– comentarii pe marginea unor informaţii din presa contemporană evenimentelor –
Reluăm un text publicat în urmă cu 5 ani, util, atunci și acum, pentru înțelegerea prigoanei instaurată de gen. Antonescu în urmă cu 85 de ani. O rană a istoriei, memoriei și demnității naționale, veșnic sângerândă…
80 de ani de ticăloşie
În 21/23 ianuarie 2021 s-au împlinit 80 de ani de la aşa zisă „rebeliune” legionară, în fapt lucrarea mârşavă şi premeditată a generalului Antonescu de a confisca sau elimina Mişcarea Legionară din viaţa publică a României. Încercând iniţial să preia conducerea Mişcării, înlăturându-i ierarhia şi reorganizându-i structura, va eşua rapid, ciocnindu-se de rezistenţa legionarilor ca de un zid de granit. 21-23 ianuarie 1941 reprezintă începutul prigoanei antonesciene, una mai sângeroasă decât a sceleratului Carol, iar legionarii căzuţi în aceste zile sunt primii martiri ai acestei prigoane. Rândurile lor vor creşte constant pe durata dictaturii Antonescu, îngroşându-se atât cu jertfele din temniţe, cât şi cu vieţile legionare secerate pe front în batalioanele de reabilitare de la Sărată sau cu cele încheiate prematur într-un exil ostil şi primejdios.
Evenimentele petrecute în acel ianuarie de tristă amintire ne sunt cunoscute atât sub înfăţişarea lor schimonosită din toată propaganda lui Antonescu, preluată ca atare şi utilizată cu succes mai apoi de regimul comunist, cât şi din mărturiile camarazilor legionari care le-au aşternut pe hârtie pentru o istorie adevărată a neamului care încă aşteaptă să fie repusă în drepturi. Nu voi insista asupra derulării evenimentelor, dar vă îndemn cu multă căldură să reluaţi măcar una din cărţile legionare pe subiect (Horia Sima, Mihail Sturdza, Nicu Iancu, Blănaru-Flamură etc). Mă voi opri în schimb asupra unor aspecte mai puţin cunoscute ce reies din ziarele acelor zile. Pentru că subiectul e atât de amplu şi nu poate fi tratat corespunzător în cuprinsul unui articol de revistă, mă voi limita la două subiecte principale: numărul şi identitatea victimelor şi atitudinea Bisericilor faţă de „rebeli”. Evident, ziarele consultate nu sunt legionare, dar faptul că relatează la cald evenimentele (desigur, în favoarea regimului Antonescu) reprezintă un atu. Ulterior, propaganda Antonescu a publicat nişte volume catastrofale despre „rebeliune”, care culmea, încă se mai tipăresc şi vând în librăriile şi anticariatele României („Pe marginea prăpastiei” vol I şi ÎI). Cu durere trebuie să menţionez că ministrul secretar de stat pentru propagandă a fost Nichifor Crainic, acelaşi ticălos care îl batjocorea pe Căpitan în paginile revistei sale imediat după mişelescul asasinat din 29/30 noiembrie 1938.
Aşa cum bine ştiţi, toţi cei căzuţi în zilele de 21-23 ianuarie 1941, evrei şi români, au fost atârnaţi in corpore, pe nedrept, de către Antonescu, în cârca Mişcării Legionare. Comunismul i-a preluat integral discursul şi atitudinea la adresa legionarilor, astfel că şi astăzi, la 80 de ani distanţă, Mişcarea continuă să fie considerată responsabilă, atât pentru „rebeliune”, cât şi pentru victimele şi distrugerile suferite de ţară în timpul ei. O mare mizerie politică ce a fost transformată în adevăr istoric. Să ne înţelegem, nu afirm şi nu pot afirma că legionarii nu au omorât niciun om în acele zile. Nu am datele necesare şi, dincolo de asta, faptul în sine mi se pare improbabil. Atacaţi şi împuşcaţi din toate direcţiile, cu siguranţă că în unele cazuri au ripostat, erau în legitimă apărare şi aveau tot dreptul să o facă. Dar de aici până la asasinatele dubioase şi macabre de la Jilava, de la împuşcarea cu sânge rece a populaţiei civile şi până la jefuirea magazinelor evreieşti sau româneşti, e un drum lung şi total străin de Mişcare.
