- CEI CE SE PIERD ÎN STRĂINĂTĂȚI
În cursul lungului nostru exil, am avut prilejul să întâlnesc refugiați politici care, cu un aer triumfal, îmi arătau pașaportul străin ce-l obținuseră de curând. Ca și cum s-ar fi convertit, prin obținerea acestui document, într-o speță aparte de români, diferențiați de clasa celor mulți.
Pentru un român pașaportul ce-l obținea de la statul care i-a acordat azil politic nu e decât un instrument tehnic ce-i înlesnește călătoriile și câștigarea existenței în țara care l-a adăpostit. Dar nu-i poate schimba naționalitatea. El rămâne mai departe român; nu-și schimbă identitatea națională cu un american, francez, german etc., pentru că, a fi român, este o calitate intrinsecă a propriei lui persoane. A renunța la naționalitatea ta, echivalează cu o mutilare a propriei tale ființe. Nu mai ești tu, cel ce ai plecat din țară sau care te tragi din părinți români, ci o ființă hibridă, o apariție care nu aparține nimănui pe lume, fiind un străin, un intrus în orice altă comunitate națională.
Firește că în posesia unui alt pașaport, te bucuri de anumite comodități, ești asimilat unei națiuni superioare în bunuri și civilizație, dar în sufletul tău s-a produs un gol spiritual, pierzând linia creatoare a vieții, care include realitatea națională.
Odată acceptată această transplantare a naționalității, începe un alt proces, mult mai grav. Moare românul din tine și se naște o ființă rătăcitoare în mijlocul unei lumi străine. Substanța națională se pierde în profitul unei spoieli de civilizație. E o eroziune lentă a personalității, ajungând în cele din urmă să dai din umeri când te întreabă cineva de originea etnică. Nu te mai interesează decât bunăstarea ce-ai obținut-o și avantajul unei vieți tihnite ce ți-o procură dezrădăcinarea.
Nu putem decât deplânge pe acești români care își pierd identitatea națională: bunul cel mai de preț pe care îl are cineva. Toate satisfacțiile ce le pot obține din schimbarea naționalității nu pot echivala ruperea lor de izvorul creator al vieții. E un păcat contra ordinii divine, căci națiile, ca și indivizii, sunt înzestrate de Dumnezeu cu un suflet al lor, care nu poate fi lăsat în paragină sau abandonat.
Facem apel la toți românii care se refugiază în străinătate, să nu se lase despuiați de trecutul lor. Mai ales acum, când țara trece prin grele necazuri, cu atât mai mare e datoria lor să stea alipiți de trupul nației în suferință. Să nu se lase seduși nici de bunăstarea ce-o descoperă în alte țări și nici de oportunitățile ce li se oferă ca să-și îmbunătățească stilul de viață. Toate sunt bune și folositoare, dar nu cu prețul îngrozitor de a înceta de a fi Român, asimilându-te altui popor. Aceasta niciodată.
- CULTURA ȘI POLITICA
A.C. Cuza a definit magistral relația dintre cultură și naționalitate. ”Cultura este puterea creatoare a naționalității. Naționalitatea este puterea creatoare a culturii.”
Faptul primordial în această relație este națiunea. Fără de existența ei, n-ar exista cultura. Ce este națiunea la originile ei? E un mister. Un suflet colectiv ce coboară din înălțimile Cerului și îmbrățișează o arie din omenire. În acel loc și timp, printr-un proces tainic, se întrepătrunde realitatea de Sus cu o masă de oameni și ia naștere o nouă națiune.
Dar care e rolul culturii în formarea unei națiuni? Cultura izvorăște, cum spune Cuza, din puterea creatoare a națiunii. Acest suflet colectiv, acest spirit național, începe să se afirme în creații culturale, în diferite domenii: poezie, pictură, sculptură, arhitectură, filozofie etc. Mai întâi în mod rudimentar și apoi progresiv, creația culturală se șlefuiește, ridicându-se tot mai sus pe scara valorilor. De la poezia populară română până la Eminescu există o continuitate, un lanț neîntrerupt de eforturi creatoare.
