmpina exploatarea lor de către regimul carlist, comandanţii Bunei Vestiri decid ca legionarii din lagăre să semneze în masă declaraţiile de desolidarizare de Mişcarea Legionară. Pe moment acţiunea a părut o mină de aur pentru carlism. Ziarele de la mijlocul lui decembrie 1938 titrau cu litere mari: „318 deţinuţi legionari fac act de supunere noilor orânduiri ale ţării”, „Drapelul”, 12 decembrie 1938. Bucuria autorităţilor a fost de scurtă durată, Mişcarea Legionară a continuat neclintită pe linia sa şi, spre groaza lui Armand şi a lui Carol, noi şiruri de căpetenii legionare au continuat să răsară necontenit, continuând lupta în ciuda ameninţărilor, asasinatelor, prigoanei şi valurilor succesive de arestări.
În presă campania antilegionară se susţinea cu diverse articole pline de minciuni sinistre despre Codreanu şi Mişcare. Unul dintre ele este intitulat „Mărturisesc”; a apărut în „Gazeta de Transilvania” din 8 decembrie 1938. Articolul, anonim, justifica asasinatul şi punea pe seama Căpitanului cuvinte şi atitudini care nu i-au aparţinut niciodată: „Nu ne opunem intenţiilor care au forţat guvernarea de azi să ia măsuri cu care nu era obişnuită ţara (…) Firul de păr al Căpitanului pe care nu l-am cunoscut şi nu mai este nu putea fi emblema şi simbolul unei ţări (…) Loviţi cu pumnul de fier peste buze pe toţi care ţin să se închine în faţa crezului sfânt ce ne-a creat Marăşeştii, Mărăştii şi toate dovezile de jertfă în numele cărora s-a înfăptuit visul mare şi sfânt pentru care ne-au murit şi moşii şi părinţii! Aşa propovăduia cel ce nu mai este…”
Dar există şi articole şi discursuri semnate şi asumate care discreditează în mod la fel de mizerabil, atât legionarismul, cât şi studenţimea în ansamblul ei. Se încearcă acreditarea ideii că toţi legionarii sunt nişte nebuni, lipsiţi de moralitate, de formaţie asasini etc. Mă voi limita la două dintre ele, rostite cu ocazia numirii în funcţie a noului ministru al Educaţiei, Petre Andrei (cel care s-a sinucis de frică în timpul guvernării legionare, deşi nimeni nu voia să îl omoare, dar a cărui moarte este pusă de unii aşa zis cercetători tot în sarcina Mişcării). Petre Andrei, la primirea mandatului: „Eu socot că tinerii noştri şcolari sau studenţi trebuie să înveţe a răsfoi cu îndemânare filele unei cărţi mai bine decât a mânui cu dibăcie un revolver ucigător de viaţă omenească”, „Drapelul”, 12 decembrie 1938.
Cel de la care preia funcţia este chiar Armand Călinescu care a asigurat până la data de 5 decembrie 1938 interimatul la Ministerul Educaţiei. La terminarea interimatului şi numirea lui Andrei, Călinescu avea să explice de ce a trebuit să preia în primă fază conducerea ministerului şi rezultatele pe care le-a obţinut: „… am venit aici pentru a întreprinde o anumită acţiune. În adevăr, în sectorul educaţiei naţionale exista o carenţă a autorităţii şi exista o greşită îndrumare a învăţământului. În bună parte această stare de lucruri cauzase turbarea din viaţa politică şi socială a României. Dar mai mult, această stare de lucruri constituia o primejdie pentru dezvoltarea de mâine, căci scosese generaţia tânără din făgaşul normal. Trebuia neapărat să oprim răul. Trebuia o întorsătură de volan pentru a îndruma educaţia tineretului pe calea utilă ţării. (…) Am făcut un examen sanitar al celor închişi pentru agitaţiuni subversive. Rezultatul a fost dezastruos. Toţi, dar absolut toţi sunt atinşi de maladii organice. Sifilisul, bolile mintale, tuberculoze fac ravagii în această lume. Este trist, desigur, sub raport umanitar, dar sub raportul social, aceasta explică manifestaţiile nesănătoase şi indică nivelul moral al celor ce ar fi vrut să conducă o ţară. Din fericire, aşa cum spuneam, aceste elemente se situează singure pe la periferia societăţii (…)”. „Drapelul”, 12 decembrie 1938.