Numărul victimelor
Ce m-a intrigat întotdeauna în legătură cu victimele rebeliunii a fost numărul şi identitatea acestora. Dacă identitatea victimelor evreieşţi se cunoaşte bine, identitatea românilor rămâne în mare parte un mister. Pentru ei nu a existat şi nu există nici în prezent o comemorare anuală, nu apar niciodată revendicaţi memorialistic nici de rude, nici de instituţii, nu au niciun monument care să amintească de moartea lor nedreaptă şi violentă. Aşadar, câţi au fost oamenii seceraţi de gloanţe la rebeliune şi cine erau ei?
Comandantul Horia Sima descrie foarte clar, atât cronologia, cât şi contextul întregii situaţii de la 21/23 ianuarie în „Era Liberatii, vol. II”. Legat de numărul morţilor şi de zonele în care s-au pierdut cele mai multe vieţi omeneşti Comandantul notează: Spre seară focul a încetat şi atunci am aflat îngroziti de masacrul de pe străzile Capitalei. Mormane de cadavre zăceau în Piaţa Teatrului Naţional, la Telefoane, pe Calea Victoriei, la încrucişarea cu Bulevardul Elisabeta, la Palatul Poştelor. 800 de vieţi omeneşţi au fost secerate de mitraliere. Desigur, mărturia lui nu este singulară.
Pe de altă parte presa de la începutul lunii februarie 1941 prezintă o statistică foarte interesantă despre numărul morţilor şi răniţilor şi despre meseriile acestora. O prezentăm integral ataşată acestui material. De aici reiese clar pentru Bucureşţi la dată de 2 februarie 1941 un număr de 236 morţi, dintre care 118 evrei (şi evident 118 români, puţin neverosimilă această perfectă egalitate). Cifrele rămân neschimbate pentru Bucureşţi, iar la jumătatea lui februarie se anunţă şi bilanţul pentru restul ţării: 117 morţi şi 73 răniţi. Cu un total general de 374 morţi şi 380 răniţi (ciferele sunt iarăşi suspicios de apropiate).
Identitatea victimelor – legionarii
Dintre legionarii căzuţi în zilele „rebeliunii” cunoaştem foarte puţine nume. Cu siguranţă au căzut mult mai mulţi, dar prigoana dezlănţuită odată cu „rebeliunea” a făcut ca numele lor să nu apuce a fi înregistrate de memoria legionară şi să nu ajungă până la noi. În plus, Generalul Antonescu avea interesul de a prezenta poporului un număr cât mai mic de morţi din rândurile legionarilor şi unul cât mai mare din rândul populaţiei civile „asasinate de rebeli”. În toate comunicatele către ţară generalul insistă asupra faptului că armata a avut ordin să nu tragă decât în „rebeli” şi numai în legitimă apărare (desigur, ordinele transmise de general direct către armata arată diferit). Aşa justifică, de pildă, împuşcarea comandantului legionar Victor Silaghi, căzut chiar la începutul „rebeliunii”, un nume extrem de sonor în Legiune, despre a cărui moarte aflase rapid întreaga ţară. Un număr mare de nume legionare vehiculate ulterior ca victime ale rebeliunii i-ar fi contrazis comunicatele către ţară şi ar fi întors balanţă în favoarea legionarilor. De aceea mare parte din victimele „rebeliunii” au rămas şi azi o statistică lipsită de identitate.
