În numărul precedent al revistei noastre, am publicat cateheza despre Înțelepciunea Creștină, prima dintre cele patru virtuți numite „cardinale” și anunțam faptul că în patru numere consecutive vom publica învățături despre fiecare din aceste virtuți (Înțelepciunea, Dreptatea, Curajul și Cumpătarea). Este rândul acum să vorbim despre „Dreptate”, așa cum este descrisă ea în Sfânta Scriptură și la Sfinții Părinți. Desigur, informațiile vor fi selective, atât cât să ne încadrăm firesc în iconomia revistei noastre.
Preliminarii: Dreptatea omului sau dreptatea lui Dumnezeu? Părintele profesor Constantin Coman, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, a publicat în anul 2010 o carte cu un titlu deosebit de sugestiv: Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor (Ed. Bizantină). Cartea conţine, practic, dialoguri pe textul unor pericope evanghelice duminicale dintre părintele profesor şi Remus Rădulescu – redactor la Radio România-actualități. Titlul acestei cărţi, care preia, de fapt, titlul dat dialogului asupra pildei fiului risipitor, precum şi linia ermeneutică generală, pot constitui pentru noi o bună călăuză pentru descrierea dreptăţii, ca virtute creştină. Pentru că, într-un anume fel este înţelesul pur omenesc al noţiunii, în altul cel creştin, duhovnicesc. Aşadar, acelaşi cuvânt, înţelesuri diferite: la filozofii antici, la cei moderni, în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Cititorii acestei cateheze intuiesc, desigur, răspunsul la întrebarea de la începutul paragrafului: prioritar, dreptatea lui Dumnezeu. Din ea izvorăşte şi se inspiră, apoi, dreptatea omului, după cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos rostit în acest sens: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).
Tratăm tema parcurgând următorii paşi: definiţii; etimologii; temeiuri biblice; consideraţii pastorale şi duhovniceşti; păcate împotriva dreptăţii.
- Definiţii:
– „Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile” (DEX);
– „Honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere” (a trăi în mod onest, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce i se cuvine (Justinian, Institutiones, 1, 1, 3-4);
– „Virtutea prin care creştinul îşi împlineşte, cu conştiinţă şi voie hotărâtă, toate îndatoririle sale faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc” (Învăţătura de credinţă ortodoxă).
- Etimologii. Substantivul „dreptate” are la bază adjectivul „drept”, care provine din latinescul „directus” – drept, cu sensul de linie dreaptă (vb. „dirigo” – a îndrepta, a alinia). Pentru un înţeles mai larg, socotim interesante şi semnificaţiile termenilor juridici în limbile clasice. În greacă avem „dikeosini” (δικαιοσύνη), de la „dikaios” (δίκαιος, din δίκη – drept, cel ce respectă datinile, legile, rânduielile); latina are „justitia” (de la jus – drept, din supinul jussum al vb. jubeo – poruncesc). Aşadar, dreptate în sensul de a împlini poruncile de la o instanţă superioară. Limbile slave folosesc cuvântul „pravo” (pravda – adevăr), noţiunea „dreptate” fiind legată, astfel, de „adevăr”. Deosebit de interesant ni se pare însă cuvântul indian „Jaus”, cu înţelesul de „sfinţenie, lucru sfânt”… Este cel mai apropiat sens faţă de cel biblic: când spunem „Dreptul Simeon”, sau „Dreptul Iosif”, înţelegem, de fapt, „Sfântul Simeon, Sfântul Iosif”.
- Temeiuri biblice. Spunem „temeiuri” şi nu „temeiurile” (în sens exhaustiv), pentru că vom evoca doar câteva din numeroasele exemple care ne stau la îndemână. Şi nu doar cuvintele, ca atare, ci chipuri luminoase de oameni drepţi, în ambele Testamente. Oameni drepţi, ori ai dreptăţii, după chipul şi asemănarea atot-dreptăţii lui Dumnezeu, revelat nouă prin Iisus Hristos, chip al dreptăţii desăvârşite. Pot fi invocaţi, astfel, toţi drepţii Vechiului Testament, începând cu Noe – „om drept şi neprihănit al timpului său” (Fac. 6, 9), până la Bătrânul Simeon – „drept şi temător de Dumnezeu” (Lc. 2, 25). În acelaşi timp, chipurile frumoase ale dreptăţii (şi ale tuturor virtuţilor) din Noul Testament, de la Ioan Botezătorul – „om trimis de la Dumnezeu” (In. 1, 6), până la autorul Apocalipsei, un alt Ioan, „ucenicul pe care-l iubea Iisus (In. 21, 20), avându-i înaintea ochilor, de fapt, pe toţi Sfinţii Apostoli, pe ucenicii lor şi pe toţi cei pomeniţi ca pilde vii ale credinţei şi ale creştineştilor purtări.