Pe măsură ce cultura se îmbogățește, cu noi viziuni și stiluri, în aceiași măsură contribuie la consolidarea națiunii, la cimentarea ei internă. Națiunea se recunoaște în creațiile culturale, produs al propriului său geniu și, progresiv, se iluminează și conștiința ei istorică. Cu cât impulsul cultural e mai puternic cu atât națiunea câștigă un rang mai înalt între celelalte popoare ale lumii. Se produce, cum spune Corneliu Codreanu, un fenomen de iluminare colectivă, care îi arată drumul de urmat în istorie. În acest sens trebuie înțeles că ”naționalitatea este puterea creatoare a culturii”. Dar această cultură, trebuie bine precizat, nu e decât reflexul puterii creatoare a națiunii. Națiunea se descoperă pe sine, ca într-o oglindă, în actele creatoare, emanate din propria ei substanță.
Există mulți oameni de cultură care se izolează în ara culturii, ca într-un ”turn de fildeș”, nevrând să știe nimic de politică. O gravă eroare, căci politica se referă la cetate, la treburile ei, la soarta unei națiuni. Dacă națiunea e amenințată de vrăjmășia altor popoare și cade în robia lor sau chiar e în primejdie să dispară, atunci nici cultura acelei națiuni nu mai poate subzista. E amenințată și ea să se stingă, cum aveam atâtea exemple în istorie. Atunci cultura lor, oricât de strălucitoare ar fi fost, devine un lucru mort, un obiect de studiu pentru arheologi. Iată de ce se cere ca oamenii de cultură, intelectualii unei națiuni, să manifeste același interes și pentru politică. Soarta națiunii lor nu le poate fi indiferentă, căci atunci și cultura pe care o reprezintă și la a cărei înflorire au contribuit, se ofilește. Cultura nu e ceva rupt de națiune, ci un produs al ei, un tezaur de creație izvorât din adâncurile națiunii. Dacă națiunea e anihilată de forțe vrășmașe, cultura mai poate dăinui ceva timp, prin indivizi singuratici, dar apoi dispare, cum s-a întâmplat cu cultura imperiului roman.
Dacă ne referim la Eminescu, pe care îl considerăm o culme a culturii românești, el nu s-a dezinteresat de faptul politic. Spiritul lui n-a rămas ancorat în lumea beatitudinilor poetice, ci s-a proiectat în egală măsură și asupra vieții naționale. Articolele lui politice sunt o dovadă a profundei lui cunoașteri a realităților românești din toate provinciile. A studiat, a argumentat și a dat soluții de cum trebuie îndreptat viitorul neamului.
În împrejurările actuale, când națiunea noastră suferă imense lipsuri și nedreptăți, cu atât mai mult oamenii de cultură ce-i avem în țară și în exil, trebuie să-și exercite puterile creatoare în domeniul politic, nu pentru a se gândi la recompense sau cine știe ce măriri, ci pentru a ajuta le refacerea țării, la crearea noilor ei structuri, care să-i restaureze încrederea în viitor.
O cultură fără politică, nu există nicăieri pe lume, căci cultura, cum spune Cuza, ”este puterea creatore a naționalității”.
- DIN CINE NE TRAGEM
Pentru a ne organiza viața națională pe baze sănătoase, e de mare însemnătate să ne cunoaștem strămoșii. Știm cine au fost ei: tracii și romanii. Cunoaștem istoria lor, cultura lor. Dar mai lipsește ceva din ansamblul cunoștințelor noastre. Care au fost trăsăturile caracteristice ale acestor popoare, ce coordonate spirituale și politice le-au călăuzit în existența lor istorică.