Ploieşţi. Să revenim la Victor Silaghi, de departe cel mai cunoscut legionar căzut la 21/23 ianuarie 1941. Comandant legionar, avocat şi doctor în drept la Roma, născut în 1906 la Satu Mare, era fiul preotului greco-catolic Isidor Silaghi. Era membru al Legiunii de la înfiinţarea ei, cu grad de comandant legionar din 1932. La momentul asasinării era directorul general al Asigurărilor Sociale şi şeful organizaţiei legionare Prahova. În dimineaţa zilei de 21 ianuarie 1941 Silaghi se afla la Bucureşţi unde află, cu stupoare, alături de toată conducerea structurilor Mişcării, că peste noapte Antonescu a schimbat din funcţie toţi prefecţii legionari şi a dat ordin armatei să ocupe instituţiile şi să pună la conducerea lor militari. Acţiunea lui Antonescu era, pe lângă mişelească, şi perfect ilegală, prefecţii neputând fi numiţi sau revocaţi prin ordin militar, ci numai Decret semnat de conducătorul statului, decret care devenea activ după plublicarea lui în Monitorul Oficial. Aşadar, vâzând ce se petrece la Bucureşţi, Victor Silaghi pleacă de urgenţă la Ploieşti unde descoperă că armata era stăpână deja pe Prefectură şi alte instituţii. Adunând legionarii şi încolonându-i pe rânduri de câte 3, pornesc neînarmaţi, în marş, spre Prefectură. La încercarea coloanei de a intra în clădire, se deschide foc fără somaţie. Cade primul rând de trei: Silaghi, împuşcat mortal în inimă, Costică Dumitrescu, împuşcat în omoplat şi în mână (va supravieţui) şi Badea Popescu, împuşcat în cap.
Badea Popescu era şeful FDC Prahova, student anul I la Facultatea de Drept, participant la revoluţia legionară din 3-6 septembrie 1940. Rănit atunci, în drum spre ocuparea postului de Radio Bod, Popescu a fugit imediat din spital după ce a aflat că asasinul lui Lucian Caramlau se ascundea la Sfântul Gheorghe şi, aşa rănit cum era, a încercat să îl captureze. Badea Popescu va muri la spital în seară zilei în care a fost împuşcat, după ce a primit Sfânta Împărtăşanie. Ultimele lui cuvinte au fost „Aveţi grijă de Horia!”.
Silaghi şi Popescu sunt primii morţi ai „rebeliunii”. Aşa cum spuneam, Silaghi era o mare personalitatea legionară. Moartea sa petrecându-se chiar la începutul evenimentelor, apucă să fie mediatizată (ziarul legionar „Cuvântul” publică şi un necrolog al lui în 23 ianuarie, revista constănţeană „Biruitorii” scrie chiar în 22 ianuarie despre împuşcarea lui şi a lui Badea Popescu). Din aceste motive Victor Silaghi este singurul legionar asasinat la „rebeliune” a cărui moarte este explicată ulterior în presă de Ministerul de Interne: Ministerul de interne desminte zvonurile puse în circulaţie, după care legionarul Victor Silaghi ar fi fost omorât la Ploieşţi de către iudeo-francmasoni. Legionarul Silaghi a atacat în fruntea unei cete de rebeli în dimineaţă zilei de 21 ianuarie perfectura Ploieşţi, căutând s-o ocupe în forţă. Garda militară care păzea prefectura l-a somat să se oprească. Nesupunându-se somaţiunii, garda a tras, doborând pe Silaghi şi încă trei rebeli. Cu această ocazie repetăm că, pe tot timpul rebeliunii, armata nu a provocat pe nimeni, nici sub formă şi n-a făcut uz de armă decât când a fost atacată şi numai în scopul de a se apăra. („Gazeta Transilvaniei”, 6 februarie 1941).
Bucureşţi. În măcelul de la Palatul Telefoanelor (descris foarte clar de Horia Sima) cad seceraţi de mitraliere legionarii Aurelian Mândrilă şi Vasile Bodea (doar pe ei îi ştim cu numele). Vasile Bodea era de loc din Mănăstirea Humorului, licenţiat în drept, nu participa la manifestaţii şi nici nu încerca să ia cu asalt vreo instituţie. Mergea spre casă de la Piaţă Română în direcţia Liceului Lazăr. Din păcate, luând-o pe Calea Victoriei a fost secerat de cuibul de mitralieră de pe Palatul Telefoanelor. A murit îmbrăcat în suman şi în costum popular bucovinean.
