Mihai Stelescu sub gloanțele Decemvirilor
Începutul lunii iulie 1936, București, Decemvirii decid punerea în practică a planului de suprimare a lui Mihai Stelescu. Așa cum am văzut în numărul trecut al serialului nostru, ideea inițială a fost suprimarea lui la sediul „Cruciadei Românismului”, dar a trebuit abandonată întrucât Stelescu temându-se de un atentat, nu se mai deplasa la sediu.
Potrivit unor informații apărute în „Lupta” din 18 iulie 1936 a existat și o întâlnire între Stelescu și câțiva dintre viitorii Decemviri în data de 7 iulie:
S-a știut din primul moment că actul grupului de tineri a fost săvârșit din răzbunare. De altminteri Stelescu știa că e condamnat și că viața îi e amenințată în fiecare zi. Chiar în ultimul număr din „Cruciadă Românismului” de joia trecută, Stelescu arată că marțea trecută, pe Calea Victoriei, în față Atheneului, a fost amenințat cu împușcarea de către un grup de gardiști al căror nume îl indică în ziar. Dând alarma în stradă a putut scapa. Interesant e faptul că printre numele indicate de Stelescu atunci, sunt exact câțiva tineri care l-au ucis ieri.
Aceeași situație este descrisă și de cruciatul Alexandru Talex în numărul 82 din 23 iulie 1936 al „Cruciadei Românismului”: Cu o săptămână înainte de asasinat Mihail Stelescu pusese pe fugă echipa lui Caratănase și Dragoș Protopopescu care îl aștepta în fața Athenee-Palace-ului. „Cruciada Românismului” nr. 89 a anunțat numele exact al asasinilor. Mihai Stelescu a cerut ajutorul autorităților și acestea au zâmbit fără să se impresioneze. Desigur, nu poate fi vorba despre nr. 89 al revistei pentru că numărul în care apare informația este 82, probabil nr. 79.
Totuși acest număr al „Cruciadei Românismului” este cel care nu a mai ajuns niciodată pe piață fiind confiscat de cenzură. Am discutat despre asta în episodul trecut al serialului nostru. Reluăm aici citatul: „Cruciada Românismului” a fost confiscată. Ultimul număr al revistei „Cruciadă Românismului” a fost confiscat de organele Corpului II Armată. “Lupta”, 11 iulie 1936. Au apărut sau nu acele nume în revistă? Avem doar referiri la un text al lui Stelescu, fără să îl putem verifica.
Era cenzura – adică autoritățile și camarila – de partea legionarilor și de aceea au oprit revista de pe piață? Nici în cel mai năstrușnic scenariu nu putem presupune asta. Doreau autoritățile o suprimare a lui Stelescu (devenit între timp inutil?) de către legionari ca să aibă dovada supremă ca amenințările de la Târgu Mureș erau reale și să poată reprima nestingherit Mișcarea? Ipoteza asta pare să aibă sens, dar fară alte dovezi o lăsăm în acest stadiu și mergem mai departe.
Să punem cap la cap toate informațiile pe care le avem. Că să înțelegem puțin palierul temporal, parcurgem calendarul anului 1936. Stelescu a fost suprimat joi 16 iulie. Numărul din „Cruciada Românismului” la care fac referire citatele de mai sus ar fi apărut în joia anterioară suprimării (știm că revista apărea numai joia, pe prima pagină a revistei era scris “Săptămânal de luptă politică și spirituală. Apare joia.”), deci joi 9 iulie, iar amenințările primite de Stelescu s-ar fi petrecut marți 7 iulie. Datele se potrivesc cu ceea ce știm deja, anume că cei 10 legionari s-au grupat la București în dată de 7 iulie. Întâlnirea lor din 7 iulie este așadar posibilă și poate fi explicația faptului că Stelescu nu a mai mers după aceea la sediul „Cruciadei” astfel că planul asasinării lui acolo este abandonat în 9 iulie.
Apoi s-a luat în calcul executarea planului la domiciliul lui Stelescu, aici Ion Trandafir avea rolul central întrucât lucrase acasă la Stelescu pe vremea în care îi slujise drept secretar.
