Dragi cititori, continuăm în ediția de față seria prezentării virtuților creștine. În numărul precedent al revistei, am publicat cateheza despre Dreptatea Creștină, care, împreună cu Înțelepciunea, Curajul și Cumpătarea se numără în șirul celor patru virtuți numite „cardinale”, de la cuvântul latin „cardo” care înseamnă „balama, țâțână”; prin comparație, păstrând proporțiile, desigur, au fost numite „cardinale” pentru importanța lor. Fără ele, etica creștină este de neconceput, după cum o ușă fără balamale ar fi nefuncțională. Este rândul acum să vorbim despre „Curaj”, așa cum este descris în Sfânta Scriptură și la Sfinții Părinți, desigur, cu o prezentare selectivă a învățăturilor.
Introducere. Mai întâi, o precizare: creștinismul a preluat virtuțile cardinale din etica antică, întrucât despre ele vorbesc, bunăoară, Platon (Republica, IV) și Cicero (De Inventione, II). La greci, cu denumirile: σωφροσύνη, ανδρεία, δικαιοσύνη, σοφία; la romani: temperantia, fortitudo, iustitia, prudentia. Curajul era văzut însă mai mult ca o virtute civică și militară, în sensul cultivării unor performanțe și atitudini bărbătești, cu accent pe vitejie și pe eroism. Creștinismul nu exclude aceste sensuri, dar mută accentul spre cele spirituale. Prin „curaj”, învățătura creștină are în vedere, desigur, și înfruntarea greutăților externe, dar dă prioritate (și aici vedem sensul nou) înfruntării impulsurilor și ispitelor interne, adică învingerea acelor pofte și dorințe păcătoase proprii, care pot împiedica săvârșirea binelui. Așa se explică și un dicton sugestiv în acest sens: cel mai mare act de curaj este să te învingi pe tine însuți! Spre a face și mai bine înțeleasă deosebirea dintre curajul civic-militar și cel moral-creștin, profesorul Teodor M. Popescu utilizează două expresii, de mare forță stilistică: eroismul laic și eroismul credinței, cu exemplificări concrete pentru fiecare (Meditații teologice…, II, pp. 187-193).
Tema catehezei prezente este cât se poate de actuală: pe de o parte, pentru că fiecare om/creștin se găsește în situația de a înfrunta zilnic tot felul de greutăți, din exterior și din propriul cuget; pe de alta, pentru că e nevoie să se facă distincție între curaj, ca bună îndrăznire creștină, și îndrăzneala obraznică a unor semeni care se cred curajoși, dar care sunt, în realitate, tupeiști.
Prezentarea noastră are în atenție câteva repere orientative: definiții, etimologie, sinonime/antonime, texte scripturistice și patristice; proverbe sugestive; binefacerile (roadele); păcatele împotriva curajului creștin.
- Definiții:
– Forța morală de a înfrunta cu îndrăzneală primejdiile și neajunsurile de orice fel; îndrăzneală, fermitate în acțiuni sau în manifestarea convingerilor; tărie de caracter, temeritate, bărbăție (DEX);
– Însușirea sufletească a creștinului de a-și împlini cu statornicie îndatoririle sale și a înfrunta cu hotărâre toate greutățile și primejdiile vieții (Învățătura de credință ortodoxă);
- Etimologic, termenul „curaj” este apropiat de cuvintele similare din limbile italiană (coraggio) și franceză (courage), ambele fiind legate de latinescul „cor-cordis” (inimă) și de termenul „coraticum” din latina populară. De aici posibila proveniență a unuia dintre sinonimele adjectivului „curajos”: inimos și a îndemnului „inima sus!”.
- Sinonimele mai cunoscute și utilizate: bărbăție, cutezanță, îndrăznire, neînfricare, dârzenie, vitejie, eroism, tenacitate. Antonime: lașitate, frică, teamă.
- Sfânta Scriptură abundă nu atât în cuvinte și expresii legate de curaj, cât mai ales în exemple vii ale acestei virtuți, adevărați „eroi ai credinței” – cum îi numește Prof. Teodor M. Popescu. Ca texte ilustrative propunem: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33); „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!” (Matei 14, 27); „Întăriți-vă în Domnul și întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6, 10-11). Sfinții Părinți scot în evidență mai ales aspectul propriei învingeri/înfrângeri atunci când vorbesc de curaj. De pildă, Avva Iosif din Panefo a mărturisit odată în fața ucenicilor: „Eu sunt azi împărat, fiindcă am împărățit peste patimi!” (Patericul egiptean).