Aurelian Mândrilă fusese şef al FDC Câmpulung, depusese legământul pe Rarău sub conducerea lui Dimitrie Leontieş, era student la Facultatea de Drept din Iaşi, arestat în Prigoana cea Mare, prezent la revoluţia de la 3-6 septembrie 1940, membru al „Gărzilor Încazarmate”. Mândrilă cade în 22 ianuarie, iar familia îl caută ani de zile fără succes. Iată mărturia lui Leontieş: Nu te-am îngropat noi, în cântece, la locul nostru de onoare, în salve de pistoale. N-am mai putut. Ne-au înghiţit închisorile negre şi surghiunul nesfârşit de dureros. Tu eşti mereu în sufletul nostru, ca o pildă de iubire nestrămutată de Legiune! Eşţi prezent în veşnicie! Patru ani după aceea bătrânul tău tată te-a căutat mereu pe toate meleagurile, fără să te găsească… Ce pildă de neuitat… Când a auzit dela mine totul, n-a mai zis nimic, s-a întors de unde a venit, cu umerii mai gârboviţi, cu părul mai albit… Pierduse tot ce putuse să piardă mai scump. Mai mult ce se mai putea? Mut, s-a dus spre Ţară… Ce să mai piardă timpul acolo. Singurul lui copil, mândria şi nădejdea bătrâneţelor lui zăcea într-un mormânt comun din Bucureşţi, neştiut de nimeni, fără flori la căpătâi, poate fără cruce… Răsplata că-şi iubise Ţara ca puţini din lumea asta… Răsplata pentru o dragoste nemărginită de Neam şi Legiune… („Dacia”, Rio de Janeiro, decembrie 1957).
Rădăuţi. Potrivit profesorului Florian Bruja („Extrema dreaptă în Bucovina”), aici ar fi căzut 9 victime în ziua de 23 ianuarie 1941. Dintre aceştia, 6 legionari şi 3 evrei. Nu avem nume pentru niciunul dintre ei.
Vatra Dornei. Profesorul Bruja menţionează un mort legionar la Vatra Dornei în seara zilei de 22 ianuarie 1941. Un grup de legionari ar fi atacat instituţiile – Poliţie, Primărie, Poştă – armata a ripostat şi astfel a căzut Ilie Costea, adjunctul organizaţiei legionare locale.
Alba Iulia. „Rebeliunea” s-a soldat cu doi morţi, ambii în centrul oraşului. Prim procurorul Eugen Hanza moare în 21 ianuarie, aruncat de la etajul Chesturii Poliţiei care era ocupată de legionari. Hanza era unul singur, legionarii erau peste 100. Din moment ce i-au permis să intre, nu înţeleg de ce ar fi dorit să îl omoare şi încă aruncându-l pe fereastră, spre îngrozirea tuturor localnicilor. În 22 ianuarie sosesc la Alba grupuri de legionari din judeţ şi încearcă să rupă cordoanele de soldaţi spre a intra în piaţa oraşului unde un grup de legionari se aflau sub pază militară. În această luptă cade, împuşcat mortal, ţăranul legionar Florian Luca din Cricău.
Suceava. Aici ştim că în total au fost doi morţi. Pe unul dintre ei îl menţionează şi Dumitru Oniga (el însuşi rănit în timpul „rebeliunii”) doar cu numele de familie, Reguş. Am reuşit să îl identific în persoană lui Ștefan Regus, născut la 1910 în Ipoteşti/Suceava, student la Facultatea de Drept. Potrivit mărturiilor familiei, citată de un site în memoria eroilor comunei Ipoteşti, Reguș ar fi fost împotriva legionarilor – despre care rudele susţin că l-ar fi şi împuşcat în timp ce Reguș participa la luarea cu asalt a Primăriei, decedând la spital în 22 ianuarie. Versiunea aceasta nu poate fi corectă. Primăria era ocupată de armată, nu de legionari. Dacă el încerca să ia cu asalt Primăria, nu era de partea armatei…
Brăila. Potrivit Comandantului Horia Sima (Era Libertăţii vol. II) la Brăila 11 legionari ar fi căzut în 21 ianuarie 1941. Din păcate, nu cunoaştem numele niciunuia dintre ei:
Trebuie să spulberăm şi legenda că Generalul Antonescu, dacă n-a avut succesul aşteptat din prima zi a „loviturii”, aceasta se datorează faptului că „nu vroia să verse sânge”. Contrarul e adevărat. El dăduse ordin ca acolo unde se întâmpină rezistenţă la ocuparea clădirilor publice, să se întrebuinţeze forţa, trăgând fără milă. Ordinele erau categorice. La Brăila, Prefectura era ocupată de legionari. Armata a tras în ei şi 11 tineri legionari au plătit cu viaţa rezistenţa lor la uzurparea antonesciană.