O prima tentativă de asasinat în această casă eșuează (potrivit lui Caratanase, „Curentul”, 18.04.1937). Nu știm concret în ce a constat această tentativă și din ce cauze a eșuat. Apoi echipa îi pierde urma lui Mihai Stelescu, acesta nu se mai află acasă și nu se știe unde a dispărut.
DECEMVIRII ÎN AȘTEPTARE
Până la identificarea locației în care se afla Stelescu, Ion Caratănase ia decizia protejării echipei temându-se să nu fie descoperiți înainte să își ducă planul la bun sfârșit. Soluția cea mai bună i s-a părut scoaterea echipei din Bucureșți. Astfel că în dimineața zilei de 15 iulie Bozântan, Curcă, Pele, Atanasiu, Gavrilă, Georgescu, Trandafir și Vlad pleacă la Hotarele, Ilfov. Acolo funcționa o celebră tabără de muncă legionară condusă de comandantul legionar Vasile Marin. (informații din „Adevărul” 24 iulie 1936)
Ana Maria Marin, soția lui Vasile Marin, avea să scrie peste ani în volumul memorialistic „Poveste de dincolo. Amintiri din țară cutropită” câteva fraze în legătură cu prezența Decemvirilor la Hotarele: El lucra la cărămizi, într-un sat numit Hotarele. Făceau cărămizi pentru Biserică. La început erau priviţi cu neîncredere, dar prin munca şi comportamentul lor câştigaseră sufletele oamenilor, care acum veneau şi îi ajutau. Până într-o zi! Din tabără plecară zece băieţi tineri să pedepsească pe un trădător ieşit din mijlocul lor. Soţul ei, şeful taberei, nu ştia nimic de această expediţie punitivă. Se trezi în faţa faptei împlinite. Atunci se născu cântecul: „Pentru trădători, mişei şi trădare…”.
În București au rămas Caratănase și State care au reușit să afle foarte repede că Stelescu se afla internat în pavilionul central al Spitalului Brâncovenesc. În dimineața zilei de 16 iulie Caratănase și State au plecat cu mășina taxi lui State la Hotarele aducând echipa lângă București, la intrarea în oraș, în apropierea Închisorii Văcărești.
S-au înțeles să se întâlnească mai târziu în Piața Mare la o berărie. Aici Caratănase a adus revolvere și muniție pentru cei care nu aveau. (informații din „Adevărul” 24 iulie 1936). Piața Mare (numita în anii `30 “Piața 8 iunie” în cinstea Restaurației), punctul de întâlnire dat de Caratănase echipei, se afla fix lângă Spitalul Brâncovenesc, Piața era despărțită de Spital doar de lățimea Bulevardului Regina Maria.
Nu prea înțeleg cum au încăput 10 bărbați în taxiul lui State (care era șofer profesionist de taxi, legal înregistrat, taxiul lui având numărul 12121), dar alte date nu avem. Distanța dintre Hotarele și fosta închisoare Văcărești este de aproximativ 37 km. State ar fi putut să îi transporte pe toți 10 destul de rapid, în două ture.