Ca texte biblice propriu-zise, semnalăm: „El este Domnul Dumnezeul nostru şi dreptatea Lui este peste tot pământ” (I Paralip. 16, 14); „Vor vesti cerurile dreptatea Lui, că Dumnezeu judecător este” (Ps. 49, 7); „Cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este” (I In. 3, 7); „Tot poporul auzind, şi vameşii s-au încredinţat de dreptatea lui Dumnezeu, botezându-se…” (Lc. 7, 29).
- Consideraţii pastorale şi duhovniceşti. Dreptatea, ca virtute morală, se raportează nemijlocit la Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, care ne revelează viaţa şi cuvintele Lui. Totodată, ecoul învăţăturilor Lui în viaţa şi cuvintele celor care L-au urmat. Părintele Coman atrage atenţia că dreptatea lui Dumnezeu, paradoxal, este „eclipsată” de milă şi dragoste: „Omenirea aşteaptă de la Dumnezeu să facă dreptate, iar Dumnezeu nu vine cu dreptate, ci cu milă şi dragoste… Soluţia cu care vine Evanghelia şi Biserica, de două mii de ani şi până la sfârşitul veacurilor, este mila, nu dreptatea. Omul însă vrea să însemne el ceva, într-o perspectivă egoistă, uzurpatoare chiar. Vrea să fie îndreptăţit, chiar şi în relaţia sa cu Dumnezeu. Este o atitudine urâtă, aşa cum este atitudinea meschină şi urâtă a unui fiu, care se îndreptăţeşte în faţa tatălui său şi-i reproşează ca nu i-a făcut daruri, că nu l-a ajutat etc.” (Dreptatea lui Dumnezeu…, p. 15). Iată, diferenţă enormă între dreptate/îndreptare şi îndreptăţire[1]! De asemenea, diferență între dreptate şi a avea dreptul… E posibil, bunăoară, ca un copil (ucenic) să aibă dreptate în a-i reproşa părintelui (magistrului) un anume fapt, dar nu are dreptul să o facă, mai ales într-un mod necuviincios, pentru că, principial, copiii nu au dreptul să-i judece pe părinţi. Are cine să-i judece: Dumnezeu! Asta nu înseamnă, însă, că este interzis copiilor (ucenicilor) să-şi exprime, cu respectul cuvenit şi cu argumente, un anumit punct de vedere, chiar contrar opiniei părintelui (magistrului).
„Cheia” hermeneutică a părintelui Coman pleacă de la observaţia Sf. Ap. Pavel, care-i viza pe unii reprezentanţi ai poporului israelitean: „Le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă. Deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus (Rom. 10, 2-3). Este vorba, aşadar, de o îndreptăţire păguboasă, la fel cum era şi „dreptatea” unor farisei şi cărturari, la care face referire chiar Mântuitorul: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5, 20).
- Păcatele împotriva dreptăţii: nedreptatea, părtinirea, împilarea (oprimarea, asuprirea, lipsirea de drepturi prin abuz de putere), favoritismul, nepotismul…
„Nedreptatea” pare un cuvânt prea general, deşi exprimă o realitate frecvent întâlnită, din păcate. „Împilarea” pare mai concretă, în special prin abuzul de putere, la toate nivelele, şi în unele familii, şi în anumite instituţii. Cât de actuală este, în acest sens, fabula „Dreptatea leului” a lui Grigore Alexandrescu![2] Sau, la fel de actuale şi sugestive o sumedenie de proverbe: Dreptatea umblă cu capul spart; Dreptatea fără putere este neputincioasă, puterea fără dreptate este tiranică (Pascal); Uneori, din păcate, dreptatea se cumpără; Paradox: cu cât sunt mai multe legi, cu atât e mai multă nedreptate (Cicero); Acolo unde justiţia nu funcţionează, e periculos să ai dreptate…
Și acum, o asociere utilă: dintre „fericire” şi „dreptate”. Are darul să ne deschidă noi perspective asupra virtuţii de care ne ocupăm. Între cele nouă „fericiri” se înscrie şi următoarea: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” (fericirea a 4-a; Mt. 5, 6). Tâlcuieşte Sf. Ioan Gură de Aur: „Să căutăm dreptatea nu de mântuială, ci cu toată dorinţa inimii noastre. Şi pentru că semnul caracteristic al lăcomiei este dorinţa – şi nu atât dorinţa de mâncăruri şi băuturi, cât de a stăpâni şi mai mult şi de a avea mai multe bogăţii în jurul nostru –, de aceea Domnul a poruncit să mutăm dorinţa aceasta spre dreptate, pentru a nu mai fi lacomi… Nu lăcomia, ci dreptatea îmbogăţeşte pe om. Nu te teme de sărăcie când faci dreptate, nici nu tremura că ai să mori de foame! Hrăpăreţii sunt mai ales cei care pierd totul, pe când cel ce iubeşte dreptatea îşi are cu siguranţă avutul său…” (Omilii la Matei, trad. rom., XV, IV).
