Arestarea majorității membrilor din Grupul Legionar Maramureș condus de profesorul Aurel Vișovan în august 1948 ( mai precis 18 din cei 23 membri ai grupului) nu a avut ca rezultat intimidarea și implicit dispariția rezistenței anticomuniste din Maramureș, din contră, inițiative spontane de solidarizare cu cei închiși și de continuare a luptei s-au manifestat imediat atât în Sighet cât și în satele din zonă.
Una dintre organizațiile constituite ad-hoc în lunile următoare a fost grupul de 6 elevi ai liceului “Dragoș Vodă” condus de Ștefan Minică (din Dragomirești ) intitulat “Tânărul cuib” și care mai cuprindea pe Ioan Hotea ( din Hoteni ), Alexandru Cora ( din Bârsana), Victor Mariș ( din Budești ), Ioan Pop-Arvinte ( din Breb) și Ioan Bizău (din Ieud). Cu toții erau elevi ai lui Aurel Vișovan și colegi ai celor închiși dar nu fuseseră până atunci implicați în lupta de rezistență.
Denumirea de “Tânărul cuib” poate sugera o inspirație legionară, dar de o pregătire și încadrare legionară propriu-zisă nu poate fi vorba ( mărturiile de mai târziu ale supraviețuitorilor reflectă acest lucru), lipseau și timpul și condițiile pentru asta, dar entuziasmul și solidaritatea cu profesorul și colegii lor erau evidente. De altfel și rapoartele Securității atribuie calitatea de “legionar” doar lui Ștefan Minică, iar grupului i se atribuie doar o “nuanță legionară” ceea ce este destul de exact. Identitatea mai pronunțată a lui Ștefan Minică se datorează legăturilor sale strânse cu consătenii săi din Dragomirești – Aurel Vlad, Ion Zubașcu, Vasile Ofrim care primeau deja formare legionară din partea lui Vasile Popșa, refugiat în zonă după arestarea lui Aurel Vișovan.
În perioada noiembrie 1948 – mai 1949 ( când au fost arestați ) cei 6 tineri au fost în contact cu partizanii ( urmând să li se alăture în munți dacă conjunctura o impunea ), au răspândit manifeste antisovietice, mențineau o stare de spirit combativă, dar cu multă discreție, Securitatea aflând destul de târziu de activitatea lor. Au fost cu toții condamnați și au executat detenția în principal la Târgșor și la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La Târgșor s-au reunit cu colegii lor de la liceul “Dragoș Vodă” din primul grup și cu alți câțiva arestați mai târziu, în total numărul elevilor maramureșeni ajungând la 30, fiind cel mai numeros și unit grup, admirat și respectat de deținuții din restul țării ( dacă se poate vorbi la cei 6 de însușirea unor idei sau principii legionare din această perioadă datează, sub influența colegilor din primul grup). Ștefan Minică a fost din nou arestat în al doilea val de teroare în 1959, pătimind încă câțiva ani la Satu Mare ( coleg de celulă cu Aurel Vișovan, Gheorghe Andreica și Ioan Dunca ) și în alte locuri. Cu toții au supraviețuit detenției, azi mai fiind în viață doar Ioan Pop – Arvinte, medic pensionar la Timișoara, în vârstă de 94 de ani ( văr primar cu Aurel Vișovan, din casa căruia a fost arestat ).
Referatul Direcției Regionale de Securitate Oradea ( de care depindea și Maramureșul ) din 30 septembrie 1949 îi prezintă pe cei 6 ca “organizație subversivă” și propune ca dosarul să fie înaintat Justiției ( cf. Camelia Ivan Duică, Rezistența anticomunistă din Maramureș 1948-1949, Gruparea Popșa). Pe lângă alte fapte și atitudini imputate, cea mai spectaculoasă acuzație adusă de Securitate este că în aprilie 1949 membrii grupului se pregăteau “să atace Penitenciarul Sighet pentru a-i elibera pe legionarii închiși acolo din august 1948” ( cei 18 din “lotul Vișovan”) ! Ideea unei asemenea acțiuni, însușită de cei 6 la îndemnul lui Vasile Popșa, poate fi considerată naivă ( la Sighet pe lângă Miliția și Securitatea română existau și trupe sovietice) dar ea reflectă starea de spirit a acestor tineri, credința în libertate și solidaritatea ca valoare nobilă pentru care merită să te jertfești. Demnitatea și curajul de nu te supune răului fac parte din structura sufletului maramureșean.
Am fost și vom fi !