Ticăloşia din paginile „Sfarmă-Piatră”
Nici prietenii de până atunci ai Mişcării nu refuză mărul otrăvit oferit de Palat. Din contră, am impresia că din lăcomie şi îngâmfare au luat tot coşul cu mere. Mă refer aici la Nichifor Crainic şi la mai mulţi semnatari ai articolelor din „Sfarmă-Piatră”. Dezamăgirea mea este foarte mare. Am ştiut întotdeauna că autorul superbului „Cântec al potirului” nu a excelat la capitolul demnitate, dar toată pătimirea ulterioară din temniţe, cu toate scăderile ei nu-i putea fi imputată şi chiar îi ştergea şi păcatele mai vechi. Acum însă nu-i mai pot găsi scuze şi nici justificări (nici în faţa istoriei şi nici faţă de mine însămi). Mai ales că atitudinea asta mizeră nu se opreşte după momentul asasinării Căpitanului, ci va continua până la căderea Regelui Carol al II-lea. Şi va reveni în formă actualizată politic după ieşirea din temniţă. Memoriile sale post carcerale, „Zile albe, zile negre” sunt pline de minciuni, dar toate păreau scuzabile din cauza presiunii, constrângerilor venite de la comunişti. Acum m-am convins că ele au fost scrise cu aceeaşi micime sufletească ce-l măcina încă de pe vremea lui Carol.
Cu mare dezamăgire şi durere voi reda numai câteva fragmente din revista „Sfarmă Piatră”. În numărul din 1 ianuarie 1939, Crainic publică textul „La un hotar de viaţă românească”, text ce este un adevărat rechizitoriu împotriva Căpitanului, Nicadorilor, Decemvirilor şi a întregii Mişcări. Un text care conţine, pe lângă multă laudă de sine, afirmaţii cutremurător de ticăloase pe care ţine să le pună în contrapondere cu atitudinea „corectă” avută de el:
Cazul Nicadorilor: „În toamna lui 1933 I.G. Duca primeşte guvernul, iar din mijlocul mişcării apare întâiul foc ucigaş de revolver. Frumuseţea morală a noului naţionalism se stropise cu sânge omenesc”. „Profitând de tragica ocazie, adversarii mei m-au încarcerat, deşi Calendarul nu avusese decât cuvinte bune pentru I. G. Duca cu care eram în raporturi personale (…) Cu degetele îngheţate am scris din hruba închisorii memoriul către Suveran, expunând problema generaţiei tinere şi soluţia ei care era organizarea în jurul Tronului şi în afară de influenţă partidelor”.
Trece la cazul Decemvirilor: <<Încă un omor fără niciun sens: Stelescu. Zece nenorociţi care îl masacrează devin Decemvirii, alţi semizei adoraţi obligatoriu. Spiritul diabolic se generalizează şi fiecare tânăr se visează un erou cu revolver. De pe catedra mea de la Facultatea de Teologie am spus atunci „Cine omoară un om, trage de fapt cu glonţul în inima lui Hristos”. Această a fost deajuns ca proprii mei studenţi să mă urască cu sălbăticie>>. Dar cum rămâne cu glonţul tras de regimul Duca în Virgil Teodorescu, Constantin Niţă, Nicolae Bălăianu, Toader Toma… Cum rămâne cu inima lui Hristos? Hristos sângerează când trag legionarii şi se bucură când autorităţile omoară copiii ţării, fără nicio vină? Căci cu adevărat fără vină sub toate aspectele posibile au căzut cei enumeraţi mai sus. Cum rămâne cu gloanţele trase de autorităţi în Căpitan, Decemviri şi Nicadori?
Între loviturile şi atacurile murdare pe care le dă celor asasinaţi de Rege nu uită să menţioneze propria lui pătimire (închis la Jilava în procesul Duca) şi lupta lui constantă de a îndrepta acest tineret care, ce să vezi, refuză să îl asculte pe el, cel care a creat toată această mişcare naţionalistă! Apoi urmează laude multe şi cronologic aduse Regelui.