Câteva lămuriri asupra prefectului legionar de Iaşi, Alexandru Ventonic, a cărui moarte prin sinucidere este plasată în „perioada rebeliunii”, ca urmare a descoperirii unor afaceri necurate şi trădării făcute de tatăl său împotriva Legiunii. Aceste informaţii se găsesc pe internet cu indicarea unor mărturii evreieşti, dar parţial şi în unele cărţi legionare (ex. „Memorial Legionar”, Madrid 1960). Alexandru A. Ventonic, medic, născut în 1904, la Iaşi, era fiul comandantului legionar Alexandru Ventonic, prezent alături de Căpitan de la înfiinţarea Legiunii. Recent am descoperit în presa vremii („Buna Vestire”, 6 ianuarie 1941) că Alexandru Ventonic a murit de fapt în 5 ianuarie 1941: Moartea neaşteptată a camaradului dr. A. Ventonic, prefectul jud. Iaşi. Duminică seară a încetat din viaţă în locuinţa sa camaradul dr. Sandu Ventonic, prefectul judeţului, fiul camaradului comandant legionar Alexandru Ventonic. Dr. Sandu Ventonic era unul dintre tinerele elemente ale Mişcării Legionare din judeţ. În calitate de prefect, a izbutit să rezolve o serie de grele probleme reclamate de actuala situaţie. D. Horia Sima, Comandantul Mişcării Legionare a transmis o telegramă de condoleanţe îndureratei familii. Corpul defunctului a fost mai întâi depus la sediul legionar din Râpă Galbenă, iar în cursul zilei de ieri a fost depus în Capela Mitropoliei. Pe dinaintea catafalcului au defilat toţi legionarii din Iaşi şi un numeros public. Înmormântarea va avea loc miercuri 8 ianuarie, ora 12. Amploarea funeraliilor şi depunerea trupului fix la Mitropolie mă fac să păstrez nişte rezerve asupra cauzei morţii. Totuşi formulările din articol şi neprecizarea detaliilor referitoare la felul în care a murit pot indica sinuciderea. Trădarea tatălui nu se verifică prin nicio sursă legionară contemporană sau ulterioară momentului şi nici legăturile de afaceri cu evreii. Singura menţiune în acest sens este chiar pe dos. Comandantul aminteşte în „Era Liberatii vol. I” de unele abuzuri comise de prefecţii legionari, dând exemplu chiar pe Sandu Ventonic care a interzis încărcarea cu marfă a unor vagoane pe motiv că proprietarii mărfurilor era evrei. Abuzul, ajuns în faţa autorităţilor, este sancţionat imediat, atât de Comandant, cât şi de restul Consiliului de Miniştri. Cert este că Ventonic nu are nicio legătură cu „rebeliunea” şi că la 80 de ani distanţă de la moarte, mormântul sau se păstrează în Cimitirul Eternitatea din Iaşi.
Identitatea victimelor – nelegionarii
Totalul victimelor evreieşti se ridică, potrivit Federaţiei Comunităţii Evreieşti din România, la 123 persoane. În tabelul nominal care conţine numeroase date de identificare (nume, prenume, vârstă, funcţie etc), apar şi 3 asasinaţi în provincie (posibil cei 3 evrei asasinaţi la Rădăuţi?) şi 4 cadavre neidentificate, cu menţiunea „incinerat la Cenuşa”. Toate trupurile identificate au fost înmormântate în Cimitirul evreiesc Sefard Giurgiului şi în Cimitirul evreiesc aşkenaz Filantropia.