- Proverbe sugestive:
– Audaces fortuna juvat (Pe cei curajoși îi ajută norocul);
– Adevăratul curaj este prudența (Cicero);
– Curajul înseamnă să te ridici și să vorbești, însă înseamnă și să stai jos și să asculți (W. Churchill);
- Curajul înseamnă să înfrunți opinia majorității în numele adevărului (V. Havel);
- A fi curajos nu înseamnă a te arunca înainte în orice primejdie, cu orice risc, ci a fi hotărât să fii întotdeauna de partea adevărului (Plutarh);
- Curajul este rezistența duhului față de ispita fricii (R. Wurmbrand);
- Să ai curajul să spui da/ Să ai curajul să spui nu/ Și-n fiecare clipă grea/Să ai curajul să fi tu! /R. Kipling).
- Roadele (binefacerile) curajului: împlinirea ca om/creștin, perseverența, stăruința, încrederea, răbdarea, statornicia.
- Păcate împotriva curajului: frica, lașitatea, tupeul, îndrăzneala oarbă, violența.
Diferența dintre curajul și tupeu. Mai întâi, o definiție necesară: „Tupeul = cutezanță care întrece limita cuvenită, obrăznicie, impertinență” (DEX). Așadar, polul opus curajului. Aici s-ar înscrie, de pildă, politicianul demagog, intelectualul arogant, colegul atoateştiutor, studentul/elevul absentolog, dar cu pretenţii de note mari, muncitorul superficial dar cu tarife exagerate, ţăranul care falsifică produsele, şeful belfer, subalternul viclean etc.
Pentru aceste devieri comportamentale, Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae are următoarea explicație: „Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cât și îndrăzneț. Căci sufletul lui e slăbit. Pentru că, precum trupul, când a pierdut compoziția (sincrasia) echilibrată, a devenit greu de stăpânit și se predă tuturor patimilor, așa și sufletul, când a pierdut puterea sa și smerita cugetare, primind o deprindere slăbănoagă, se face și laș și îndrăzneț și fără minte, și nu se mai cunoaște pe sine. Iar cel ce nu se cunoaște pe sine, cum va cunoaște cele mai presus de sine ?” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, în „Filocalia IX”, București, 1980; comentariul de la nota 549, pp. 260-261).
Generalizând acum sensul învățăturilor, înțelegem că izvorul curajului creștin se află în pilda vie a jertfei Mântuitorului Iisus Hristos. Evocăm, de aceea, remarcile părintelui Nicolae Steinhardt, pline de finețe descriptivă: „Curajul este o prea rareori pomenită și totuși esențială însușire creștină. Poate că, îndată după virtuțile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existența Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia ființă, de curajul întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi. Ni se vorbește de blândețea Domnului, care e asemuit unui miel blând și lipsit de glas. Metafora e îndreptățită și înduioșătoare. Nu mai puțin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz. Cine oare s-ar fi urcat pe Cruce, primind de bună voie una din morțile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu? Care fire, de nu una de inflexibilă tărie ar fi îndurat vreme de trei ani și jumătate, senină și calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmașilor? Ar fi stat, neclintită și neînfricată, în fața dregătorului și a sinedriului? (A nepăsării unuia și înverșunării celorlalți)? Și cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Apostolilor la propovăduire printre oameni ostili fără a duce cu ei nici traistă, nici toiag, nici pâine, nici bani? Și care inși de nu dintre cei mai dârji și mai neștiutori de teamă ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-și lepede, fie și în schimbul celor mai ademenitoare făgăduielii, credința?…” (Dăruind vei dobândi, Cuvinte de credință, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, p. 85).
Încheiem cateheza de față evocând diferența valorică dintre curajul în plan strict omenesc și cel creștin-duhovnicesc. În primul, etalon este eroul, în al doilea, sfântul, având în ambele exemple nenumărate. În sensul acesta vorbește profesorul Teodor M. Popescu despre „eroismul laic” și „eroismul credinței”. În prima categorie, tot domnia sa remarcă, se înscriu și cei care manifestă un „curaj interesat”, pentru obținerea de avantaje de orice fel, pentru glorie, pentru aprecierea șefilor și a tuturor din jur. În contrast, creștinul duhovnicesc-curajos este omul faptelor discrete, săvârșite cu răbdare, conștiinciozitate și perseverență. Fapte mici adeseori (aparent mici!), dar importante pentru viața semenilor. Acest gen de curaj al faptelor smerite, de zi cu zi, ferite de zgomot și afișaj, este apreciat în chip deosebit de Mântuitorul Iisus Hristos, când spune: „Cel ce este credincios în foarte puțin și în mult este credincios; și cel ce e nedrept în foarte puțin și în mult este nedrept…” (Luca 10, 16).
Surse bibliografice:
*** Învățătura de credință ortodoxă, Ed. electronică, Apologeticum, 2006; Pr. Prof. Ioan Zăgrean, Morala creștină, Cluj-Napoca, 2002; N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Cuvinte de credință, Editura Mănăstirii Rohia, 2006; Prof. T. M. Popescu, Meditații Teologice, vol. II, Ed. Inst. Biblic, București, 2003.
Preot Vasile Gordon