Păstrează gloanţele morale împotriva Căpitanului mai spre sfârşit (după ce îl umple cu toate invectivele pe Gen. Cantacuzino): „Era tânăr, chipeş şi se remarcase din anonimat printr-un glonţ de revolver tras în timpul studenţiei, la Iaşi. În lipsa adevăratului conducător, tinerii au văzut în acel gest semnul marelui om de acţiune. Şi nu era. (…) Mitul cel nou, ca orice mit, nu creştea din calităţile reale ale persoanei adorate, ci din necesităţile psihologiei colective (…) El ştia tot, deşi nu spunea nimic. El avea să rezolve toate problemele, deşi nu prezenta soluţia niciuneia (…). Iar el tăcea, căci această calitate o avea. Când o pierdea, rostea cuvinte ce i-au fost apoi fatale”.
Una din concluziile sale: „Totul a fost zadarnic Mişcarea, orbită de fumul iluzoriu al succesului, mergea spre catastrofă. Ea purta în bietul creier care o conducea germenii propriei morţi. Ce-a urmat, se ştie, fiindcă sunt lucruri prea recente”.
Pentru cei ce încă se mai întreabă: „Cum a fost posibil tot ce s-a întâmplat cu neamul nostru în timpul comunismului”. Răspunsul nu îl găsim la 23 august 1944, ci, aşa cum a explicat atât de clar şi Comandantul Horia Sima, în perioada interbelică. Clica monstruoasă de asasini şi mai ales de complici şi linguşitori ai lor, de oportunişti şi de oameni fără demnitate şi onoare au instaurat dezastrul încă din perioada carlistă. Pe un teren moral, social şi politic atât de şubred, în situaţia în care singurii luptători autentici pentru neam şi Biserică zăceau în pământ, în temniţe sau în închisori, cine era să se opună? Clasa politică care a sărit imediat în barca sovietică pentru a-şi salva aceleaşi privilegii pentru care s-a umplut de sânge în epoca carlistă? Biserica, ce a încuviinţat omorârea propriilor copii, fără să aibă nicio constrângere din partea Regelui? Crainic şi intelectualii de teapa lui?
Tare mă tem că toată pătimirea şi tot sângele curs în temniţele comuniste nu sunt suficiente pentru a curăţa păcatele neamului din anii 1938-1939. Pentru că sub comunişti sângele curs a fost tot al legionarilor noştri. Cu mici excepţii, majoritatea vinovaţilor din carlism nu au plătit pentru faptele lor, nici nu s-au pocăit şi nici nu şi-au schimbat atitudinea asupra faptelor făcute. Ăsta este „zidul de ură şi de mişelie” despre care Căpitanul spunea că înconjoară Mişcarea Legionară. Dar din păcate nu o înconjurau numai pe ea. Înconjoară toată România! Şi nu va cădea până când dreptatea nu va fi restabilită. Desigur că actorii din interbelic au părăsit de mult scena, dar structurile de pe care aceştia au acţionat sunt şi acum active şi au obligaţia de a restabili adevărul: Monarhia, Statul, Biserica, Partidele, Intelectualii. Până nu o vor face, România va continua să se scufunde în dezastru. Iar de vor continua să refuze a o face, ţara va pieri.
Dacă în numărul de faţă am încercat să prezentăm cronologic contextul, momentul şi relatarea asasinatului în presa carlistă, în numărul viitor, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom continua tema, urmărind modul în care vestea a ajuns în mijlocul legionarilor. Cum a aflat şi reacţionat familia Căpitanului? Cum şi când au aflat vestea cei din lagăre şi închisori, cei din libertate etc.
Corneliu Zelea Codreanu, Nicadorii, Decemvirii – PREZENT!