MIHAI STELESCU LA SPITALUL BRÂNCOVENESC
Internarea lui Mihai Stelescu la Spitalul Brâncovenesc a fost mereu învăluită în mister și atât în literatura legionară cât și în cea anti-legionară. Pe de o parte avem informațiile că se ascundea de teama unui atentat, renunțând până și la drumurile obișnuite la sediul „Cruciadei Românismului”. Pe de altă parte aflăm de la Ana Maria Marin o chestiune foarte interesantă:
I-am povestit soţului meu o întâmplare curioasă. Cu trei zile înainte, doctoriţa Aslan mă trimisese să fac o injecţie pe strada Uranus. Am fost foarte prost primită. O femeie tânără şi frumuşică mi-a ieşit înainte şi a început să ţipe şi să mă împingă afară din casă: „A venit să ne omoare, au trimis-o să-ţi injecteze otravă”. Mi s-a părut că făcea o criză de nebunie, am plecat, nu fără să citesc numele familiei pe uşa de la intrare: Stelescu, am uitat prenumele. La spital am comunicat medicului curant că nu-mi îndeplinisem misiunea. Vasia mi-a explicat că Stelescu era, sau mai degrabă fusese, membru al Gărzii de Fier şi că ambiţia îl făcuse să încerce o situaţie mai promiţătoare, alături de camarila regală. […] Peste câteva zile, Stelescu a fost pedepsit în spitalul Brâncovenesc de o echipă de legionari, care, predându-se, a declarat că astfel se pedepsesc în Mişcare, trădătorii. Vasia a venit 24 de ore la Bucureşți, amărât de această acţiune, pe care nu o înţelegea şi nu o aproba. Decemvirii erau nişte tineri care înţelegeau să termine cu metodele fanariote, reactualizate, să termine cu trădarea. Ana Maria Marin, “Prin poarta cea strâmtă”
De menționat că familia Stelescu locuia într-adevăr în Cartierul Uranus, pe strada Emil Costinescu numărul 17, stradă care se afla la o distanță de câțiva zeci de metri de strada Uranus. Mai mult, așa cum vom vedea mai jos, Mihai Stelescu se afla la acel moment sub un tratament injectabil. Deci Ana Maria Marin a nimerit chiar acasă la Mihai Stelescu. Am verificat adresa cu mărturia Anei pentru a mă asigura că nu este o coincidență, o altă familie cu numele Stelescu.
În lumea legionară a circulat varianta potrivit căreia internarea lui Stelescu a fost făcută pentru ca acesta să își piardă urma, adică Stelescu cu ajutorul unui medic prieten s-ar fi ascuns în acest spital folosindu-se de o internare de care medical nu ar fi avut nevoie. Aceste zvonuri nu au fost confirmate niciodată de o dovadă sau de o mărturie directă sau asumată, a cuiva identifcabil clar cu nume și prenume. Desigur ipoteza pare plauzibilă mai ales coroborată cu anunțul făcut public de legionari la Târgu Mureș prin crearea echipelor de pedeapsă și nominalizarea explicită a lui Mihai Stelescu, teama constantă de un atentat, întâlnirea cu Decemvirii în 7 iulie 1936, renunțarea bruscă la drumurile cotidiene în afara casei și panica pricinuită de apariția Anei Maria Marin în casă familiei Stelescu cu scurtă vreme înainte de pedepsire.
DIAGNOSTICUL ȘI CONFUZIA DIN JURUL LUI
Ideea ca Stelescu s-ar fi ascuns de fapt în spital vine și de la diversele versiuni care au circulat în scris despre motivul internării sale. Adică, în unele locuri citim că s-a internat din cauza unei apendicite, în altele pentru că suferea de plămâni, pentru o operație, din cauza unui flegmon, furuncul, abces… Toate acestea au sporit confuzia și au alimentat teoria internării premeditate. Din presa contemporană suprimării aflăm în sfârșit care au fost de fapt cauzele internării:
Mihail Stelescu fusese internat la Spitalul Brâncovenesc din cauza unei congestii pulmonare. Fiind nevoie să i se facă niște injecții s-a ales coapsa piciorului drept. Din nefericire locul s-a infectat dând naștere unui abces care urma să fie operat. Bolnavul fusese repartizat într-o rezervă a secției a șaptea de la Spitalul Brâncovenesc. Atentatorii au surprins pe suferind în această stare. „Adevărul”, 18 iulie 1936
Medicul curant al lui Stelescu a declarat că acesta fusese internat în sanatoriu nu pentru că ar fi suferit de apendicită, cum se anunţase ci pentru că avea o congestie pulmonară şi un flegmon la coapsa dreaptă. În ziua asasinatului starea bolnavului se ameliorase şi în câteva zile urma să părăsească spitalul. “Patria”, 19 iulie 1936
Așadar în afară de apendicită (apărută și ea ca informație inițială, dar dezmințită imediat) toate celelalte cauze ale internării sunt valabile cumulat, numai că povestea pe care noi o știam fusese spusă prost și trunchiat.