Urmărindu-le în adâncurile lor, vom descoperi deosebiri enorme între traci și romani. Tracii simțeau o atracție specială pentru lumea visurilor și a idealurilor. Ei trăiau mai mult cu ochii îndreptați spre cer, de unde așteptau semne și îndrumări. Viața lor, era reglementată, așa zicând, după ceasornicul eternității. Ei credeau într-un zeu suprem și o viață nemuritoare, după moarte. Fără nicio exagerare, tracii au fost niște pre-creștini. Credința lor a fost cea mai apropiată de învățătura lui Cristos. Nici nu se cunoaște data încreștinării lor, pentru simplul motiv că în sudul și în nordul Dunării creștinismul a fost acceptat ca un complement natural al propriei lor religii: un unic Dumnezeu, Creator al întregii lumi văzute, și învierea omului după moarte.
Având această direcție de trăire pe linia valorilor spirituale s-a dezvoltat la traci o puternică înclinație spre creația culturală. Opera tracilor în domeniul culturii este uriașă, întrecând toate popoarele lumii. Așa zisa cultură europeană are la bază cultura tracă. Însuși numele de Europa este de origine tracă. Artele frumoase sunt creația tracilor și, în special, au excelat în muzică. Triburile grecești din Elada au coborât din nord, de pe plaiurile noastre. Tracii sunt strămoșii grecilor și au pătruns în întreg bazinul mediteranean.
Dar acest popor înzestrat cu atâtea calități remarcabile, trăia în afară de realitate. Deși cel mai numeros popor după indieni, cum spune Herodot, s-a lăsat pe încetul deposedat de teritoriul său ancestral, care era uriaș, întinzându-se din patrulaterul Boemiei până în Pind, pierzându-și, în cele din urmă, și identitatea lui istorică. Tracii au intrat masiv în componența altor popoare, dar ei, ca entitate națională, au dispărut.
Tracilor le-a lipsit simțul politic. Strânși în văile și munții lor, cu ochii ațintiți spre cer, ei nu vedeau dușmanii acre se îngrămădeau la hotarele lor din toate părțile. Sistemul lor de guvernare era bazat pe prinți locali, numeroși, dar fără putere. În istoria tracilor, abruptă, sacadată și fărâmițată, nu se semnalează decât două momente mari: Alexandru cel Mare și Burebista.
Alexandru cel Mare a creat cel mai mare imperiu al lumii antice, în scurta lui viață. Dar după moartea lui timpurie, imperiul n-a supraviețuit. S-a descompus în mai multe fragmente, care și-au continuat existența sub mai multe dinastii.
Burebista, conștient de amenințarea romană, care se apropia pe Dunăre, a izbutit să unească pentru prima și ultima dată pe toți tracii din nordul și sudul Dunării, sub sceptrul său. Aceasta s-a întâmplat pe timpul când, la Roma, Caesar ajunsese în culmea puterii. Și Caesar a fost conștient de primejdia tracă pentru Roma și chiar pregătea o expediție la Dunăre, după modelul celei din Galia. Nu știm cum s-ar fi desfășurat ciocnirea dintre Caesar și Burebista, căci destinul le-a curmat viața la amândoi, înainte de a-și pune planurile în aplicare. Caesar cade victimă a unei conjurații republicane, iar Burebista moare răpus de un prințișor trac.
Dacă ne întoarcem spre romani, ceea ce i-a impresionat pe toți istoricii acestui popor, a fost forța lor politică. Cum de un pumn de oameni, câteva mii, adunați într-o cetate oarecare din Latium, făuresc un imperiu în curs de secole. Caracteristica istoriei romane a fost tenacitatea lor în urmărirea ideii imperiale. Au trecut prin momente grele, au fost adeseori pe punctul să fie cotropiți de dușmani și lichidați, dar n-au cedat nici în cele mai grele împrejurări, renăscând din propria lor cenușă.
Iată două destine. Tracii, care numărau milioane de oameni, se sting din istorie, iar romanii, o colectivitate disparentă la origine, devin stăpânii Europei, ai Asiei și ai Africii. Romanii s-au perpetuat până astăzi în națiunile care s-au desprins din sânul lor:francezi, spanioli, italieni, români, portughezi.
