Ne gândim doar la una din binefacerile sfintei Învieri a lui Isus. O binefacere deosebit de mângâietoare și scumpă inimilor noastre în veacul de descompunere a credinței și de înăbușire sufletească, în care avem amarul de a trăi. E binefacerea convingerii pe care o coboară sfânta Înviere în sufletele noastre, privitoare la incontestabila biruință a binelui dumnezeiesc împotriva puterii Răului.
Biruință absolut sigură. Biruință care, dacă nu mai poate fi câștigată pe căile omenești, cu respectul legilor obișnuite ale vieții pământești, atunci recurge la ajutorul și intervenția harului ceresc al Creatorului. Și ce-i este Creatorului să calce chiar și legile naturii întemeiate tot de El, spre a-și impune voința Sa, care altfel n-ar mai putea fi împlinită? Cel ce a creiat legile naturii, legile creațiunii, de ce nu le-ar putea modifica atunci când ele sunt o piedică pentru triumful Său?
Astfel s-a întâmplat că Isus, cazând în cursa pamântească a națiunii jidănești (despre care atât de ușor uităm noi că este nația ucigașă de Dumnezeu!), fu omorât pe Cruce. Doborâți de greutatea slăbiciunilor omenești, ucenicii Lui s-au risipit, lepădându-se de Cel ce de acum era fără viață și rece, pierdut lumii și plecat pentru totdeauna. Nimic n-ar mai fi rămas din lupta Mântuitorului pentru Bine și Adevăr, dacă ar fi fost lăsat de Părintele ceresc să se întâmple cele sortite de legile pământului. Isus mort, plecat pentru totdeauna dintre oameni, discipolii fugiți și urmăriți de teamă și chiar de îndoială, Biserica încă neîntemeiată, Caiafa triumfător cu toți ai lui, toate acestea ar fi făcut să dispară repede amintirea efortului de mântuire a blândului Nazarinean. Căci așa cereau, fără putință de înduplecare, legile omenești ale morții, ale minciunii și slăbiciunii omenești.
Iar stapânirea celor cari „de la tatăl lor Diavolul sunt” ar fi continuat să întunece lumea, în disprețul condamnărilor și amenințărilor lui Isus.
Atunci Bunul Părinte interveni. Și Binele, Adevărul, triumfară chiar împotriva legilor naturii omenești.
Legea morții fu răsturnată și în locul ei sfânta Înviere veni să darâme din temelii puterea care triumfase cu trei zile mai înainte. În locul biruitoarei cetăți diavolești a fariseilor, omenirea primi, spre adăpost mântuitor în cursul veacurilor, Biserica, creștinismul. Slăbiciunea, lașitatea, micimea omenească, fură ele însele dezmoștenite din sânul omenesc al aleșilor, iar în locul lor coborî harul Duhului Sfânt cu divine puteri invincibile. Am avut astfel, după Isus, nesfârșitul șir al Apostolilor, al sfinților părinți ai Bisericii, al celorlalți sfinți și martiri, care răspândiră și întăriră Biserica.
De aceea azi, când puterea întunericului își întinde iarăși tot mai mult pâcla întunecoasă asupra pământului, stingând tot mai mult credință și viață echilibrată, înstăpânind tot mai mult duhul diavolesc asupra vieții noastre, noi, cei ce ne zbatem cu încăpățânare în lupta cu răul care ne copleșește tot mai mult, ne oprim o clipă în această zi de sărbătoare, spre a primi binefacerea cea mai caldă, împărtășania sufletului de luptător. Ne oprim, legionari, să primim în sufletele noastre binefacerea învioratoare și readucătoare de puteri pe care ni-o aduce Învierea Mântuitorului. El ne învăța cu blândețe să citim în pagina de etern adevăr pe care ne-a deschis-o El prin Înviere și pe care ne-o oferă spre alinare, de atunci încoace, zi cu zi, și mai ales de sfintele Paști. În zilele acestea toți suntem chemați a trăi cu inima lui Isus, cu suferințele Lui, spre a putea primi binefacerea Învierii Sale.
Aveți toată dreptatea domnilor secretari și subsecretari de Stat, e îngrozitor de puternic sistemul pe care ni-l opuneți nouă: poliție, armată, corupție, tentații, chiar moarte, la urma urmei. Apoi aveți prețioși aliați înfricoșători: francmasoneria, presa, știința viciată, Universitatea, filozofia modernă și aproape unanimitatea „intelectualității”. Și vă întrebați cu drept cuvânt dacă noi existăm, dacă nu e ridicol să țineți prea mult socoteală de noi și vă potoliți restul de conștiință față de prigonirile pornite asupra noastră, repetându-vă cuvintele lui Caiafa: e mai bine să stârpim o mână de exaltați și de nebuni, decât să riscăm a lăsa neamul pe căi pierzătoare. Dar frământata inteligență a Dv. nu-și dă seama cât de mult seamănă tăria Dv. cu aceea a fariseilor, câtă apropiere e între planul Dv. de menținere a stărilor actuale și planul din care a făcut parte uciderea lui Isus.
Iar în fericirea de a găsi formula care să justifice din belșug punctul Dv. de vedere, nu vă dați seama că sunteți victimele unor sofisme fariseice și, natural, nu vă așteptați la ceeace se va întâmpla împotriva tuturor așteptărilor Dv, nu vă așteptați la surpriza unei anumite biruințe pe care au gustat-o cei de-o seamă cu Dv. din vremurile mesianice.
Noi, legionarii, ne ridicăm peste zâmbetele acestor oameni care se cred atât de siguri și tari. Noi, împreună cu mizeriile, sărăciile, grijile noastre amare, împreună cu sudoarea, cu nesiguranța zilei de mâine și cu povara atâtor suferințe, să ne împărtășim sufletele cu darul pe care ni-l trimite azi Isus: binefacerea certitudinii absolute în biruința adevărului nostru, împotriva tuturor, chiar și împotriva legilor eterne ale pământului.
Ion Moța, „Pământul Strămoșesc”, 1 NOEMBRIE 1932