Generalizăm înţelesul (şi sensul) duhovnicesc al dreptăţii lui Dumnezeu, aparent paradoxal, printr-un scurt comentariu extras dintr-o predică a monahului Nicolae Steinhardt. În excepţionala carte, Dăruind vei dobândi, întâlnim acest titlu al unui eseu: Se poate vorbi despre nedreptatea lui Dumnezeu? Răspunsul/răspunsurile ce urmează, de o fineţe stilistică rară, sunt date pe baza unor locuri şi evenimente noutestamentare. Pleacă însă de la o expresie a Sf. Isac Sirul, aparent contrariantă: nu huliţi spunând că Dumnezeu este drept! La o lectură superficială, cititorul grăbit poate deduce că, da, Dumnezeu e „nedrept!”. Iată „argumentele”: trimite la moarte pe cruce pe Fiul Său; ia în braţe pe fiul risipitor şi îl ignoră pe cel cuminte; plăteşte cu aceeaşi sumă pe lucrătorii viei, fie că muncesc de dimineaţă, fie că vin mai spre amiază; pedepseşte smochinul neroditor, deşi nu era vremea roadelor; laudă pe Maria şi nu pe Marta – care ostenea în gospodărie; scapă de pedeapsă pe femeia adulteră; stă la masă cu cei dubioşi: vameşi, desfrânate, păcătoşi; cere să-i iubim pe duşmani etc. etc. Dezlegarea, de neînţeles înafara creştinismului, e limpede pentru noi: la fel ca părintele Coman, părintele Nicolae de la Rohia evidenţiază faptul că creştinismul reprezintă o trecere de la dreptate la dragoste: „Faţă de legea veche, creştinismul se află într-o postură asemănătoare cu a fizicii infraatomice şi cuantice faţă de mecanica newtoniană: într-atâta e dragostea diferită de simpla dreptate, într-atâta o depăşeşte, deschizând ochilor noştri uimiţi alt orizont, o altă lume…” (Ed. Rohia, 2006, p. 349).
Aplicarea învăţămintelor privind dreptatea creştină, duhovnicească, în contrast cu efemera, firava, jalnica dreptate omenească, are un ecou splendid în cultul Bisericii. Redăm, spre exemplificare, două mici fragmente de rugăciune: 1. „De vei intra la judecată cu robii tăi, nimeni nu va fi curat de întinăciune, ci va amuţi toată gura, neavând ce răspunde, pentru că toată dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată…” (Rugăciunea a 5-a de la Taina Sf. Maslu); 2. „…Nu este om care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur eşti fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău este adevărul…” (din ectenia pentru morţi).
În concluzie, nu dreptate după criteriile omeneşti, ci după cele dumnezeieşti. Dreptate izvorâtă din iubirea dreptăţii lui Dumnezeu şi din respectul faţă de drepturile şi dreptatea semenilor. Dreptate izvorâtă din iubire şi bunătate, după cum ne sugerează un minunat proverb creştin: dacă alegi bunătatea în locul dreptăţii, vi avea dreptate de fiecare dată.
Surse bibliografice:
*** Învăţătura de credinţă ortodoxă, Ed. electronică, Apologeticum, 2006;
Pr. Prof. Ioan Zăgrean, Morala creştină, Cluj-Napoca, 2002;
Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed. Mănăstirii Rohia, 2006;
Pr. Prof. Ioan Floca, Drept canonic ortodox, vol. I, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1990
[1] Apropo de „îndreptare/îndreptăţire”, atragem atenţia că în unele ediţii sinodale e greşit tradus versetul 29 din Luca 10. Corect este „vrând să se îndreptăţească pe sine”, nu „să se îndrepteze pe sine” (pilda samarineanului milostiv). Ediţia Anania traduce corect, cf. textelor clasice: δικαιῶσαι ἑαυτὸν (SBL Greek NT); justificare seipsum (Vulgata). Chiar şi TOB-ul traduce corect: montrer sa justice.
[2] Vezi, de pildă: wikisource.org/wiki/Dreptatea_leului.