Ce concluzie trebuie să tragem pentru neamul nostru? Cum trebuie să valorizăm moștenirea tracă și romană în componența poporului român? Pe linie tracă, dispunem de imense rezerve în domeniul culturii, fapt care s-a verificat prin apariția fenomenală a culturii românești în câteva decenii. Ce eram înainte de Eminescu? Dispunând de libertate de manifestare, neamul a ieșit spre lumină, a făcut un salt spiritual năvalnic, creând opere de mare valoare în toate domeniile culturii.
Pe linie romană, suntem mai puțin înzestrați. Nu trebuie uitat că noi suntem 80% traci și abia 20% romani, din punct de vedere al componenței rasiale. Și atunci, această deficiență biologică se resimte în domeniul politic. Am moștenit de la traci tendința de a ne retrage în cadrul restrâns al locului natal, de a ne mulțumi cu peisajul țărilor de baștină, fără a cuteza să privim în lumea largă, pentru a vedea în ce situație externă ne găsim și de unde ne poate pândi primejdia. Ne lipsește simțul politic, simțul de prevedere al evenimentelor. Din cauza aceste închistări a orizontului, am suferit enorm de mult în istorie. Când ni se părea că am ajuns la o împlinire a năzuințelor noastre, o lovitură administrată de vecini mai puternici, ne dădea iar înapoi cu secole.
Trebuie deci să facem un efort de explorare în conștiința noastră a posibilităților noastre romane. Trebuie să valorificăm experiența acestui popor, care s-a transmis și în sufletul românilor. Există un fond de romanitate în noi care n-a fost îndeajuns cercetat, care trebuie pus în valoare, căci din rădăcinile lui ne vom putea întări viața noastră politică.
Putem fi visători ca tracii în cultură, dar trebuie să fim realiști ca romanii. Trebuie să ne alimentăm din amândouă izvoarele și să nu amestecăm niciodată cele două surse.
- SENTINELA NEAMULUI
Înarmat cu aceste adevăruri elementare, Românul se poate avânta în viața politică, având certitudinea că e pe drumul cel drept. Aceste premise sunt la îndemâna oricui să le descopere.
Românul trebuie să iasă din cadrul strâmt al grijilor personale și materiale și să-ți îndrepte privirea spre orizontul vieții publice. Dacă cetatea nu este așezată pe baze trainice, nici viața individului nu e la adăpost de surprize.
Românul trebuie să devină o sentinelă a neamului. Sentinela stă la porțile cetății, privește în depărtări și dacă observă pâlcuri dușmane ce caută să se strecoare în cetate, dă alarma. Locuitorii cetății se adună, se sfătuiesc și i-au măsurile de apărare.
În epoca noastră, cetatea nu e ca în vremurile antichității, o așezare de case păzite de ziduri, ci o totalitate națională. Sentinelele neamului nu sunt numai aceia însărcinați cu această misiune de stăpânire, la regimente, la clădiri sau instituții publice, ci toți Românii trebuie să îndeplinească această funcțiune, trebuie să vegheze la propășirea neamului și la ferirea lui de eventualele penetrații inamice.
Iată adevărata atitudine ce trebuie să o ia, în actualele împrejurări, fiecare Român: privirea lui țintă spre neam, țintă spre nevoile lui, gândindu-se cum l-ar putea ajuta. Nu este destul să constați că lucrurile nu merg bine și că inamicii ne copleșesc, ci trebuie acționat pentru îndreptarea răului.
Românul nu poate rămâne indiferent la suferințele neamului său. El este o sentinelă credincioasă lui, de care trebuie să se izbească toate valurile vrăjmașe. El nu e numai el, ci o energie acumulată de milenii, din vremuri imemoriale. El este un adevărat Făt-frumos al istoriei care se luptă cu toate urgiile pământului.
Când ne vom transforma cu toții în sentinele ale neamului, de abia atunci vom atinge acel grad de conștiință națională, care să ne permită a face din România o țară fruntașă în marea civilizație a lumii.
Horia Sima, Ţara şi exilul, an XXVIII, 1991-92