Cum s-a aflat cumplita veste în familia Codreanu, în lagărul de la Vaslui şi în temniţa Râmnic
Familia Căpitanului
În 30 noiembrie 1938 tatăl Căpitanului se afla închis la Odorhei, unde fusese adus de la Ciuc la jumătatea lunii septembrie. La Bucureşti se aflau mama şi soţia Căpitanului. Vestea asasinatului le-a găsit într-o casă din apropierea Căii Dorobanţilor unde găsiseră refugiu alături de micuţa Cătălina (fiica lui Horia şi a Constanţei Zelea Codreanu, înfiată de Corneliu şi Elena). Aici, ascultând programul radioului, au auzit în jurul orei 13 comunicatul oficial.
Elena, soţia Căpitanului, a refuzat din prima clipă să îl creadă, în timp ce mama Căpitanului, Eliza, a fost încredinţată de atunci că i-a murit copilul. Potrivit unei note a Siguranţei publicată în volumul II din seria „Procesele lui Corneliu Zelea Codreanu”, Elena Zelea Codreanu s-a prezentat la închisoarea Jilava în cursul zilei de 30 noiembrie 1938, cerând să i se arate mormântul soţului ei. Soldaţii de la poartă i-au spus însă că aici nu e niciun mormânt, nu a auzit nicio împuşcătură, nu s-a adus niciun cadavru şi că ei nu ştiu nimic. Răpunsul primit îi aduce un licăr de speranţă.
Odată întoarsă acasă încep să apară rând pe rând mai mulţi legionarii care auziseră comunicatul la radio. Desigur, numărul lor nu era foarte mare. După cum ştim, sute de fruntaşi legionari se aflau în temniţe şi lagăre, alte sute în frunte cu Comandamentul Legionar se ascundeau de autorităţi pentru a nu fi reţinuţi. Casa unde locuia la acel moment Elena Codreanu era o casă sigură în care se mutase de curând, iar gazda, doamna Bacaloglu, şi ea legionară,făcea tot posibilul pentru a o proteja pe soţia Căpitanului, deşi ştia că agenţii carlişti monitorizau întrările şi ieşirile. În condiţiile astea doar câteva zeci de persoane îşi fac curaj să o caute sperând să afle acolo un alt adevăr decât cel trâmbiţat de autorităţi.
În după amiaza zilei de 30 noiembrie se aflau în casa ce-o găzduia pe Elena Codreanu prinţul Alexandru Ghica (prietenul Căpitanului din studenţie) şi Ana Maria Marin. Spre seară soseşte Vera Totu împreună cu Iva Igiroşanu. Atmosfera acelei zile de toamnă târzie, abundenţa de sentimente trăite la aflarea veştii (oroare, durere, sfâşiere, disperare, desnădejde şi mai mare decât toate – răzbunare), drama doamnelor Codreanu, a Mişcării şi a neamului este zugrăvită cumplit de viu într-un fragment memorialistic semnat de Vera Totu (soţia lui Neculai Totu) din care vom reda câteva pasaje. „Sunăm scurt şi ne păru că zbârnâitul soneriei ne-a izbit în moalele capului. Ne deschise cineva, nu mai ştiu cine. În camera din faţa noastră văzui mai multe chipuri. O căutam pe doamna Codreanu, în ochii ei speram să găsesc o dezminţire, o întărire. I-am întins mâna şi încercam să pătrund în adâncul privirilor ei. Nicio vorbă, faţa palidă, ochii plânşi cu lacrimile reţinute ce tremurau gata să se rostogolească. Şi totuşi am zărit ceva. Soţia Căpitanului nu-l credea mort, sau mai bine zis, nu-l simţea mort. Ca slobozită dintr-o strânsoare eram gata să respir mai uşor, dar o văzui pe mama Căpitanului.”
Toţi tăceau, toţi plângeau şi nu îndrăzneau să spună nimic. Alecu Ghica – un bărbat tânăr şi falnic asemeni Căpitanului îşi schimbase înfăţişarea total în cele câteva ore ce trecuseră de la auzul comunicatului. Vera notează: „Alexandru Ghica (…) atâta de schimbat încât mă uimea. Fără voie m-am gândit că este de necrezut cum poate să se tragă, să slăbească şi să se înegrească faţa unui om în timp de câteva ore”.