Dintr-un memoriu ai Zoicăi Stelescu întocmit de avocatul Emil George Caliga, publicat în “Cruciada Românismului” dn 25.12.1936 aflăm că data internării în Spitalul Brâncovenesc a fost 14 iulie 1936 și că s-a încercat externarea lui Mihai Stelescu în 15-16 iulie 1936, dar că medicul chirurg nu a fost de acord:
Cu o zi înainte la 15 Stelescu intră în Spitalul Brâncovenesc, suferind de un furuncul la șold. Operația ce trebuia administrată este de chirurgie primară și d-na Stelescu cere doctorului curant, în speță dl. dr. Petrașincu să permită soțului ei să se întoarcă acasă în aceeași zi, întrucât beneficiază și la domiciliu de aceeași atentă îngrijire și are și avantajul de a fi bine păzit. Doctorul Petrașincu refuză categoric, motivând că Spitalul îi oferă cea mai perfectă pază și că s-au luat toate măsurile cerute de prudență.
Ca să concluzionăm: Stelescu se internează în data de 14 iulie, congestie pulmonară sub tratament injectabil care determinase apariția unui flegmon la picior ce necesita intervenție chirurgicală, operat în data de 15 sau 16 iulie de medicul curant Sterie Petrașincu, evolutie bună post operator, medicul refuză externarea solicitată de soția pacientului.
PEDEPSIT DE OPT LEGIONARI
Potrivit informațiilor furnizate de autorități presei aflăm detaliile asasinatului la cald adică în dată de 18 iulie 1936 și puțin mai la rece în 23/24 iulie 1936. Informațiile sunt luate din „Adevărul”, pe alocuri și din alte surse care confirmă informațiile din „Adevărul” și sunt semnalate că atare.
Mihai Stelescu a fost asasinat în seara de 16 iulie 1936, la ora 19. Stelescu se afla internat la Spitalul Brâncovenesc în rezerva numărul 7 unde fusese adus după intervenția chirurgicală. Ion Caratanase a intrat în cursul zilei în spital pentru a localiza camera în care se afla Stelescu. Identifică rezerva, vede că acesta avea musafiri, iese și așteaptă alături de ceilalți camarazi în apropierea spitalului. La un moment dat Zoica Stelescu, soția lui Mihai Stelescu, părăsește spitalul după o vizită de aproximativ 3 ore (interval orar aproximativ 14-17).
După terminarea programului oficial de vizită, la ora 18:45, Decemvirii au pătruns în spital prin intrarea din Strada Bibescu Vodă. Pentru că programul de vizită se terminase, paznicul a încercat să îi oprească, dar a fost amenințat cu pistolul. Fiecare Decemvir avea câte un revolver și mai multe încărcătoare, cu ei aveau și o toporișcă care se afla la acel moment în posesia lui Ion Trandafir.
Toți aveau ascunse revolverele încărcate, iar Trandafir Ion și o toporișcă cu care intenționa să spargă ușa dacă ar fi găsit-o închisă. Ștefan Georgescu avea misiunea să păzească cabina telefonică a spitalului pentru a împiedica darea alarmei. „Adevărul” 24 iulie 1936
Pătrunzând în spital, ajung rapid la rezerva în care se afla Stelescu. În mod neașteptat ușa nu era încuiată. Precizez faptul că în acea rezervă de spital Stelescu era singur, niciun alt pacient nu se afla internat în acea încăpere.
Cel dintâi care a intrat a fost Curcă Ștefan care repezindu-se la patul lui Stelescu a strigat: Așa se pedepsesc trădătorii! Apoi a tras șase gloanțe. Stelescu a murit pe loc. Ceilalți nouă care se aflau afară au dat și ei năvală înăuntru și și-au descărcat revolverele în cadavrul lui Stelescu, ciuruindu-l cu 46 de gloanțe. După aceea ei au mai ciopârțit cadavrul și cu toporul pe care îl aduseseră. „Adevărul”, 18 iulie 1936
Din informația citată mai sus reiese că Stelescu ar fi fost omorât de Ștefan Curcă. Lucrurile se nuanțează câteva zile mai târziu, adică Curcă, Caratănase, Vlad, Pele, Gavrilă, Bozântan, State și Atanasiu trag în Stelescu simultan, neputându-se stabili care dintre gloanțele trase de cei opt a fost cel cauzator de moarte.