Din rândul armatei ştim că au fost în total 21 de victime, 17 în Bucureşti şi 4 în ţară. Pentru militarii căzuţi la Bucureşti Generalul Antonescu a dat dispoziţie să se facă funeralii naţionale în data de 27 ianuarie. Ceremonia a avut loc în Piaţa Victoriei la ora 15 şi sicriele au fost înălţate acolo pe un catafalc. Slujba a fost oficiată de Patriarhul Nicodim înconjurat de un mare sobor de preoţi. Generalul a rostit un discurs foarte interesant la finalul slujbei şi a decorat „post mortem” în numele MS Mihai I pe toţi cei 17, cu „Virtutea militară” şi „Steaua României cu spade”. Un fragment din discurs: De aceea, în clipa aceasta a despărţirii, pierzând pe cei mai vrednici fii – umili legionari ai brazdei – Ţara întreagă prezentându-vă cucernica ei întristare, vă cere voe ca prin zăbranicul care va acoperă trupurile fără viaţă să întrezărească străbătând într-o rază de bucurie, ca mijirea unui răsărit de soare plin de bune şi rodnice făgădueli, nădejdea în viitor. La orele 17 cortegiul a pornit spre Cimitirul Ghencea unde soldaţii au fost înmormântaţi. Întreaga ceremonie a fost transmisă în direct la radio.
În ţară ştim că au fost înmormântaţi după cum urmează: 24 ianuarie, la Alba Iulia, prim procurorul Eugen Hanza; 30 ianuarie, la Blaj, plutonierul Anghel Marinescu, mort la Bucureşti; 1 februarie, la Braşov, caporalul Constantin Rădulescu – curierul Generalului Dragalina. Practic, ne rămâne 1 soldat neidentificat până acum.
Cine şi unde sunt restul morţilor?
Aşadar am identificat: la Bucureşti – 2 legionari, 17 soldaţi, 119 evrei, adică 138 din cei 236 de morţi declaraţi oficial. În ţară – 22 legionari, 4 soldaţi, 3 evrei, adică 29 din cei 117 de morţi declaraţi oficial. Să zicem că în ţară e oarecum justificabil să nu fie cunoscuţi cu numele cei 88 rămaşi fără nicio referinţă, dar în Bucureşti lipsesc 98 de oameni despre care nu ştim nimic, adică 98 de cadavre ale lor plus cele ale lui Mândrilă şi Bodea care nu au fost recuperate de familii. Cine erau cei 98 probabil nu vom şti niciodată. Dar ce s-a întâmplat cu trupurile astea? Mă îndoiesc profund că au stat zile întregi la morgă aşteptând să fie identificate de eventualii aparţinători. Au fost îngropaţi undeva într-un cimitir din Bucureşti? Au fost arşi la crematoriu, asemeni celor 4 evrei neidentificaţi? Sunt întrebări la care (încă) nu am găsit un răspuns, deşi sunt convinsă că el trebuie să existe consemnat undeva. Morţii aceştia au rămas ai nimănui. Antonescu nu i-a prohodit şi nu a găsit de cuviinţă să publice numele lor, comuniştii, nici atât. An după an, în 21 ianuarie, presa ne aminteşte de „periculoasa rebeliune legionară” şi de victimele ei. Singurii care îşi omagiază pierduţii sunt evreii, astfel încât comemorarea generică a victimelor „rebeliunii” defineşte astăzi exclusiv pomenirea celor 123 de victime evreieşti. Şi românii? De ei nu îşi amintesc nici autorităţile, nici aparţinătorii, nici Armata, nici măcar Biserica. Asta în condiţiile în care, repet, evrei şi români sunt cu toţii puşi pe seama „violenţelor provocate de legionari”.
(va urma)