În timp ce faţa transfigurată a lui Ghica şi ochii plânşi şi îndureraţi ai Elenei păstrau speranţa că totul este o macabră minciună, liniştea afişată de mama Căpitanului şi vorbele ei mai dure decât piatra şi mai ascuţite decât tăişul sabiei i-au convins pe cei prezenţi că marea crimă s-a întâmplat şi că s-a împlinit destinul pământesc al Căpitanului. <<În primele ceasuri după aflarea morţii lui Corneliu, mama lui avea o linişte în toată făptura ei care te îngheţa. Obrazul ei părea cioplit în piatră dură, nicio trăsătură nu se mişca. Niciun muşchi nu se zbătea în jurul fălcilor strânse. Şi ochii, minunaţii ochi verzi, vedeau ceva departe, ceva ce nu-i speria, dar îi înmărmurea şi îi înstrăina de tot ce era în jur. Nu o puteam urmări cu gândul. Rămăsesem aici, la graniţa simţirii pământeşti şi cu cât mă uitam mai mult la obrazul mamei, încremenit ca o stană de granit, cu atât mă cuprindea mai mult frigul şi desnădejdea. […] Cineva încearcă să spere în bine. Mama Căpitanului dădu din cap şi începu să vorbească. Slovele cădeau precise, reci, ca lovituri de topor într-un bloc de ghiaţă. „Nu am nicio îndoială, nu au de ce să mintă cei mari. Dacă au îndrăznit să spună în ţara întreagă că l-au omorât pe Corneliu, înseamnă că au avut şi tăria s-o facă. Nu mă mir, era de aşteptat de mult. Au umblat după viaţa lui ani de zile, l-au urmărit şi au ezitat, dar acum s-a făcut. S-a împlinit soarta lui Corneliu. Ştiu, simt că l-au îngropat undeva la marginea unui crâng, a unei păduri. La repezeală au făcut groapa, i-au pus pe toţi şi gata. Undeva, poate aproape de Râmnic. În niciun caz n-au aşteptat ei să vină aproape de Bucureşti să-i împuşte.” În timpul acestor vorbe îndrăznii numai o dată să mă uit spre ea. Era mai presus de înţelegerea mea. Cum putea o mamă să rostească asemenea cuvinte fără să-i tremure măcar vocea? Simţii pentru prima dată că sunt prin mulţimea oamenilor unele suflete plămădite cu totul deosebit. Despre aceste spirite invincibile se clădesc legende, se scriu epopei. Căpitanul nu putea fi născut de o altă mamă>> – Vera Totu.
Puţin mai târziu Eliza Codreanu va fi cea care va anunţa restul familiei de moartea lui Corneliu. La acel moment fiii săi Horia, Cătălin şi Decebal erau liberi. La fel, fiicele Iridenta şi Silvia. Singurul fiu arestat la moartea lui Corneliu era Ion, căruia mama sa îi va duce vestea la închisoarea din Caransebeş.
Legionarii din lagărul Vaslui
Aşa cum scriam în numărul trecut, la 30 noiembrie 1938 toţi legionarii internaţi în lagăre de regimul carlist se găseau înghesuiţi la Vaslui, unde fuseseră aduşi rând pe rând de prin celelalte lagăre în cursul lunilor septembrie-noiembrie. Potrivit estimărilor făcute de Vasile Iasinschi, la această dată se aflau la Vaslui aproximativ 300 de legionari. Cu toţii erau într-un gând alături de Căpitan temându-se pentru viaţa lui. În plus aşteptau să se întâmple ceva rău. Nu ştiau ce, dar toate măsurile de securitate luate în ultima parte a lunii noiembrie erau o dovadă clară că se pregăteşte ceva (concentrarea tuturor în acelaşi lagăr, dublarea rândurilor de sârmă ghimpată, dublarea pazei, montarea de reflectoare care să permită vizibilitate în dormitoare, montarea unui tun cu ţeava îndreptată înspre lagăr etc).