Primul intrat în camera lui Stelescu a fost Ștefan Curcă care a și tras cele dintâi gloanțe. Aproape simultan au intrat și ceilalți făptași care au descărcat revolverele lor în Mihai Stelescu. Ultimii au intrat Ștefan Georgescu și Trandafir Ion trăgând și ei focuri de revolver asupra lui Stelescu care murise între timp. „Adevărul” 24 iulie 1936
PEDEPSIT DE ZECE LEGIONARI
Probabil unii se vor întreba de ce au mai tras Trandafir și Georgescu dacă Stelescu era mort? Ei bine, deși anchetatorii și medicul legist au stabilit că Stelescu a murit după ce au tras cei opt sus numiți, Trandafir și Georgescu au susținut că Stelescu era viu când au intrat ei în cameră.
Daca stăm să ne gândim logic, autoritățile nu aveau cum să fie sigure că Trandafir și Georgescu au tras într-un cadavru. În primul rând totul s-a întâmplat foarte rapid. Adică toți 10 au tras într-un interval de timp extrem de scurt, este evident că de la primul glonț tras de Curcă a început panica și alarma în Spital, nu avea cum să treacă mai mult de cinci minute între prima și ultima împușcătură. Așadar din cele 36 de gloanțe nu se poate stabili care sunt cele trase de primii 8 și care de ultimii 2.
Deși nu am pregătire de specialitate, știu că orificiul făcut de un glonț tras într-un cadavru arată diferit de cel făcut într-un om aflat în viață. Coloratura pielii din jurul orificiului, modul de coagulare și culoarea sângelui etc arată diferit dacă este vorba de împușcarea unui cadavru sau a unui om viu. Dar vorbim de anul 1936 și de tehnica medicală și criminalistică de atunci, în plus, Stelescu era efectiv ciuruit, făcut praf, nu prea cred că aveau cum să își dea seama care au fost plăgile făcute post mortem.
Evident că unii ar putea pune la îndoială cuvintele lui Ion Trandafir. Poate că a vrut să se “laude” că și el l-a pedepsit și că este egal cu ceilalți camarazi în drepturi și responsabilități. Nu pot și nu vreau să controlez ce ar putea gândi cititorii, dar eu îl cred pe Trandafir, pentru că sunt convinsă că nu ar fi mințit și pentru că și tatăl său l-a crezut și s-a simțit mândru de curajul avut de fiul său în a spune adevarul atunci când tăcerea i-ar fi adus un beneficiul real în diminuarea pedepsei.
Să vedem ce mărturisea tatăl, Vasile Trandafir, în textul “Decemvirul Ion Trandafir” publicat în “Buletinul Clubului Alpin Român”, anul VIII, No 2-3-4, 1940:
În procesul Decemvirilor și-a luat asuprăși toată răspunderea faptei sale și a stăruit să fie pedepsit deopotrivă, fiindcă spunea el, scopul și fapta era aceeași pentru unul și pentru toți. Iată un crâmpei din declarația sa: “Domnul judecător de instrucție supune că eu am împușcat un cadavru, căci era mort când am tras, eu fiind cel din urmă. De unde poate el știi aceasta, când nu era de față? În adevăr eu am fost cel din urmă, am tras 3-4 gloanțe, n-am putut mai mult căci s-a defectat pistolul. Am văzut cum trădătorul s-a sculat, s-a încordat, apoi a căzut pe spate. Domnul Comisar Regal spune că în setea de sânge am tras într-un cadavru. Cum se poate spune sete de sânge mie care în viața mea nu am omorât un pui de găină? Totuși într-un trădător am tras”.
Legat de informațiile inițiale care vor fi ajustate ultrerior trebuie să spunem și că cele 46 de gloanțe anunțate inițial în 18 iulie, au devenit în 24 iulie 36 de gloanțe după efectuarea autopsiei.
Vom vedea în continuare cum au părăsit Decemvirii Spitalul Brâncovenesc și ce au făcut după aceea, care au fost rezultatele oficiale ale autopsiei lui Mihai Stelescu și cum a aflat soția sa vestea suprimării.
PS: nu am uitat de toporișcă și de cadavrul ciopârțit, probabil mulți ați rămas intrigați de cuvintele acestea, vom povesti despre acestea în curând