Pe 30 noiembrie în lagăr nu s-a petrecut nimic semnificativ, ziua a decurs în aceeaşi tensiune ca şi cele dinaintea ei. Legionarii – deşi fără tragere de inimă – pregăteau un program aniversar pentru data de 1 decembrie când se împlineau 20 de ani de la Marea Unire. Ziua Unirii trece cu mare durere, în spatele sârmelor ghimpate. Programul pregătit deşi sobru, încearcă să aducă între camarazi puţină voie bună. Se serveşte masa de seară, apoi la un moment dat Vasile Iasinschi este chemat la cancelaria lagărului de maiorul Craioveanu. Faptul a produs îngrijorare pentru că niciunul dintre ei nu mai fusese chemat până atunci. Iasinschi povesteşte detaliat momentul cu toată încărcătura lui emoţională şi spirituală într-un text publicat în „Pământul Strămoşesc” volumul II, ediţia de exil.
La cancelarie, Iasinschi este informat destul de sec că în cursul nopţii de 29/30 noiembrie Corneliu Zelea Codreanu împreună cu Nicadorii şi Decemvirii au fost împuşcaţi pe când încercau să fugă de sub escortă. Pentru a-şi întări afirmaţia, Craioveanu îi arată ziarul „Universul” din 1 decembrie care preluase pe prima pagină textul comunicatului dat de autorităţi. „Scurt după citirea comunicatului mă cuprinde de-odată o scuturătură nervoasă şi un plâns cu sughiţuri. În starea asta încep să strig şi să protestez că aşa ceva nu s-a putut întâmpla… Tot corpul îmi era în fierbere şi nu mă puteam controla protestam mereu contra acestei lovituri afirmând c-a fost dată unuia care-şi iubeşte neamul şi credinţa cu patimă mai mult ca oricine… Cu capul între mâini şi cu coatele pe birou, cu ochii închişi vedeam şi nu credeam în moartea Căpitanului… Totul a durat un veac înspăimântător. Mi s-a părut că s-a prăbuşit cerul peste noi şi peste neamul nostru”.
Prăbuşit sufleteşte, Iasinschi a ieşit din cancelarie clătinându-se şi ducând cu el cea mai grea misiune pe care a avut-o în întreaga sa viaţă: să vestească sutelor de legionari din lagărul Vaslui moartea Căpitanului. A mers direct în camera Comandanţilor Bunei Vestiri trecând fără niciun cuvânt prin curtea lagărului. Le va povesti întâlnirea cu Craioveanu şi trăznetul căzut peste sufletul neamului. În acea cameră se aflau: Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Mile Lefter. Iasinschi cere dezlegare pentru a nu fi el cel care să anunţe tragedia celorlalţi legionari. Cel care îşi asumă acest rol este Corneliu Georgescu.
Se ordonă convocare generală în sala cea mare de la etajul lagărului. Sosesc toţi din camere, din curte… În acel moment reflectoarele montate în jurul lagărului sunt pornite de soldaţi pentru a avea perfectă vizibilitate în interiorul clădirii. Corneliu Georgescu comandă tuturor să îngenuncheze, ceea ce face şi el, rosteşte Tatăl Nostru şi apoi anunţă moartea Căpitanului: „Camarazi, Căpitanul nu mai este!”
Iasinschi notează „Un singur şi uriaş geamăt, adânc şi profund ca din inima pământului a izbucnit din pieptul celor trei sute de legionari cuprinşi de durere. N-am mai putut să-i privesc în ochi, nu mă puteam uita la ei. A fost un moment ce nu se poate uita, nici nu-l pot reda prin cuvinte. A fost omorât un uriaş din ordinul unei stârpituri. Năucirea generală ne-a ţintuit în genunchi aşa cum ne găseam, şi apoi rând pe rând, ne-am sculat şi clătinându-ne ne-am împrăştiat fiecare pe unde am putut batuţi de lumina reflectoarelor şi de furtuna din suflet.”
Legionarii de la Râmnicu Sărat
Deşi primii care au ştiut de scoaterea Căpitanului a Nicadorilor şi Decemvirilor din temniţa Râmnic, legionarii închişi aici află printre ultimii de odiosul asasinat. Desigur că l-au bănuit şi l-au temut din momentul în care s-a aflat de transfer. Mărturiile supravieţuitorilor de la Râmnic sunt puţine. Dacă Ţălnariu a scris despre momentul în care au fost scoşi cei 14 (text pe care l-am publicat în numărul trecut al revistei noastre), despre perioada dinainte şi de după acest moment au scris doar Virgil Ionescu (în memoriile sale apărute în colecţia „Pământul Strămoşesc” ediţia de exil) şi Bartolomeu Livezeanu (jurnal păstrat în manuscris).
După plecarea celor două camioane în care se aflau Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii, noaptea a fost un chin pentru toţi cei rămaşi în temniţă. Gânduri, groază, teamă, incertitudine. A doua zi, pe 30 noiembrie o mică speranţa apare în jurul plecării bagajelor celor 14. Laurian Ţălnariu, Bartolomeu Livezeanu şi Gheorghe Istrate pregătesc bagajele celor plecaţi, având aprobarea conducerii închisorii care anunţase că vor fi transportate în acea zi. Seara vine şi bagajele rămân pe loc. Legionarii primesc asigurări că vor fi trimise urmatoarea zi, adică pe 1 decembrie. În seara de 30 noiembrie celulele ocupate de cei plecaţi sunt igienizate şi reamenajate cu paturi suprapuse. Misterul se dezleagă parţial după masa de seară când în temniţă pătrund mai mulţi soldaţi înarmaţi care ocupă celulele recent pregătite.
Ca şi la Vaslui, s-a urmărit cu mare atenţie reacţia legionarilor după asasinarea Căpitanului şi autorităţile erau pe punctul de a da ordinul de executare a tuturor căpeteniilor aflate în lagăr şi închisoare. Încă nu am înţeles de ce nu s-a dat acest ordin în momentul 30 noiembrie 1938 şi s-a optat pentru strategia de încercare a obţinerii desolidarizarilor de Mişcare (care era perdantă din start şi autorităţile trebuiau să ştie asta). O logică de bun simţ ar spune că nu s-a dat pentru că legionarii nu au provocat cu nimic autorităţile, că nu au schiţat niciun gest de violenţă, atac etc. Nici nu aveau cum să o facă în momentul ce li s-a zdrobit sufletul prin asasinarea Căpitanului, deşi evident dorinţa exista. Dar evenimentele ulterioare ne-au arătat că nici în 21/22 septembrie 1939 cei din lagăre şi închisori nu au făcut-o. Asasinarea lor a ţinut mereu de bunul plac al Palatului. Am făcut această paranteză aici ca să revin la acţiunea lui Miti Dumitrescu şi la faptul că acesta nu este răspunzător de moartea celor peste 200 de legionari asasinaţi în 21/22 septembrie 1939. Regele fusese gata să îi omoare pe aceştia şi în 30 noimbrie 1938 şi poate şi în alte momente. Din nenorocire, moartea lor era o chestiune de timp. Ca urmare a acţiunii lui Miti, acest timp a venit după răzbunarea Căpitanului, aducând înainte de moarte uşurarea sufletelor închise de povara nepedepsirii vinovaţilor.
Bagajele erau încă pe loc, iar închisoarea plină de soldaţi înarmaţi. În noaptea de 30 noiembrie spre 1 decembrie se doarme iepureşte, aproape toţi cei întemniţaţi fiind gata să meargă spre împuşcare în orice clipă. Vizetele celulelor se deschid din jumătate în jumătate de oră spre verificare. Afară posturile de pază erau dublate. Vine însă dimineaţa. Se cer borderouri detaliate în dublu exemplar cu componenţa bagajelor celor 14. Se execută şi bagajele sunt ridicate. În temniţă intră astfel un val nou de speranţă, au plecat bagajele, deci sunt şanse că proprietarii lor să fie în viaţă. De afară nu mai patrunde nicio veste, vizitele sunt suspendate, personalul nu răspunde la întrebările deţinuţilor.
Vine data de 6 decembrie şi potrivit lui Livezeanu se încearcă o sărbătorire a lui Neculai Totu, deşi toţi sunt îndureraţi. Sosesc la cancelarie mai multe mame şi soţii care nu primesc acces în interior, nici pachetele nu sunt acceptate. E vorba despre mama lui Alecu Cantacuzino, Alexandrina Cantacuzino, de Viorica – soţia lui Eugen Ionică, Maria Claudian-Tell mama lui Alexandru Cristian Tell, Vera – soţia lui Neculai Totu. Atât Vera Totu cât şi Virgil Ionescu menţionează că Viorica Ionică ar fi transmis soţului ei prin semne informaţia legată de moartea Căpitanului. Cu toate astea Livezeanu care ţinea un jurnal zilnic nu pomeneşte nimic despre aflarea veştii atunci, deşi menţionează vizitele acestor doamne. Presupun că Eugen Ionică nu a transmis la acel moment vestea primită de la Viorica, fie pentru că nu a înţeles exact ce a semnalizat aceasta, fie pentru că a refuzat să creadă.
Potrivit lui Livezeanu nenorocita veste apare în Râmnic pe data de 9 decembrie 1938. Comandantul închisorii îi aduce în celulă lui Traian Cotigă ziarul cu textul comunicatului. Vestea se transmite că fulgerul şi toţi aleargă din curte şi celule către Cotigă sperând într-o minune. <<<Fugim eu şi Ţălnariu ca nişte nebuni pe scări. În celulă Cotigă, Bănică, Apostolescu şi Serafim plâng. Intru şi eu şi Ţălnariu. Înţelegem. Împietrim şi lacrimile curg şiroi. Se deschide uşa şi ţipând întreabă Sima Simulescu „Cotigă, e adevărat!?” Cotigă îi întinde ziarul. Sima îl ia tremurând şi strigă „Ce mişelie Doamne, Doamne”. Cade apoi leşinat. Cu greu îşi revine. Băieţii îi cer să fie tare. Vine şi domnul Clime şi ne cheamă pe toţi sus. Băieţii vin legănându-se. Suspinurile şi lacrimile curg fără încetare. E un geamăt toată închisoarea. Domnul inginer văzând că suntem adunaţi toţi îi spune lui Furdui [n.n. Gheorghe Furdui era teolog, între ei nu se afla niciun preot la acel moment] să spună o rugăciune pentru odihna sufletelor lor. Cădem în genunchi şi suntem înlemniţi de durere. Lacrimile nu mai contenesc. La pomenirea fiecăruia nu mai puteam rezista. Suntem zdrobiţi. Furdui se îneacă şi nu mai poate spune rugăciunea. Domnul inginer Clime anunţă „Ion Banea îţi dau comanda Mişcării Legionare”. Domnul Banea nu înţelege. Se uită surprins. Toţi plecăm în hohote de plâns spre celule. Eu prind mâinile domnului inginer Clime şi i le sărut spunând „De ce a omorât domnule inginer, de ce?” Mă îmbrăţişează şi îmi spune „Fiţi tari, mai băieţi, fiţi tari”>>
Din lipsă de spaţiu vom opri aici firul poveştii. În altă ocazie vom scrie despre răspândirea veştii asasinatului în alte temniţe din ţară în care se aflau legionarii, în rândul Comandamentului şi a celorlalţi aflaţi în clandestinitate, ascunşi din calea autorităţilor.
După ani de lupte, jertfe, temniţe, prigoane, Căpitanul cădea nevinovat sub gloanţele vinovaţior care-l condamnaseră la moarte încă de la începutul anilor ’30. Aceleaşi reacţii în toate piepturile legionare: încremenire, sfâşiere, zdrobire… Cum nu se prăbuşea cerul de atâta fărădelege? Cum nu se cutremura pămânul de atâta nedreptate? Cum se va mai putea trăi fără Căpitan? Singura cale de supravieţuire a neamului căruia Regele Nebun i-a amputat o întreagă secventă pământească, o întreagă generaţie prin moartea liderului ei, era răscumpărarea. De data asta nu o răscumparare a păcatelor lumii din afară făcută prin jertfa proprie – ca în cazul Moţa si Marin, ci o răscumparare prin răzbunare a păcatului dinlăuntru, sângele vinovat pentru sângele nevinovat. Miti Dumitrescu a împlinit acestă „necesitate dureroasă” (după cum a numit pedepsirea lui Armand Călinescu), deşi în locul lui ar fi vrut să fie sute, poate mii de legionari…